Cartea nevrozelor

Fără să îşi propună, Ion Ianoşi veştejeşte – în mod salutar – literatura istorică „nostalgică“, îndatorată naţional-stalinismului.

Datorită ultimului volum al profesorului Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, cititorul român are şansa de a cunoaşte o autobiografie intelectuală ex­trem de necesară, o carte a nevrozelor, din care se pot desprinde mul­te în­vă­ţă­minte.

Amintirile profesorului de estetică sunt foarte bine con­textualizate prin des­cri­erea – în general plină de acurateţe – evenimentelor politice, cu răsfrângerea lor în viaţa socială şi personală. În cadrul memorialisticii mo­numentale inaugurate de Editura Po­lirom (Adrian Marino – Viaţa unui om singur; Bartolomeu Valeriu Anania – Me­morii ş.a.), Ion Ianoşi pare să se impună, datorită egocentrismului sublimat, a ver­vei polemice temperate şi unei înclinaţii mai mari spre acurateţe şi obiectivare. În plus, din perspectiva istoricului, In­ter­na­ţionala mea... pare să aibă o valoare do­cumentară sporită. Cronicarul Ianoşi este ajutat cumva şi de datele din biografia sa (politică): mai ales postura de instructor (timp de aproape nouă ani) la Secţia de Ştiinţă şi Cultură din cadrul Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Comitetului Cen­tral al partidului comunist (PMR) i-a pe­r­mis să cunoască şi sferele înalte ale pu­terii; apoi, chiar şi în calitate de profesor la Facultatea de Filosofie, a intrat în con­tact cu demnitari sau rude ale unor mi­niştri (Athanase Joja, Miron Cons­tan­ti­nes­cu, Tamara Dobrin, Sabin Totu ş.a.).

Din memorii desprindem ima­ginea unui personaj preocupat constant atât de tensiunea din­tre autonomia individului şi dictatul autorităţii supreme, cât şi de salvgardarea libertăţii lăuntrice (p. 566). Multipla condiţie minoritară – originea transilvană, burgheză, maghiară-evreiască – nu este doar un stigmat, ci şi o şansă pentru o perspectivă mai echi­li­brată atunci când vine momentul re­me­morării şi reconstituirii istori(ografi)ce. Cum am scris şi cu alte ocazii, numeroşi români au fost contaminaţi de ideea că regimul comunist din ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi din timpurile lui Nicolae Ceauşescu chiar a întruchipat adevăratele sentimente şi valori naţionale. Inclusiv astăzi, mulţi trec cu vederea di­mensiunea ideologică a Declaraţiei din aprilie 1964 şi a discursului ceauşist din 21 august 1968. Chiar şi istoriografia post­decembristă a fost infestată de acest virus, o boală a noii mitologii naţionale, cu ig­norarea naturii regimului politic din Ro­mânia, în special a politicii interne (re­presive). Ion Ianoşi este imun în faţa aces­tei promiscuităţi cultural-ideologice şi po­litice.

Cred că memorialistul poate fi inclus prin­tre autorii care surprind cel mai bine fe­nomenul antisemitismului comunist, pre­cum şi trăsăturile a ceea ce Michael Shafir a numit comunismul xenofob. Ion Ianoşi consemnează apăsat inclusiv momentul în care Gheorghiu-Dej i-a lăsat moştenire lui Nicolae Ceauşescu un „comunism na­ţio­nal“ (naţional-stalinism ar fi sintagma mai potrivită), deopotrivă etnicist şi sta­linist (p. 431). În sprijinul argumentaţiei sale aduce atât perspectiva analitică, cât şi experienţa personală: spre sfârşitul lunii august 1964, fiind invitat la congresul in­ternaţional de estetică de la Amsterdam, împreună cu Silvian Iosifescu, nu primeşte viza pentru a putea pleca, deoarece – cum avea să afle de la un coleg activist la CC – „Tovarăşul Dej a decis ca România să nu mai fie re­prezentată la reuniuni din străinătate de către «alo­geni»“. În plin proces de omogenizare etnică a par­ti­dului, primul secretar al CC al PMR şi poliţia se­cre­tă acţionau în mod co­or­donat pentru apărarea „in­dependenţei“ abia pro­cla­mate (cu discriminarea ne­românilor). „Securitatea ne oprise pen­tru că eram evrei“ – conchide Ianoşi (p. 431).

Volumul nu este doar o continuare şi com­pletare a cărţii apărute în urmă cu un de­ceniu – eu – şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu (Editura Dacia, Cluj Na­poca, 2003) –, ci o autobiografie care aspiră spre exhaustivitate (cartea acoperă intervalul 1928–2012). Internaţionala mea... nu oferă doar amănunte biografice relevante, ci scoate în evidenţă un Ianoşi care uneori pare o adevărată enciclopedie – în carte sunt informaţii şi detalii pe care era puţin probabil să le aflăm în viitor de la alţi actori ai acelor vremuri. În 1955, abia venit de la Leningrad, Ianoşi ajunge cadru didactic la Institutul de Artă Tea­trală. Onest, îşi admite lacunele: „[ca pro­fesor] plăteam tributul cuvenit «mar­xism-leninismului»“ (p. 335). Anul 1956 este un moment-cheie pentru istoria co­munismului sovietic şi est-european, bine reflectat şi în volum. Deşi în mod public nu iese din cadrele conformismului politic (participă în redacţia ziarului de limbă ma­ghiară Előre la întocmirea textelor ideo­logice – p. 339), în plan subiectiv, tânărul Ianoşi simpatizează cu mişcarea revo­lu­ţio­nară din Ungaria. Altminteri având ten­dinţa detaliului şi a atotcuprinderii, în anu­­­mite situaţii particulare memorialistul recurge la aluzii şi (semi)anonimizări. De pildă, atunci când evocă o întâmplare din august–septembrie 1956: „am ieşit în pa­tru, cu o pereche de prieteni, să luăm ci­na la un restaurant dintr-o grădină si­tuată în spatele Casei Scânteii. S-a în­cins atunci o dispută între mine şi V.I. [subl. n.]. Eu pledam cauza intelectualilor disidenţi din Ungaria; el – «linia justă» a PMR, întru stoparea tulburărilor de aco­lo. A ridicat tonul, m-a somat să-mi bag minţile în cap, dacă nu vreau să dau de belea. Soţia lui, unguroaică originară din Ardeal, îi ţinea isonul. (...) Cu tre­cu­tul său de activist la conducerea or­ganizaţiilor de tineret, [V.I.] adopta po­zi­ţia românească oficială. (Mult mai târ­ziu, soţia lui îşi va revizui public ati­tu­dinea, din păcate uitând-o pe cea ini­ţia­lă)“ (p. 351).

Fragmentele de mai sus au nevoie de o atentă descifrare: foarte probabil, discuţiile tensionate în contextul (pre)revoluţionar din Ungaria s-au purtat între Ianoşi şi soţii Ioanid (Virgil şi Ileana); Virgil Ioanid pare să fie singurul conducător al tineretului comunist care se încadrează în descrierea furnizată de memorialist. În plus, şi soţia sa, Ileana Ioanid, de origine maghiară, corespunde profilului schiţat: după 1989, a editat şi îngrijit scrierile lui Imre Nagy, Însemnări de la Snagov. Co­respondenţă, rapoarte, convorbiri (Edi­tura Polirom, Iaşi, 2004). Într-un studiu introductiv consistent, Ileana Ioanid pre­cizează doar că: „am avut reţineri [în pri­vinţa publicării volumului de documente] pentru că sunt contemporană cu aceste eve­nimente [din anul 1956], cu imensa lor rezonanţă şi repercusiunile lor is­to­ri­ce. Mai mult, mă simt implicată, în mă­sura în care poate fi implicat un singur om – care înţelege câte ceva, dar niciodată destul [subl. n.]“ (p. 9) – o firavă aluzie poate la propria poziţie ostilă lui Imre Nagy din toamna lui 1956. Probabil, în­deosebi în numele unor afinităţi cultural-ideologice postdecembriste, Ianoşi îşi menajează prietenii nenumindu-i.

În multe cazuri, susţinătorii şi simp­a­ti­zanţii revoluţiei din Ungaria – fie ei ro­mâni, fie maghiari – nu sunt pedepsiţi ime­diat. Uneori, unda de şoc a represiunii îi loveşte abia după doi ani – aşa se în­tâmplă şi cu istoricul şi criticul literar Lás­zló Földes, un cunoscut şi apropiat al lui Ion Ianoşi din perioada clujeană. Stig­ma­tizarea lui László Földes îi provoacă me­morialistului poate nevroza cea mai apă­sătoare din întreaga viaţă (p. 380). Pro­babil silit de conducerea superioară de par­tid, Ianoşi participă la seria de obiecţii ideo­logice îndreptată împotriva pro­fe­so­ru­lui de la Universitatea Bolyai, între al­tele redactor-şef la reputata revistă Utunk. În 1957, László Földes era criticat de Ion Ia­noşi într-o notă a Sectorului de Literatură pentru manifestări mascate de liberalism şi apolitism (Notă despre unele aspecte privind atmosfera politică din rândul unor intelectuali maghiari din Cluj, 30.IX.1957, în Arhivele Naţionale ale Ro­mâniei, fond CC al PCR – Secţia de Pro­pagandă şi Agitaţie, dosar nr. 5/1957, f. 110). Ceea ce părea o critică beningă ia în­să proporţii în anul următor; ies la iveală în medii literare rivale din Târgu Mureş delaţiuni contra lui Földes (era acuzat că s-ar fi solidarizat cu revoluţia maghiară şi ar fi adresat injurii la adresa lui Gheor­ghiu-Dej): „Turnătorii au trimis dosarul [cu delaţiuni] conducerii superioare [a PMR], care ni l-a trimis nouă [Secţiei de Ştiinţă şi Cultură/Sectorul de Literatură]. Ca răspunzător pentru literatura ma­ghiară, l-am primit spre lectură, fără să mi se ceară vreun punct de vedere“ – îşi aminteşte Ianoşi (p. 380). În 1958, Földes este eliminat din organizaţia de partid, de­mis de la Utunk, fără dreptul de a mai pu­blica. Împreună cu Pavel Ţugui (superiorul său de la Comitetul Central), Ianoşi asistă neputincios la Cluj la demascarea priete­nului său.

La fel ca şi Ianoşi, deşi in­co­m­parabil mai incisiv şi decis, un alt anticeauşist – în plus având şi mai vechi atitudini antistaliniste – care a încercat să salveze mar­xismul a fost Tudor Bugnariu, profesor de filosofie şi decan la Universitatea din Bu­cureşti începând din 1958 (nu 1957, cum se afirmă în carte). Pentru curajul cu care şi-a apărat studenţii de la Facultatea de Filosofie în anul 1965, a fost sancţionat în şedinţe de partid şi demis din funcţia de decan. Era cunoscut pentru faptul că în timpul diverselor reuniuni îşi însemna tot ce se discuta. Ianoşi – coleg de facultate – îi acordă mai multe pagini. Din păcate, unele exprimări sunt nefericite, con­des­cen­dente sau inexacte: „colegii îşi amin­tesc cum, aşezat în banca întâi din am­fiteatru, nota febril întreaga desfăşurare a şedinţelor, luările de cuvânt şi re­zo­luţiile. Obiceiul şi l-a păstrat până la sfâr­şitul vieţii (1988). Văduva Dorli Blaga [Ana-Dorica Bugnariu] n-a găsit, se pare, de cuviinţă să încredinţeze acest enorm mal­dăr de însemnări unui redactor pri­ceput, spre selecţie, ordonare şi pu­blica­re: am fi intrat în posesia unei scru­puloase mărturii despre epocă“ (p. 367). Se impun mai multe precizări. În jurul arhivei Tudor Bugnariu s-a dus o întreagă luptă după decembrie 1989, documentele fiind revendicate cu vehemenţă de foşti colegi de la filosofie ai lui T. Bugnariu – în niciun fel îndreptăţiţi să intre în posesia manuscriselor (între ei: afini ai me­mo­rialistului). Acesta este contextul în care văduva Dorli Blaga – singura moştenitoare legală – a încredinţat arhiva Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga“ din Cluj, unde documentele din fondul Tudor Bugnariu pot fi studiate şi în pre­zent, cu permisiunea donatorului.

Controversa cu Dorli Blaga pare o divergenţă oarecare, dacă o com­parăm cu disputa de pro­porţii dintre memorialist şi Vla­dimir Tis­măneanu. Este poate singura secţiune a cărţii în care Ianoşi poartă o polemică susţinută, necruţătoare, cu cine­va. Rândurile destinate pro­fe­so­rului de la University of Maryland parcă sunt scrise precipitat, nervos, de unde şi riscul de a greşi. Vladimir Tismăneanu es­te un fost prieten, un „vizitator asiduu al locuinţei noastre din [strada] arhitect Louis Blanc“ (p. 432) înainte de 1981, care după un deceniu schimbă tabăra cul­turală/politică şi devine un fel de Nemesis, urmărindu-l mereu în postcomunism. Ion Ianoşi are obiecţii în ceea ce priveşte enunţul for­mulat de Comisia pentru ana­liza dictaturii comuniste, prezidată de Tis­măneanu (re­gimul comunist a fost ile­gi­tim şi cri­minal) şi deplânge faptul că sintagma „re­gim comunist“ ar fi „unanim acceptată“ (pp. 828–829). Nu este, cel pu­ţin în stu­diile istoriografice propriu-zise: influenta şcoală Ioan Scurtu a încercat prin mijloace nu tocmai paşnice să im­pună ca etichetă pentru comunismul ro­mânesc noţiunea de „regim socialist to­talitar“ (Ioan Scur­tu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918–1948), Editura Pai­deia, 1999 ş.a.). Totuşi, din punct de ve­dere spiritual, cred că me­morialistul se află mai aproape de Tis­mă­neanu decât de cuplul naţionalist Scurtu - Buzatu.

Ion Ianoşi are dreptate când susţine, chiar dacă la modul maniheist, necesitatea exis­tenţei unei intelectualităţi de stânga: „de omul de stânga ar fi nevoie, inclusiv printre intelectuali, ca să menţină acea stare de fertilă nemulţumire în afara că­reia s-ar trezi cam însinguraţi apologeţii dreptei, ai capitalismului, ai liberei con­curenţe, ai acumulării nelimitate de pro­prietăţi“ (p. 767). Cărturarul – altminteri un marxist foarte deschis către nuanţe şi „ospitalier“ (p. 617) atunci când se referă la intelectualii din cealaltă parte a eşi­chierului cultural-politic – vădeşte un straniu reducţionism: pare că pentru me­morialist există doar dreapta, nu şi cen­tru–dreapta; în plus, este aproape obli­gatoriu ca un om de dreapta să conteste automat raţionalismul şi revoluţia fran­ceză, alături de marxism, Ianoşi neluând în calcul singularizarea marxismului ca ideologie indezirabilă. Ataşamentul faţă de Marx merge mână în mână atât cu denunţarea nedreptăţilor sociale, cât şi cu empatia faţă de minorităţile de orice fel – naţionale, etnice, religioase etc. Câte­o­dată, însă, apar inconsecvenţe: într-un caz, Ianoşi apără ferm inclusiv dreptul romilor de a se defini cum vor, pro­nun­ţându-se contra etichetelor jignitoare (p. 808), iar cu altă ocazie face următoarea remarcă deconcertantă şi depreciativă: „apar­tamentul [fiicei şi ginerelui meu] nu era situat în rău-famatul cartier Cra­ioviţa, împânzit de «populaţia în­locu­i­toare» – cum i se zicea celei tuciurii [subl. n.]“ (p. 604).

Vreau să scot în evidenţă, în în­cheiere, marile merite ale căr­ţii, în special din perspectiva ra­porturilor dintre memorie şi istorie. Fără să îşi propună, Ion Ianoşi veştejeşte – în mod salutar – lite­ratura istorică „nostalgică“, îndatorată na­ţional-stalinismului. În primul rând, prin relevarea în detaliu a caracterului profund malign al tentativei de uniformizare, în­deosebi din anii 1960–1980 – „visul ceau­şist al omogenizării“ (p. 11) –, îmbinând reflecţia specifică istoriei politice cu pro­priile mărturii. În al doilea rând, pro­fe­so­rul Ianoşi are meritul de a consemna une­ori un epilog neaşteptat, tăinuit de isto­rio­grafia „patriotică“ (post)comunistă. Spre exemplu, atunci când evocă mult-lăudata contestare de către regimul de la Bucureşti a Planului Valev, aproape unanim elogiată chiar şi după 1990, Ianoşi adaugă şi un aspect neconvenabil pentru discursul de glorificare a „independenţei“ dejisto-ceau­şiste: când „Emil Valev a avansat pro­punerea specializării ţărilor so­cialiste pe domenii economice, Ro­mâniei re­ve­nin­du-i prioritar sectorul agricol – «Planul Valev» a fost respins. De­legatul per­manent la CAER, Alexandru Bârlădeanu, a pledat cauza indus­tria­lizării în con­tinuare a României; iar Cos­tin Murgescu a publicat, în revista Viaţa economică, un articol vehement la adre­sa doctrinei Valev. (Mai târziu, acelaşi Costin Mur­gescu va recunoaşte faptul că Valev «for­mulase o teză care se putea sus­ţine pe plan economic. Şi, de altfel, îmi pare mai actuală ca oricând»“ – subl. n.) – p. 429. Întreaga retorică a perniciosului na­ţio­na­lism istoriografic, prelungit şi du­pă 1989, pare dinamitată. //

// ION IANOŞI

// Internaţionala mea.

    Cronica unei vieţi

// Editura Polirom, Iaşi,

    2012, 854 p.