Cum e prizată realitatea la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara

Doina Papp | 04.02.2020

Spectacolul „Sunt o babă comunistă“ rămâne unul bine-venit, dacă nu chiar necesar, din perspectiva problemelor istorice și moral-politice pe care le mai are de clarificat România după 30 de ani.

Pe aceeași temă

În perspectiva anului 2021, în care Timișoara va fi capitală culturală europeană, TNT și destoinica lui directoare, Ada Lupu Hausvater, se preocupă să-și asezoneze afișul cu titluri atractive și semnificative, având în vedere imaginea simbolică a orașului pentru ruptura istorică de la 1989 și evoluția ulterioară a țării. Sunt în repertoriu titluri ca Sunt o babă comunistă, după romanul lui Dan Lungu, Casa de pe graniță de Slawomir Mrozek, Avioane de hârtie de Elise Wilk, Say it now de Mihaela Mihailov, Proștii sub clar de lună de Teodor Mazilu, se repetă Rinocerii de Eugen Ionescu în regia lui Tompa Gabor. De altfel, scena timișoreană e gazda unu­ia dintre cele mai importante festivaluri dedicate teatrului românesc, Festivalul dramaturgiei originale (FDR), un stimulent verificat al creației autohtone.

Șocant încă din titlu, romanul lui Dan Lungu, cu o carieră internațională impresionantă, devine, iată, și în varianta scenică Călin Ciobotari/Antonella Cornici (scenariu-regie), premisa unui spectacol provocator. Pentru cei care n-au citit și nici n-au habar de existența romanului, dar vin la acest spectacol, Sunt o babă comunistă are din capul locului potențial incitant. Pe buzele tuturor, tema nostalgiei după epoca zisă de aur a ceaușismului românesc, care a acoperit mai bine de jumătate din istoria comunismului, e încă neelucidată, mai ales că prezentul tranziției și posttranziției spre o democrație și un capitalism care în România au luat forme originale nu pare a fi convingător nici pentru vârstnici și nici chiar pentru mulți dintre tineri.

La aceasta își propune să reflecteze autorul romanului, alegând din viața reală un personaj, o femeie, a cărei viață de dinainte și de după face obiectul cărții: Aici e vorba și despre nostalgia după un sistem în care ea (n.r. Emilia Apostoaie) se integrase foarte bine și se simțea confortabil... trecerea dintr-o societate, care funcționa prost, dar pe care o cunoștea, într-o nouă societate provocatoare era foarte complicată pentru ea, zice Dan Lungu într-un interviu reprodus în spectacol. Emilia Apostoaie e un fel de Vica Delcă din romanul omonim Dimineața pierdută al Gabrielei Adameșteanu, doar că mai ridicată în condiția ei socială, perioada de referință fiind și ea alta, adică de după deceniile luptei de clasă, când socialismul își crease plasa de rezervă prin aservirea unei pături de convinși și profitori, viitoarea aristocrație proletară. Din această categorie face parte și madam Apostoaie, o fostă funcționară în industria de export, pe care socialismul o făcuse orășeancă, una căreia i-a plăcut s-o ducă bine și s-a descurcat cu un termen care a făcut carieră. De aici, și orbirea ei cu privire la nocivitatea sistemului pe care îl apără râzând și acum. Lângă ea, un soț mai realist și sincer, care-o contrazice cu umor involuntar, relatând despre dedesubturile traiului bun de odinioară. Mai sunt și alte personaje care contrabalansează viziunea ce stă să convingă a acestei femei, babă doar în ochii celor care-i descoperă încăpățânarea retrogradă. (De altfel, actrița are altă vârstă decât personajul).

Ideea scenaristului Călin Ciobotari și a regizoarei Cornici de a amplasa povestea în rama unui show tv de divertisment e curajoasă și într-un fel justificată, dacă ne gândim că pentru foarte mulți subiectul a ajuns, din păcate, de râs, tratat la nivel revuistic. (S-au scris destule piese, caricaturizând lumea aceea și mai puține analizând-o). În orice caz, în costume sclipitoare și cu ingredientele de rigoare, muzică, dans, show-ul încorporează povestea Emiliei Apostoaie, care apare fals sfioasă în persoana Claudiei Ieremia, pentru a răspunde la întrebările moderatoarei stridente (Roberta Popa Ionescu). Pregătirea inițială din platou cu care se începe, cam lungă și dezlânată, și dezvăluirile din culisele spectacolului tv duc și mai mult subiectul în deriziune, amenințând să dezechilibreze tematic demonstrația. Cu toate acestea, cei doi interpreți principali, actorii redutabili ai TNT – Claudia Ieremia și Ion Rizea – se mențin în centrul interesului, făcând ca spectacolul să își transmită mesajul chiar și când suntem tentați să aplaudăm, dincolo de rolul lor caricatural, intervenția dansatorilor (Ionuț Iova, Raul Lăzărescu, Răzvan Ciocoi, Marin Lupanciu), care performează în evoluții coregrafice spectaculoase (coregrafia: Victoria Bucun), în costume excentrice (scenografia: Inocenţiu Ieremia), de un roșu aprins (ciuma roșie!) și sex incert (ghete cu toc înalt). Problema alegerii actriței pentru rolul principal, care în roman are altă vârstă, mai plauzibilă, respectiv e mai bătrână, regizoarea o explică astfel: ...personal, mi se pare că există destui oameni tineri care gândesc ca niște babe comuniste. Am cunoscut tineri care nu au trăit acea perioadă, nici nu erau născuți atunci și totuși unii dintre ei regretă comunismul. E absurd!

Talentul nedezmințit al Claudiei Ieremia face personajul convingător, chiar și în aceste condiții de inadecvare, și-i adaugă o dimensiune pe care autorul nu s-a gândit poate s-o încorporeze. Mondenitatea. O femeie de lume gata să placă și să fie folositoare, principiu călăuzitor în viață pentru eroină. Argumentele nostalgiei ei vin astfel nu din zona pauperității, ci a unei clase sociale de oameni descurcăreți, ajunși, ușor de păcălit. De altfel, autorul declară că nu a vrut nici s-o condamne, nici s-o aprobe pe eroina lui, ci poate doar să caute să o explice. Ceea ce face și interpreta, care-și manifestă deruta prin jocul privirilor și surpriza care se instalează până la lacrimi în contact cu dezvăluirile în direct la care ia acum parte (fata din Canada, turnătorul de la serviciu etc.) și care încep să-i clatine convingerile. Ar fi poate ceva de reproșat ținutei vestimentare mult prea fashion a actriței, care îndepărtează personajul de la esența lui proletară. Într-o apariție remarcabilă, Ion Rizea dă sfiosului soț înfățișarea și atitudinea atâtor figuri amorfe, supuse, un răspuns, poate, la întrebarea cum a fost posibil? Amenințată de clișeism, evocarea universului casnic al Epocii de aur la nivelul obiectelor conține aceiași pești de sticlă, macrameuri, carnete de economii CEC, tranzistoare, iar la nivelul peisajului uman, nelipsitul securist delator, deghizat aici postrevoluționar într-un personaj cu sutană (Doru Iosif), sau a victimelor persecuțiilor sociale, reprezentate de personajul interpretat impresionant, cu caldă și simplă emoție, de Ana Maria Cojocaru, într-unul dintre cele mai bune momente ale spectacolului. Din echipa teleaștilor duce greul Matei Chioaru, agil, dinamic, deși se agită cam prea mult. Ce-i drept, în seara reprezentației văzute de subsemnata preluase și replicile unui alt coleg, absent de la spectacol. Sunt o babă comunistă rămâne, dincolo de calitățile menționate, unul bine-venit, dacă nu chiar necesar, din perspectiva problemelor istorice și moral-politice pe care le mai are de clarificat România la 30 de ani de la revoluție.

Casa de pe graniță de Slawomir Mrozek, unul din titlurile marelui repertoriu modern des frecventat în ultima vreme, beneficiază de regia inspirată a Adei Lupu Hausvater, care-și pune la încercare cu bune rezultate studenții masteranzi. Spectacolul are nu doar prospețime, ci și o delicatețe în gând și expresie, în ciuda durității subiectului și a temei. Cum știm, polonezul Mrozek, preocupat de multe din realitățile dure ulterioare celui de-al Doilea Război Mondial, vorbește în piesa asta despre absurdul împărțirii granițelor într-o Europă care a făcut să treacă sârma ghimpată adesea prin inimile și casele oamenilor. Situația de după Malta nu e cu mult diferită, se pare, de aceea după Ialta, de unde și sentimentul de mare actualitate a piesei, mai ales că e scrisă sub forma unei parabole cu un grad mare de universalitate.

Ce reușește regizoarea cu studenții ei acum e să redea cu mare sensibilitate cum pot mutila comenzile strâmbe din birouri pacea și liniștea vieții oamenilor nevinovați, cum se poate transforma casa unor cetățeni pașnici în teatrul unor acțiuni belicoase de segregare, doar pentru că e așezată pe graniță. Separați de semnalizatoare luminoase și sunete stridente de alarmă, după ce linia de demarcație e proiectată să treacă prin propria lor sufragerie, păziți de soldați înarmați, membrii acestei familii ajung să trăiască cu pașaportul în buzunar. Ritualul simbolic al servirii supei e și el amenințat de sârma ghimpată, care-i desparte iremediabil. Bine decupat în spectacol, momentul devine un laitmotiv al timpurilor de pace pierdute și înlocuite cu alte reguli ale unei societăți sub ocupație, care mimează ordinea și progresul. La cârma ei, indivizi numiți de Mrozek, diplomații care schimbă fără jenă mantoul cu mantaua militară, creionul cu mitraliera. În mica sală „Studio Uțu” a teatrului timișorean, spectatorii stau printre actori, participând din interior la drama acestei familii sacrificate de istorie prin acțiunile ei absurde. Tinerii Andrei Chifu, Patricia Gavril, foarte atenți la detaliu în jocul lor studiat, ca și grupul diplomaților/soldați Flavius Retea, Andrei Zgăbaia, Claudiu Patcău, Claudiu Surmei contribuie, alături de întreaga echipă, la reușita acestui spectacol, care anunță un viitor bun pentru TNT în privința reînnoirii trupei. //

Ion Rizea și Claudia Ieremia în „Sunt o babă comunistă“

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22