Ceea ce s-a pierdut

Cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, Voci la distanță, se aseamănă, dar se și deosebește de romanele de până acum ale scriitoarei. Este un roman de familie, ca și Dimineață pierdută, ca și trilogia formată din Drumul egal al fiecărei zile, Provizorat și Fontana di Trevi, apoi ca și Întâlnirea - roman de familie din care se naște fresca socială, dar modul de abordare din punctul de vedere al discursului narativ este diferit. Dacă în romanele de până acum materia epică era aproape exclusiv compusă din „vocile” personajelor principale, într–o polifonie savantă, în Voci la distanță dialogul dintre trei femei care comunică prin WhatsApp, Anda, fiica ei Delia și prietena mai recentă Letiția Arcan, din Franța, sunt la egalitate cu discursul unei voci auctoriale care și ea părăsește pretenția omniscienței pentru a exprima adevărul mai nuanțat, prin stilul indirect și chiar indirect liber. Ceea ce preia autoarea din cărțile anterioare sunt nu doar teme, dar și personajul Letiția Arcan, eroina principală a trilogiei deja menționate.

Voci la distanță e un roman a cărui „inacțiune” e plasată în pandemie. Inacțiune pentru că în romanele Gabrielei Adameșteanu nu se petrece ceva la modul clasic, ci găsim fapte care s-au întâmplat deja, în trecutul mai mult sau mai puțin apropiat, fapte evocate în discursurile bogate și expresive, inclusiv la nivel lingvistic, ale personajelor. Fiecare personaj are perspectiva lui, de aici polifonia pentru care scriitoarea e deja celebră.

Tot ceea ce cuprinde tema romanului de familie este prezent: relațiile conflictuale dintre soți, dintre părinți și copii, moștenirile familiale, care, bulversate după Al Doilea Război Mondial, în trilogie, aici devin subiect fierbinte pentru perioada de după 1989. Casele nu sunt doar niște bunuri care se cuvine a fi recuperate, după ce proprietarii lor au fost deposedați de către regimul comunist, ci sunt parte a familiei care își caută permanent izvoarele și o armonie pierdută.

Regăsim subtema bătrâneții, apărută în Dimineață pierdută, pentru că eroina principală din Voci la distanță, doctorița Anda, este pensionară și l-a pierdut deja pe al doilea soț, Sandi, cu care s-a înțeles foarte bine, spre deosebire de primul soț, Andu, care a înșelat-o și a părăsit-o, dar cu care are doi copii, Liviu și Delia. Cea din urmă lucrează cu iubitul ei, Gleb (rus sau ucrainean!), într-un azil de bătrâni din Franța. Soarta bătrânilor din Occident este mai bună decât a celor din România, unde prea puțini își permit taxa unui azil care să le ofere o viață decentă. Mama Andei, grav bolnavă, va muri într-un spital, unde suferința e mai puternică decât îngrijirile medicale datorate faptului că Anda este medic. Întreaga atmosferă a romanului este una de crepuscul, și nu din cauza pandemiei, ci pentru că avem de-a face cu un declin și o dezintegrare familială și socială, din cauza sechelelor comunismului și ale celor care au ales să trăiască în diaspora, iar speranța unei renașteri transpare, vag, doar din imaginea muntelui pe care Anda îl contemplă de la fereastra vilei ei, dintr-un orășel de pe Valea Prahovei.

Subtema bătrâneții este legată de amintirile care invadează mentalul personajelor principale, amintiri provenite din memorie involuntară, a doua trăsătură, după diversitatea perspectivei, care trimite la Proust. Amintirile sunt mijloacele de recuperare a unui „timp pierdut”, iar identitatea personajului nu s-ar putea contura nici ea în lipsa acestor fragmente de trecut.

Izolată în casa ei de la munte, Anda îi privește pe turiștii care vin la pensiunea vecinei ei Tina, ezită să iasă din casă pentru că zilnic primește alerte prin telefon despre aparițiile urșilor până pe străzile orășelului, inclusiv pe strada ei, și comunică doar „la distanță” cu fiica ei și cu Letiția, din Franța, cât și cu dr. Mihnea Stătescu, prieten din tinerețe, aflat în prezent în America. Despre fiul ei, Liviu, plecat și el în diaspora, are vești foarte puține și rare. Dialogul cu prietena Corina se va termina odată cu moartea acesteia, cauzată de complicațiile Covidului. Încă o dată, nu pandemia e cea care provoacă aceste rupturi, ci mai ales faptul că generația copiilor alege străinătatea, precum Delia și Liviu, dar și Claudia, fiica soților Morar, și fiica cea mică a dr. Tartacan, care lucrează în Suedia, și nepotul acestuia, Robi, apoi David, fiul din prima căsătorie al lui Sandi, al doilea soț al Andei.

Familia și societatea se fracturează prin alegerea justificată, de altfel, a acestor tineri, de a studia și apoi de a trăi în străinătate, ceva profund din structura unei națiuni este răscolit și dezmembrat prin acest exod al tinerilor. Și totuși, moștenirea de familie este ceva important pentru ei.

Uneori, ei încearcă să redobândească proprietăți de care au fost deposedați bunicii lor, la instaurarea regimului comunist. Delia ar vrea să obțină casa unui unchi, iar Letiția ar vrea și ea retrocedarea vilei construite de Al. I. Cuza, pentru una dintre amantele sale, Maria Obrenovici, și care ajunsese în posesia unei rude de-ale ei. Toate aceste tentative se împotmolesc în labirintul birocrației postdecembriste, în care ideea de retrocedare a bunurilor foștilor burghezi nu e văzută cu ochi buni. Dacă în trilogie aveam aceeași temă, trăită de bunici după Al Doilea Război Mondial, acum o vedem trăită de nepoții lor după evenimentele din decembrie 1989. Scriitoarea o înglobează în biografiile personajelor, care se conturează prin discursul lor, ca în toate romanele Gabrielei Adameșteanu.

Nu avem doar „victime” și „spoliatori”, în alb și negru, pentru că există și eroina Corina, ai cărei părinți sunt deposedați, dar ea se adaptează la regimul comunist, apoi va fi imediat concediată după 1989.

Familia este pentru Anda obsesia principală: e vorba despre bunica Monique, franțuzoaică, și cu care ea seamănă mult, e vorba de fratele ei geamăn, Alex, care a dispărut definitiv, nu se știe unde, imediat ce și-a luat bacul, prin anii ‘60, de mama ei care, inconștientă sau nu, îi spune „te urăsc” de pe patul de spital, de tatăl, tot medic, de care a fost apropiată, de cele două căsătorii, din care prima nefericită, și de destinul celor doi copii.

Vrând să îi furnizeze Letiției încă un subiect de roman, Anda se pune pe scris, dar subiectul dorit, povestea Castelului de la munte, se lasă așteptat, este precedat de amintiri din copilărie și din tinerețe, dintre care vara petrecută, cu Andu, la un hotel exclusivist din Olimp, în anii ’80. Ei au acces la acel hotel grație părinților unui copil pe care Anda îl trata și astfel ajungem la o tipologie complexă: dr. Tatarcan și mai ales șeful de sală Ghiță Trif, care e mai înalt „în grad” decât doctorul și care are acces direct la vila lui Ceaușescu de la Neptun, plus o soție care se va reinventa fabulos. Istorii despre familia Ceaușescu, văzută de un complice clar al sistemului, care e Tatarcan, apoi moartea ciudată, în accident de mașină, a lui Ghiță Trif ne redau o altă fațetă a regimului trecut, încă plin de umbre.

Castelul, clădire foarte veche, reprezentând Trecutul glorios al unei națiuni, este atins de răsturnările istorice. Își schimbă întruna proprietarii, este renovat în ani lungi, însăși Securitatea dispune de el o vreme, iar după ‘90 devine muzeu, cu un restaurant alături, interzis pentru că e mult prea scump. Spațiilor interzise, care erau hotelurile destinate doar nomenklaturii, li se adaugă spațiile ruinate, prezente în acest roman prin Castel, dar și prin așa-numitul palat al Mariei Obrenovici, apoi casele de patrimoniu, părăsite de descendenții din diaspora ale celor deposedați. Însăși Tradiția unui neam este abandonată, iar soarta Castelului este o metaforă semnificativă în acest sens.

„Poate oamenii și locurile apar, dispar și reapar în viața noastră așa cum se rotesc cei 12 apostoli în Ceasul Astronomic din Centrul Vechi din Praga”, meditează Anda în „folderul“ ei. Voci la distanță este un roman de continuitate tematică și stilistică în opera scriitoarei, dar își ia materia din actualitate, din fenomenele tragice ale unei națiuni, prin comunicarea friabilă a unor eroi care se caută, dar nu se prea mai găsesc. Deși intermitente, „vocile” vorbesc pregnant și foarte convingător despre trecutul apropiat (încă) și despre prezent. Un roman de neratat. //

GABRIELA ADAMEȘTEANU

Voci la distanță

Editura Polirom, București, 2023, 328 pagini