Continuarea TIFF (I)

Sunt mai multe si decat anul trecut, si mai ales decat acum doi ani, filmele prezentate la Festivalul de Film de la Cluj, care sunt distribuite ulterior in salile din toata tara. Iar unele din ele provin din spatii foarte exotice pentru monotona piata romaneasca de film: Danemarca (Reconstruction) si Belgia (Aaltra).
Situatia imbucuratoare o datoram catorva distribuitori, unii cu experienta riscurilor cu filme exotice (Independenta Film), altii preferand sa riste mai putin si aventurandu-se doar pe taramul filmului american semi-independent (InterCom Film, Glob Com Media, New Films Romania) ori pe cel al filmului francez, cu conditia ca acesta sa fie reprezentat prin comedii de succes, cu actori cu greutate (Glob Com Media). Impresionanta e distributia Independentei Film, nu doar cu spatiile exotice, ci si cu alte filme - capul de afis tinandu-l cuplul despre un acelasi eveniment - masacrul de la Liceul Columbine, in Portland, Oregon, cand doi adolescenti au deschis focul la-ntamplare, pe 20 aprilie 1999, omorand deopotriva colegi si profesori. Unul dintre cele doua filme e Bowling for Columbine/Cantec pentru un masacru (2001), al regizorului care a primit anul acesta Palme d'Or la Cannes pentru Farenheit 9/11 (cine si-ar fi imaginat vreodata ca un documentar va fi distribuit in salile romanesti, la concurenta cu Stapanii inelelor si Van Helsing & Co.?).

E foarte percutanta analiza pe care Moore o face acelei parti alienate a societatii americane, dominate de una dintre cele mai rudimentare mentalitati din lume, automasacrata de goana vulgara dupa senzationalul de cea mai proasta calitate si inarmata pana-n dinti pentru a se apara de ea insasi. Dar e remarcabil, pe de alta parte, ca un regizor se poate ridica din mijlocul unei asemenea societati si o poate analiza cu atata sange rece. Moore nici macar nu e singura voce care se face auzita - astea sunt partile bune pe care aceeasi societate scontradictoriet le poseda. Evident ca Moore e partinitor in filmul lui si ca partile bune ale Americii nu le vede sau nu vrea sa le vada. Foarte multi il acuza de ipocrizie si de lipsa unei elementare neutralitati pe care un documentar ar presupune-o. Probabil ca Moore nu-si propune insa decat analizarea unui singur aspect si e dreptul lui sa o faca - in nici un caz nu are pretentii de exhaustivitate in abordarea si tratarea subiectului. Si-i reuseste un film la care toti consumatorii de produse hollywoodiene ar trebui obligati prin lege sa mearga.

Celalalt film ce porneste de la acelasi eveniment a luat Palme d'Or la Cannes anul trecut si e semnat de unul din cei mai importanti regizori contemporani - Gus Van Sant. E un film cu totul aparte, nu se incadreaza in nici un gen. Nu e documentar, desi se bazeaza pe fapte reale, nu e fictiune, nu e nimic si e, in acelasi timp, enorm. E, de fapt, ceea ce foarte putine filme din istoria cinematografului au reusit sa fie: 100% spirit. E de o puritate imateriala si de o putere de seductie halucinanta. E format din eter si din norii care alearga din cand in cand spre nicaieri (aceiasi nori innebunitori din Gerry, film la fel de eteric ca si Elephant). E ceva (aproape ca nici nu e film) ce te tintuieste in scaun si dupa care mult timp nu mai poti vorbi, pentru ca orice ai spune suna gol si trivial: trebuie sa vezi ca sa percepi/simti. Cine mai are vreo indoiala ca e o stare de spirit, insusi titlul (si explicatiile regizorului) ar trebui sa-l convinga: de ce Elephant? Nu e vorba de nici un elefant in film, acesta n-are nimic de-a face cu notiunea de elefant si exista ceva foarte indepartat care sa poata fi simbolizat de un elefant.

Se pare ca Van Sant s-ar fi inspirat vag dintr-o veche parabola budista care spune ca mai multi orbi pipaiau, fiecare, cate o parte din corpul unui elefant pentru a-i descoperi adevarata natura, in timp ce nici unul din ei nu-l vedea in intregime. Filmul e compus din franturi evenimentiale care, toate la un loc, se asambleaza ca un mozaic si ofera imaginea ansamblului. Pe de alta parte insa, Gus Van Sant explica: Elephant pentru ca acesta e titlul unui film britanic de vreo 40 de minute, productie BBC, foarte interesant se pare, din 1989, regizat de Alan Clarke. Van Sant tocmai vazuse filmul lui Clarke si a fost atat de impresionat de starea de spirit de acolo, incat s-a hotarat sa-si numeasca filmul dupa titlul aceluia. Si Elephant-ul lui Clarke vorbeste tot despre violenta (cea de pe strazile Belfast-ului) si se numeste asa dupa proverbul “nu vezi elefantul din fundul camerei” - adica refuzi sa vezi problemele majore care te invadeaza (un fel de cadavru ce tot creste pana cand nu mai are loc in casa, din Amédée ou Comment s'en débarasser, de Eugen Ionescu).

Asadar Elephant, pentru ca Elephant e starea de spirit pe care istoria cinematografului o va numi, probabil, de acum incolo Elephant, si care e cea cu care Gus Van Sant a schimbat, macar putin, tot ceea ce stim sau am crezut ca stim despre cinema.
Filmele - Bowling for Columbine si Elephant - ar trebui vazute impreuna, in calup, chiar daca nu au decat foarte putin de a face unul cu celalalt.