Călător prin Europa anului 1991

În 1991, lui Bill Bryson i s-a năzărit să re­fa­că itinerarul unei mai lungi aventuri euro­pene pe care a avut-o cu două decenii în urmă, rezultând volumul Călătorii prin Europa (traducere de Ioana Aneci, Polirom, Iași, 2015). Traseul său a fost destul de bezmetic, plecând din nor­dul Norvegiei, ajungând în­tr-un final la Istanbul, în­tr-un periplu pe diagonala continentului. Dar tocmai această pendulare oferă o imagine interesantă a Eu­ro­pei anului 1991. Dacă multe alte cărţi de călătorie sunt de­păşite odată cu trecerea timpului, stilul ironic şi fără milă pe care-l adoptă Bryson în toate cărţile sale, curiozitatea sa, pre­cum şi călătoria oarecum la întâmplare, de unul singur, oferă o structură de re­zis­tenţă solidă. Nu ai cum să te plictiseşti.

Una dintre constantele întregului parcurs european al lui Bryson este băutul: bea în nordul Nor­vegiei, în sudul Italiei, pe malul lacului Como, la Geneva, Viena sau Split. Rareori bea doar cafea. De fapt, organismul său avea nevoie de cafea pen­tru a se dezmetici din aventurile bahice din seara precedentă. Călătorind singur, bău­tul de bere este cumva de la sine în­ţeles. „E ciudat şi periculos să bei singur. Poţi să bei toată noaptea şi să nu te simţi deloc ameţit, dar, când te ridici în pi­cioa­re, să descoperi că, deşi ţi se pare că ai mintea destul de limpede, picioarele tale au hotărât să facă nişte moonwalking sau altă chestie jenantă pe care nu poţi s-o controlezi.“

Scriitorul american oferă şi unul dintre cele mai frumoase elogii aduse Europei, chiar dacă nu neapărat Comunităţii Eu­ropene cu 12 membri (a cărei birocraţie o ironizează în nenumărate rânduri - totuşi, în mod sigur, ar aprecia acum trecerea la moneda unică, având în vedere că şi-a schimbat cecurile de călătorie în vreo 20 de valute diferite). „Pe nemţi îi derutează umorul, elveţienii n-au nicio noţiune des­pre distracţie, spaniolii cred că nu-i ni­mic ridicol în a lua cina la miezul nopţii, iar italienilor n-ar fi trebuit să li se îm­părtăşească vreodată faptul că s-a in­ven­tat maşina. Una dintre micile minuni din prima mea călătorie în Europa a fost fap­tul că am descoperit că putea exista atâ­ta varietate pe lumea asta, că existau atâ­tea modalităţi diferite de a face lu­cru­rile în esenţă identice, ca mâncatul, bău­tul sau cumpărarea unor bilete la ci­ne­ma. Mă fascina faptul că europenii pu­teau fi atât de asemănători - că puteau să fie cu toţii atât de pedanţi şi cerebrali, să conducă maşini micuţe şi să locuiască în case micuţe din oraşele vechi, să iu­bească fotbalul, să fie relativ ne­ma­te­ria­liști şi paşnici - şi totuşi atât de nesfârşit şi de imprevizibil diferiţi unul de altul.“

Ajuns în Belgia, el o rezumă rapid în stilul său caracteristic: „Ca ţară, Belgia este o curiozitate. Nici măcar nu este o singură naţiune, ci două: în nord, Flandra, unde se vorbeşte olandeză, iar în sud Valonia, care este francofonă. (...) Flamanzii nu-i suportă pe valoni şi viceversa, dar, dacă stai puţin de vorbă cu ei, îţi dai seama că ceea ce îi uneşte este dispreţul lor pro­fund faţă de francezi şi olandezi. Odată m-am plimbat o zi prin Anvers împreună cu un localnic vorbitor de olandeză şi la fiecare colţ de stradă îmi arăta din ochi vreun cuplu care părea absolut normal, şoptindu-mi dezgustat: «olandezi»“. Bry­son a trecut şi prin Ger­mania. La Aachen, înainte de a intra în restaurantele locale, studia cu atenţie ca nu cumva să dea peste une­le tradiţionale, unde se cân­tă polci, „pentru că nimic nu-i mai îngrozitor decât să te trezeşti înconjurat de nişte nemţi roşii la faţă care leagănă halbe de be­re, cântând Horst-Wessel-Lied cât îi ţine gura. La sfârşitul răz­bo­iu­lui, în tratatul semnat la încheierea ar­mistiţiului, ar fi trebuit specificat că ger­manilor li se cere să depună nu doar ar­mele, ci şi acordeoanele“. Interesantă es­te şi perspectiva călătorului profesionist Bill Bryson faţă de locuri pe care le-ai vă­zut şi tu. În cazul de faţă, Florenţa anului 1991 şi care nu este mult schimbată faţă de Florenţa anului 2016, când am vizitat-o eu (în mod sigur, mult mai scumpă decât în 1991). „Chiar dacă treceam cu vederea hoardele de turişti, nu puteam scăpa de impresia că mare parte din Florenţa era mai stri­dentă decât avea dreptul să fie un oraş is­toric atât de frumos şi cu atâ­ţia vi­zi­tatori ca mine care veneau să-şi cheltuie banii aici. Erau gunoaie peste tot, ţigani cerşetori care se băgau mereu în sufletul tău, vânzători pe stradă sene­ga­lezi care ocupau toate trotuarele cu oche­larii lor de soare şi genţile Louis Vuitton şi ma­şini parcate pe jumătate pe trotuarul în­gust, pe care trebuia mereu să le ocoleşti prin stradă. În Florenţa nu te plimbi, ci mai degrabă îţi croieşti drum printre ob­sta­cole.“ Remarcă şi di­ferenţele majore în­tre sudul şi nordul Italiei. „După sudul Ita­liei, Milano nu pă­rea deloc italian. Oa­menii mergeau gră­biţi şi preocupaţi, le­gănând în mână pungi pe care vedeai nume ca Gucci şi Ferragamo. Nu se prin­deau în discuţii aprinse despre toate ni­mi­curile. Ei aveau şedinţe. Făceau afa­ceri. Vorbeau la tele­foa­nele maşinilor. Con­duceau reţinuţi, mai ales BMW-uri şi Porsche, şi parcau ordonat. Toţi arătau ca şi cum tocmai ar fi coborât de pe co­perta unor reviste ca Vo­gue sau GQ. Par­că era un colţ din sudul Californiei în Ita­lia. Nu ştiu ce pă­rere aveţi voi, dar mie şi-aşa îmi vine greu să înghit sudul Californiei în sudul Californiei. Dar aici eram în Italia - vo­iam haos şi viaţă pe stradă, oameni în ves­te pe verande, rufe atârnând de-a cur­mezişul străzilor, in­di­vizi care vând tot felul de lucruri direct din căru­cioare.“

Bryson a ajuns şi la Geneva - „un oraş destul de agreabil - com­pact, imaculat, foarte potrivit pentru plimbări, cu un centru vechi cocoţat pe o pantă abrup­tă, nişte parcuri plăcute şi imensul lac albastru, scânteietor ziua şi încă şi mai fermecător noaptea, reflectând luminile mul­ticolore ale oraşului. Dar oamenii sunt anoşti: cu haine scumpe, prag­ma­tici, încheiaţi până la ultimul nasture, im­posibil de simpatizat. Toţi mergeau grăbiţi, aduşi de spate, rezervaţi. Pe străzi era primăvară, dar pe feţele oa­menilor era februarie“. Îi defineşte, fără milă şi oarecum exagerat, şi pe elveţieni: „Banii înseamnă totul în Elveţia - ţara asta are mai multe bănci decât dentişti - şi pasiunea tăcută a elveţienilor pentru bani îi transformă în oportunişti vicleni. Elveţienii au tendinţa foarte enervantă de a fi aroganţi şi de a-şi urma fără scru­pule propriul interes“. Totuşi, „elveţienii au o o droaie de calităţi: sunt curaţi, or­do­naţi, cetăţeni model şi harnici - aşa de harnici, încât la referendumul na­ţio­nal din anii ‘70 au votat împotriva re­du­cerii timpului de lucru“. Bryson con­damnă exploatarea forţei de muncă străi­ne şi dintr-un punct de vedere are drep­tate: condiţiile pentru a obţine cetăţenia Confederației sunt aproape imposibile. Pe de altă parte, dacă toţi străinii care locu­iesc şi muncesc în Elveţia ar primi cetă­ţe­nia, majoritatea helvetă ar fi serios ame­ninţată. Iar elveţienii acceptă orice, dar nu să piardă controlul.

Din Elveţia, călătorul a s-a îndreptat spre Austria, trecând prin Insbruck, Salzburg şi Viena, bun prilej de a-i eticheta şi pe austrieci: „vienezii nu mi s-au părut foarte bădărani şi aroganţi, ceea ce m-a cam dezamăgit, pentru că de multe ori auzisem că sunt cel mai nesuferit soi de oameni din toată Europa“. Remarcă şi nostalgia faţă de trecutul imperial, faţă de care nu are milă. „Nimeni nu se agaţă de gloria trecutului aşa de tare ca austriecii şi, cum gloria de altă dată implică şi una dintre cele mai de prost gust perioade din istorie, aceasta nu e chiar cea mai atrăgătoare trăsătură a lor. Toată lumea ştie că sunt cam ţărani.“ Din Austria, că­lătorul american a coborât spre Split, în Iugoslavia, care încă nu se dezintegrase (dar era pe cale să o facă într-un mod ex­trem de violent). În Split rememorează cu nostalgie „incidentul (feminin) suedez“ pe care l-a trăit cu două decenii în urmă şi care confirmă imaginea celebră pe care o aveau suedezele şi pe litoralul românesc: frumoase, sănătoase şi disponibile. Însă, uneori, fără să ţină prea mult la băutură, cum i s-a întâmplat şi lui Bryson în 1971. Interesantă este şi imaginea acestei ţări la scurt timp înainte de declanşarea ne­cru­ţătorului război civil (practic, la câteva luni distanţă). „La o oră sau două după ce pleci de pe coasta fierbinte, cu sta­ţiu­nile ei aglomerate şi hotelurile ca nişte cutii de cereale, cobori de pe munţii sterpi în această lume luxuriantă şi ne­cu­noscută plină de livezi şi câmpuri, lacuri şi păduri, ferme îngrijite şi sate fru­moa­se - un colţ de Europă peste care nu a tre­cut timpul. Pe câmpuri oamenii se­ce­rau şi adunau fânul folosind seceri şi furci şi îşi arau tarlaua cu pluguri trase de cai.“ Din tot acest rai (din Split a tre­cut în Bosnia-Herzegovina, ajungând la Sarajevo) s-a cam ales praful. La Belgrad a avut curiozitatea de a vizita mausoleul un­de era îngropat Tito, fiind singurul vizi­ta­tor, spre uimirea gărzii.

După Belgrad a mers la Sofia, pe care o vizitase şi cu două de­cenii în urmă. În 1991, Sofia era „unul din cele mai în­tunecate oraşe din lume. Doar rarele străfulgerări ale vreunui tramvai care trecea pe la capătul celălalt al străzii mai luminau siluetele clădirilor“. În centrul comercial atmosfera era extrem de deprimantă (dar noi o cunoaştem foar­te bine). „Rafturile erau mereu goale. Mar­fa se vindea direct dintr-o ladă pusă pe jos, lângă tejghea, şi probabil că, atunci când se golea lada, încuiau uşa şi restul oamenilor care stăteau la coadă rămâneau cu buza umflată.“ Bryson îşi aduce aminte că în 1973 magazinele erau pline, dar oamenii nu aveau bani, în timp ce în 1991 aveau teancuri de banconte fără valoare, căci nu aveau ce cumpăra. Însă şi această sărăcie putea fi tratată (cei care sunt săraci, se ştie, au mereu femei fru­moase, legea compensaţiei). „Sofia are, fără îndoială, cele mai frumoase femei din Europa.“ Periplul său s-a sfârşit la Istanbul, căci, obosit după luni de „vaga­bondaj“ european, a hotărât să se întoarcă acasă, în Anglia. A fost chiar fericit să pă­răsească rapid Istanbulul: „este cel mai gălăgios, mai murdar şi mai aglomerat oraş pe care l-am văzut vreodată. Peste tot este gălăgie - urlă claxoane, ţipă si­re­ne, oamenii strigă, muezinii îşi cântă tân­guirile, feriboturile de pe Bosfor îşi sună sirenele bubuitoare. Şi peste tot este o agitaţie neîntreruptă“. Putem doar răsufla uşuraţi că Bill Bryson nu a ajuns în România anului 1991, ne putem lesne imagina cam care ar fi fost impresiile sale necruţătoare, mai ales dacă ar fi nimerit în vârtejul uneia dintre mineriadele pe­ri­oadei... //