Când Isadora dansa...

Ioana Moldovan | 20.06.2017

„Omul vorbește întâi. Apoi cântă și apoi dansează. Dar cuvântul e rezultatul creierului. Cântul vine din emoție, iar dansul este extazul dionisiac care le biruiește pe amândouă.” (Isadora Duncan)

Pe aceeași temă

 

Pentru cei pasionați de artele spec­ta­­­co­lu­lui, prezentul este singura dimensiune po­sibilă pentru un studiu aprofundat. Prin­tre cei care seară de seară calcă pra­gul să­lilor de spectacol – din cen­tru sau de la pe­ri­fe­rie –, con­semnând te­mei­nic ce e nou, ce merită, care e pul­sul lumii și al vremurilor, există câțiva pasionați mai degrabă de trecut, de spec­tacolele de altădată, de ar­tiști singulari care au făcut să cadă ziduri. Interesul pen­tru trecut nu e stârnit de un prezent dezamăgitor, ci mai degrabă de curiozitatea pentru cei și cele care au reușit să spargă canoane, să se afirme și să fie moderni într-o lume vetustă.

 

Scena are propriul departament de ar­heo­logie. Dar spre deosebire de cei ce sapă pă­mântul în căutarea rămășițelor materiale ale unor civilizații de mult dispărute, is­to­ricii lumii de spectacol sunt în căutarea emoției și adevărului, a atmosferei din să­lile de spectacol și din cabine, în căutarea artistului-vizionar căruia ar vrea să-i pu­nă câteva întrebări, cu care ar vrea să stea de vorbă. Asemenea întâlniri sunt însă im­posibile. Unele săli de spectacol care au fă­cut istorie au dispărut sau au fost mo­di­fi­cate, publicul s-a reînnoit de milioane de ori – cu fiecare nou spectacol jucat –, iar actorii principali au murit de decenii sau chiar secole.

 

Ca și marea istorie, unde narcisismul, egois­mul sau eroismul câtorva inși au tra­sat granițe și au dispus unilateral de po­poare, grupuri etnice și/sau religioase, tot astfel istoria lumii de spectacol are eroii, nebunii și victimele sale – vizionari a căror viață personală și artistică i-a uimit și intrigat pe contemporani. Sunt acei artiști creatori moderni care vorbesc aceeași limbă cu lumea spectacolului de azi, o sută și mai bine de ani mai târziu.

 

Cei care se ocupă cu trasmiterea informației culturale, în toată com­plexitatea ei, abordează do­uă linii principale: fie se rezumă exclusiv la operă, omițând voit datele personale - altele decât anul naș­terii și al morții -, fie integrează biografia creatorului, subliniind că viața personală este cea care alimentează biografia ar­tis­tică. Fiecare abordare are susținătorii săi încrâncenați.

 

Cei care acordă parcursului personal tot atât de multă importanță cât operei se stră­duiesc din greu să pună cap la cap in­formații relevante. Fiecare mare artist are unul sau mai mulți biografi (care nu tot­deauna sunt și cei mai mari co­mentatori ai operelor lor). În cele mai bune cazuri avem și o autobiografie, dar care devine un produs artistic în sine. În cazul scrii­torilor, o autobiografie trebuie citită cu cir­cumspecție – talentul literar poate de­forma realitatea -, iar scriitorul poate fi acuzat de retușuri, premeditate sau nu.

 

Când însă un dansator își scrie viața, sus­piciunile se diminuează. Cel sau cea care din mișcarea corpului a făcut o operă de artă vie nu poate fi acuzat de înșelăciune doar pentru că a scrie e egal a mișca mâ­na cu creion, pe hârtie.

 

Viața mea – autobiografia Isadorei Dun­can, scrisă la comandă strict pentru câștig financiar - este un argument pentru pro­fesorul care ar dori să explice opera artis­tică a dansatoarei americane, începând cu episoade de viață privată. Americanca a revoluționat lumea dansului la începutul se­colului XX, dansând cu picioarele goale și „aproape goală“. Observația îi apar­ține lui Constantin Stani­s­lavski, actor și regizor de teatru rus, cel care a inovat arta actorului, introducând termenul de memorie afec­tivă, cerând actorului să fa­că apel la experiențe per­so­nale pentru a se apropia de personajele pe care trebuie să le interpreteze. Cu ocazia primului tur­neu întreprins în Rusia (la Sankt Peters­burg și apoi Moscova, în 1905), Stani­slav­ski asistă la o reprezentație a dansatoarei, experiență pe care o relatează și în cartea sa Viața mea în artă (1924; o au­to­bio­gra­fie-comandă apărută pentru prima dată în limba engleză, la Boston, ca introducere la cele două turnee americane pe care Tea­trul de Artă din Moscova le întreprinde între ianuarie 1923 și mai 1924).

 

„Cam în acea perioadă – 1905 – am asis­tat din întâmplare la un spectacol sus­ți­nut de Isadora Duncan, de care până atunci nu auzisem și despre a cărei pre­zență la Moscova nu citisem nimic. Prin urmare, am fost foarte surprins când, în mijlocul publicului restrâns care venise să o vadă, am remarcat un număr im­portant de artiști: sculptorul Mamontov, numeroși artiști-balerini. Prima apariție a Isadorei Duncan nu m-a impresionat. Neobișnuit să văd pe scenă un corp aproa­pe gol, mi-a fost greu să o ur­măresc și să-i înțeleg arta dansului. Pri­mul număr a fost urmat de aplauze căl­duțe, iar în sală s-au auzit și câteva flu­ierături. Dar după o serie de alte câteva dansuri – dintre care unul foarte con­vin­gător – n-am mai putut rămâne indi­ferent și am început să aplaud ostentativ, încercând să descurajez pe cei care încă erau tentați să hulească.“

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-ioansadsaa.jpg

Isadora Duncan în primii ani ai secolului XX

 

Isadora Duncan nu dansa goală. Iar acest „aproape gol“ trebuie înțeles în strânsă relație cu morala vremii: fe­meile purtau corset, rochii lungi care se închideau la baza gâtului. A-ți ară­ta glezna era un lucru obraznic, practicat de femei care își vindeau șarmul. Duncan nu este prima femeie-artist care își eli­be­rează corpul. Înaintea ei, Loïe Fuller, o altă americancă ajunsă la Paris, este prima dansatoare care dezbracă corsetul. Altele, precum Mata Hari, practică un fel de strip­tease mistic în locuri onorabile, precum biblioteca muzeului Guimet. Suntem în La Belle Epoque.

 

Isadora Duncan dansează într-o tunică al­bastră, care amintește de îmbrăcămintea fi­gurilor feminine de pe vasele Greciei an­tice, expuse la British Museum din Lon­dra, singura „școală de artă“ pe care o frec­­ventează cu rigurozitate. Cu brațele goa­­le, cu picioarele dezvelite de o pânză ce-i acoperă genunchii, Duncan inven­tea­ză mișcări ce unesc ipostaze precise, imor­talizate în timp de decoratori ano­nimi de vase. Prima ei ieșire publică are loc la 16 ani. Dansează fără muzică: o se­rie de miș­cări care exprimă stări in­te­ri­oa­re. Publicul spectator descifrează scena în termeni de Dansul Fecioarei cu Moartea.

 

Părăsește San Francisco natal împreună cu mama, sora sa Elisabeth și frații Ray­mond și Augustin. Toți patru au înclinații ar­tis­tice: mama cântă la pian și o acom­paniază ore întregi în spații im­provizate. Fratele joa­că teatru și unul dintre rolurile sale pre­fe­rate este tragedia antică Oedipus Rex. Chicago, New York... Duncan își în­cearcă no­rocul în toate marile orașe ame­ricane.

 

La New York ajunge să se introducă în lu­mea celor bogați: familia Astor, Van­der­bilt, Belmont, Fish... Petrecerile celor bo­gați trebuie să conțină ceva extraordinar, care să facă Metropola să vorbească. Isa­dora dansează câteva numere, fiind di­vertismentul și cabinetul de curiozități. „În tot timpul pe care l-am petrecut la New York, n-am găsit un suflet care să-mi arate simpatie intelectuală și înțelegere pentru ceea ce propuneam“, se destăinuie Isadora Duncan în autobiografia sa, apă­ru­tă în 1927.

 

Repede înțelege că șansa ei este Eu­ropa, iar prima destinaţie este Londra. Apelează la doam­nele din înalta societate new­yorkeză, dar nu reușește să strân­gă mai mult de 300 de dolari. Cei cinci părăsesc America la bordul unei am­bar­cațiuni care duce animale la Hull (York­shire, Anglia). Prima lor oprire importantă este Londra, în 1898. Toți cinci trăiesc de pe azi pe mâine, dar frecventează zi de zi sălile de expoziție ale British Museum sau National Gallery, ascultând seară de seară conferințe pe diverse teme culturale. La un moment dat, familia poate conta doar pe o bancă în Green Park, când police­men-ii nu-i gonesc. Din presă, Isadora află că una dintre damele din înalta socie­tate newyorkeză a închiriat o vilă în Gros­venor Square. Isadora îi bate la ușă. Dor­nică să se remarce în societatea engleză, doamna organizează o petrecere la care este invitat și Prințul de Galles. Isadora fa­ce impresie. Bine-nțeles, dincolo de dans, Isadora este o tânără a cărei frumusețe nu lasă pe nimeni indiferent. Londra însă con­tinua să îi ofere doar angajamente minore, în înalta societate. Isadora visează la sălile mari de spectacol, care însă îi rămân în­chise. Consideră că arta ei poate fi înțe­leasă doar de elite, dar își dorește și să poată iniția omul de rând în această lume superioară, inițiere care nu va face altceva decât să îi îmbunătățească viața. Isadora în­să critică ermetismul sălilor de spec­ta­col, atât de bine construite pentru a men­ține diferența de clasă: „Cum să înțeleagă bieții oameni ceva din artă dacă în sălile de spectacol îi așezați sus de tot, la ul­timele etaje. Parcă ar fi niște muște pe pe­rete!“.

 

Duncan părăsește Londra pentru Paris. Expoziția Uni­versală din 1900 transformă me­tro­pola într-un muzeu în aer deschis. Lumea cul­turală se frec­ven­tează, se vizi­tează. Ro­din o vede dansând și o invită în studioul său. Isadora pozează pentru sculp­torul ca­re și-ar fi dorit și o explorare mai intimă a muzei. Episodul e povestit cu mult umor și cu regretul că ea n-a în­drăznit mai mult.

 

Cum expații americani se cunosc și susțin, Isadora face repede cunoștință cu Loïe Ful­ler, care o ia în turneu prin Europa. Dun­can și alte câteva tinere pe care Fuller le trata ca pe propriile fiice formează un cor­te­giu de susținătoare/eleve de a căror în­tre­ținere se ocupă. Fetele au seară de sea­ră o lojă în fiecare sală de spectacol un­de Ful­ler dansează. Unii biografi vorbesc des­pre relația Fuller-Duncan ca maestru-uce­nic. Duncan însă vorbește doar despre o ad­mi­ra­ție reciprocă, fără alte puncte în co­mun.

 

Cariera Isadorei Duncan începe grație pro­ducătorului maghiar Alexander Gross, ca­re semnează cu ea și o aduce la Budapesta. Duncan dansează pentru prima dată pe sce­nă și trăiește o frumoasă poveste de dra­goste cu un actor maghiar care, în exact aceeași perioadă, juca Romeo în Ro­meo și Julieta. Cu primii bani obținuți în­cepe să întreprindă călătorii de cer­ce­tare. Prima oprire este Atena. Dansează pe Acro­pole, printre ruine. Visează să des­chi­dă o școală aici. Cumpără un teren și în­cepe demersurile. Devine pasionată de bac­chante, de rolul dansului în tragedia greacă. E nevoită să se angajeze în diverse proiecte de turneu pentru a continua să spere în școala ei. Vizitează Italia, Ger­ma­nia, Austria. Lângă Berlin reușește să pună pe picioare prima școală, de care se va ocu­pa sora ei, Elisabeth.

 

Proiectele artistice sunt mereu jalonate de episoade de viață pri­vate. Iubiri pasionale sau pla­to­nice o invită la descoperiri ar­tistice. Ajunge să danseze la Bay­reuth, pe muzica lui Wagner, ale cărui idei artistice îndrăznește să le contrazică. Ope­ra de artă totală – Gesamtkunstwerk-ul – este un construct forțat, încearcă să ex­plice Duncan: „Omul vorbește întâi. Apoi cântă și apoi dansează. Dar cuvântul e re­zultatul creierului. Cântul vine din emo­ție, iar dansul este extazul dionisiac care le biruiește pe amândouă. Nu le pu­tem amesteca unele cu altele”, explică Dun­can. Pentru fanii lui Wagner, teoriile lui Duncan sunt blasfemii!

 

Gordon Craig este cea mai puternică întâl­nire artistică și personală: „Fără Craig, n-ar fi existat Reinherdt, Copeau, Stani­s­lavsky“, rezumă în câteva cuvinte Dun­can. Craig – artistul care a revoluționat regia de teatru – este cea mai mare pa­siu­ne a Isadorei. Cei doi vor avea un copil îm­preună, dar relația este un calvar pentru amândoi. Duncan va mai avea un copil cu un important și potentat britanic, pe care în memorii îl numește doar Lohengrin, pre­cum personajul cavalerului misterios din opera wagneriană cu același nume.

 

În 1913, Duncan pierde ambii copii într-un accident de mașină (automobilul ajunge în Sena, iar copiii mor înecați). Săptă­mâ­nile de dinaintea accidentului sunt po­ves­tite în detaliu. De ceva vreme simte ne­voia să danseze Requiem-ul. O forță străi­nă de propriul corp și voință o conectează la stări neliniștitoare, tulburătoare. Toate întrebările pe care și le pune își găsesc răspunsul în ziua în care află moartea co­piilor ei.

 

Încearcă cu disperare să redevină mamă. În august 1914 naște un băiat. Lumea e pe marginea prăpastiei, dar pentru câteva zile maternitatea o salvează. Apoi din nou neînțelesul. Duncan pierde și acest al trei­lea copil. În ziua în care și-a chemat prie­tenii pentru a-și prezenta copilul de doar câteva zile, acesta moare subit.

 

Viața mea este o poveste fas­ci­nantă, care amestecă istoria, ar­ta și viața personală a uneia din­tre cele mai interesante fe­mei–artist de la începutul seco­lu­lui XX. Turnee în Europa, Rusia, SUA și America de Sud, întâlniri cu toată lumea importantă din La Belle Epoque, si­tuația femeii și morala vremii – toate sunt cu­prin­se într-o carte inedită. Umor și tra­ge­die, chestiuni politice și estetice, pa­si­uni și călătorii, un puzzle al unei lumi care atinge zenitul pentru ca apoi să se de­zin­te­greze sub greutatea propriei splen­dori!

 

Isadora Duncan moare într-un acci­dent de mașină la Nisa, pe celebra Pro­menade des Anglais (14 sep­tem­brie 1927). Conducea un automobil de curse și purta o eșarfă roșie imensă, din mătase, creație a rusului Roman Che­tov. O rafală de vânt trimite marginile eșar­fei în spițele roții stânga-față. Din cau­za vitezei, eșarfa se înfășoară și stran­gu­lează șoferul, aruncând-o din mașină și omorând-o pe loc. Știrea a făcut prima pa­gină a tuturor cotidianelor din lume.

 

Proiectul autobiografiei a fost trimis edi­to­rului în vara lui 1927 și se termina cu in­vi­tația făcută de URSS de a veni și deschide școala ei de dans acolo. Dun­can pleacă nu înainte de a consulta o pre­zi­cătoare care îi vorbește de o căsătorie (lu­cru care se va ade­veri; în 1922 se va că­sători cu Serghei Esenin, unul dintre cei mai importanți po­eți ai secolului XX, deși între cei doi exista o diferență de aproape 20 de ani).

 

Editorul asigură că Duncan ar fi avut în plan un al doilea volum, intitulat Cei doi ani în Rusia bolșevică. Nu putem ști ce ar fi povestit, dar șederea ei scurtă și si­nu­ciderea lui Esenin, de care a aflat din pre­să (căsătoria lor durează puțin peste un an!), ne face să credem că poate ar fi de­mascat un regim șarlatan și ar fi pătruns în măruntaiele unei societăți intrate deja în derivă, care conducea prin teroare și su­prima metodic toate libertățile individului. Ce neșansă pentru posteritate că această primă carte, cu siguranță critică, despre Ru­sia bolșevică – n-a putut fi scrisă de acest fin observator al epocii ei, de această fe­meie-artist inovator, de această ame­ri­can­că cosmopolită.

 

Zeița în tunică albastră dansează încă... //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22