Cum ne amintim de comunism

Doi scriitori afirmati, Radu Pavel Gheo si Dan Lungu, din­tre care al doilea e si sociolog, autor al unui volum de is­torie orala realizat in mediul muncitoresc iesean, au pro­pus unor colege scriitoare de diferite calibre si ge­ne­ra­tii (lipsesc, cu o exceptie, generatiile nascute inainte sau in timpul celui de al doilea razboi mondial si pre­cum­pa­neste generatia celor nascute dupa 1948) sa scrie de­spre experienta lor de viata in comunism.*

Nu e vorba asadar de comunism in ansamblul lui (cum pare sa sugereze subtitlul volumului), ci de o pe­rioa­­da a acestuia, situata sub semnul domniei (sau mai bine zis tovarasiei) ceausiste, in special de perioada ani­lor ‘70-’80. Lipseste perioada cea mai dura, cea a co­mu­nis­mului anilor 1945-1965; niciuna dintre scriitoarele so­li­citate sa participe la volum nu a trecut prin inchisori, nu a fost anchetata, nu a avut, din cate se pare, probleme de excludere din ratiuni politice din facultate, nu s-a con­frun­tat cu traume familiale grave, de natura politica, nu a fost sau nu stie ca a fost supravegheata de Securitate sau, oricum, nu pomeneste de astfel de lucruri. Asa se ex­plica inventarul tematic al volumului. Nu e un repros, fiind vorba aici de o optiune a editorilor. Chestiunea pe­rio­­dizarii comunismului romanesc e de altfel o chestiune inca deschisa, subiect de polemici publice, dar si de per­cep­tie subiectiva, diferentele generationale avand un rol decisiv in identificarea evenimentelor care permit o deli­mi­tare a timpului scurs sub comunism si in tipul de trau­me care fac obiectul amintirii.

Asa cum ne previn in prefata, cei doi editori cred ca, din ratiuni pe care le comenteaza, pentru femei, traver­sa­rea epocii comuniste a fost mai traumatizanta si mai com­plexa decat pentru barbati. Acest lucru s-ar datora, in­­­tre altele, tensiunilor pe care le-a creat in societate rapor­tul dintre tendintele de emancipare sociala a femeii si as­pec­tele vietii familiale traditionale, precum si  "politicii vo­luntariste si demagogice", cum o caracterizeaza edi­to­rii, practicate in comunism, conditiilor de promovare so­ciala de multe ori bazate pe o reprezentativitate strict de­corativa, adesea dupa criterii de stricta obedienta.

Pe de alta parte, alaturi de multe altele aparute in ul­ti­mul deceniu, volumul pe care il comentez participa la suc­cesul unui tip de practica memoriala, apropiat de pro­za scurta, care apeleaza la mijloacele literaturii pentru a do­cumenta si in acelasi timp a imortaliza viata sub co­mu­nism. Cu mai multa sau putina convingere, cu mai mult sau mai putin talent, autoarele marturiilor (Adriana Ba­beti, Anamaria Beligan, Rodica Binder, Carmen Bendov­ski, Mariana Codrut, Nora Iuga, Cerasela Nistor, Ioana Ocneanu Thiery, Simona Popescu, Iulia Popovici, Alina Radu, Doina Rusti, Simona Sora, Mihaela Ursa, Otilia Vie­ru-Baraboi) au intrat in competitie pe acest plan.

Marturiile difera, de altfel, prin gradul de asumare a in­tentiei literare, cu putere transfiguratoare in unele ca­zuri (frapanta in textul Anamariei Beligan), cu rol de po­ten­tare stilistica sau expresiva prin atente puneri in sce­­na, in altele (A. Babeti, Simona Popescu, Alina Radu, Ce­sarela Nistor), recurgand la formula jurnalului, a carui pu­tere de absorbtie a amanuntului, dar si de reflectare a gra­dului de saturare a timpului cotidian (Adriana Bittel) e ma­xima, abordand formula densa a eseului (Rodica Bin­der, Simona Sora) sau notatia asupra prezentului in care amintirea e luata in raspar printr-o variere dulce-amaruie a registrelor (la Nora Iuga). Volumul ar putea fi citit si co­mentat si din acest unic unghi, al performantelor scrii­to­ricesti. Nu acesta e insa scopul principal anuntat de pre­fata si nici intentia mea.

Faptul ca editorii au apelat la un grup socio-pro­fe­sio­nal compact e util celui interesat sa studieze felul in care ne amintim azi de comunism. La noi, interesul pentru is­to­ria sociala s-a manifestat mai degraba timid si un esantion de studiu, ca cel oferit de acest volum, e pretios si pentru ca da contur unei ambiante, unor circumstante in care diferite profesiuni sunt practicate (o parte in­­sem­na­ta a autoarelor fiind, pentru mai mult sau mai putin timp, profesoare, redactoare la edituri, reviste sau pos­turi de radio, cadre medicale si, desigur, au fost toate cand­va eleve si studente). Ele se proiecteaza in diverse ipostaze ale feminitatii sau ale rolurilor feminine din so­cie­tatea socialista, povestind despre ele sau femeile din anturajul sau familia lor. Copile sau adolescente, surori, prietene, colege, mame, bunici, doamne sau tovarase, po­vestiri despre sau marturii ale acestora deschid ade­sea scena spre viata de familie, avand in fundal tabloul so­cial, tipurile de relatii dintre oameni. Relatii de serviciu, pe scara ierahica sau nu, relatii dintre parinti si copii, bu­nici si copii, raporturile dintre generatii, dintre profesori si elevi, medici si pacienti, dintre colegele de facultate.

Mai rar si doar cu totul in subsidiar apare viata poli­ti­ca propriu-zisa, desi ea e motorul care punea in mis­ca­re totul, referintele la politic fiind prezente mai mult indi­rect, prin efectele sale si prin ambianta generala. De alt­fel, mai toate povestitoarele se prezinta ca suportand aces­te efecte, mai degraba decat ca parte activa in sis­tem, lucru explicabil, la cele mai tinere, prin varsta lor. Prin­tre exceptii, as aminti povestirea Cesarelei Nistor, po­vestirea Gertrudei B. in dialog cu Mariana Codrut, care ne ofera o mostra a felului in care se construieste si e girata o cariera feminina in conditiile lumii comunis­te, intr-un anume mediu profesional, sau felul in care e trait, prin anii ‘80, exilul, ce insemna sa comunici expe­rien­ta traitului in anormalitatea cotidiana noilor tai con­ce­ta­teni din noua ta patrie (Rodica Binder).

Unele raspunsuri se situeaza polemic fata de invitatia de a vorbi despre experienta specific feminina din co­mu­nism. Nora Iuga pune astfel in abis situatia de comuni­ca­re, scriind despre prezentul din unghiul caruia reme­mo­ra­rea perioadei comuniste se dovedeste un exercitiu difi­cil, analizand capcanele si fragilitatea memoriei, versati­li­ta­tea unui trecut cu multiple fatete, greu de captat si ana­lizat, si atragand atentia asupra implicatiilor etice ale ori­ca­rei marturii.

Tot polemic, dar cu alte argumente, ce contesta o spe­cificitate legata de gen a experientei socialiste, scrie Ioana Ocneanu Thiery: "Pentru toata lumea era la fel de sordid. Trist, imbacsit, stupid, gri. (...) Amesteca­tu­ra, promiscuitate" - spune ea. E vorba de tendinta de uni­for­mizare si nivelare sociala care viza inclusiv dife­ren­te­le dintre sexe, in numele unei egalitati, promovate in­­­ca din scoala prin lectiile de tehnolgie, sport sau orele de militarie (evocate in aspectele lor cosmaresti sau haz­lii de multe dintre semnatarele volumului), prin repri­ma­rea oricarei incercari de a te individualiza sau de a gandi critic, prin limitarea optiunilor in modul de a locui, de a te im­braca, de a manca. Anormalitatea devenise deja o par­ghie a vietii cotidiene in anii ‘80, pentru ca mai ales la acesti ani se refera marturiile celor nascute in jurul anilor ‘70 si o parte a celor nascute in anii ‘50-’60.

Punand cap la cap mai multe texte din volum (Adriana Bittel, Sanda Cordos, Adriana Babeti, Ioana Oc­nea­nu Thiery, Simona Popescu), am putea reconstitui o lista a obiectelor de uz curent care lipseau din magazine sau se gaseau in cantitati insuficiente, a surogatelor de tot felul, a produselor de o calitate mizerabila, a celor a ca­ror procurare implica eforturi supraomenesti. O lume de obiecte din care se poate recompune un univers al pe­nuriei, al frustrarilor, dar si al inventivitatii puse la ba­ta­ie de oameni pentru "a se descurca" (cuvantul face par­te dintre emblemele epocii, alaturi de cele ce numesc alte longevive practici si cuvinte, pomenite de pilda de Sanda Cordos).Tabloul rezultat evoca un univers de viata cotidiana in care a obtine ce ai nevoie pentru uzul curent devine obiectul unor adevarate aventuri, ab­sor­bind si irosind energie si timp si stimuland dezvoltarea unor forme de supravietuire dintre cele mai diverse. Prin­tre ele, cea mai comuna si cu consecinte nefaste pe ter­men lung, sub aspect moral, furtul de carne sau al altor produse din fabrici (vezi povestea halucinanta a Cesa­re­lei Nistor care mi-a amintit de Mirii nemuririi, romanul lui Radu Aldulescu, si de personajul lui, Mirela). Prac­ti­ca­te de unii, incurajate de altii de nevoie, traficul si retelele create in jurul comercializarii la negru a acestor produse antrenau un complicat angrenaj de complicitati si culpe, divizand lumea in privilegiati (cei care aveau acces la aceste retele sau la cantinele si gospodariile de partid, un­de se comercializa ceea ce lipsea din magazine) si ex­clusi.

Nu puteau lipsi, ca subiect de amintire, cozile desti­na­te in special bunicilor si parintilor, dar de care nu erau scu­titi, uneori, nici copiii. Oricum, evocarea lipsurilor, ne­nu­marate si de multiple feluri, nu poate fi despartita de cea a strategiilor, dezvoltate practic la scara intregii so­cie­tati, pentru a le compensa, cu toate micile compro­mi­suri, cu obligatia de a te imparti intre casa si slujba, intre datoriile profesionale si cresterea unui copil. Multe dintre autoare prefera sa povesteasca istorii din mediul fa­mi­lial, care, se vede limpede din carte, a constituit pentru multe/multi un factor de protectie, un loc de repliere, un camp de impreuna zbateri pentru a iesi la liman. Nu lipsesc din carte portrete ale femeilor mame (la Mihaela Ursa) sau fiice (Adriana Bittel) ce platesc scump dorinta de a se pastra in normalitate, intr-o lume potrivnica unor ast­fel de incercari.

O normalitate si o feminitate greu de protejat, ame­nin­ta­te in multiple feluri si pe diferite terenuri, de la educatia din institutii la lipsa de informatii privitoare la corp si se­xualitate, de la saracia relatiilor afective la brutalitatea interventiei statului in controlul vietii intime si al timpului liber.

Ce atrage atentia in volum este focalizarea relatarii din perspectiva corpului. Nu imi dau seama daca preemi­nen­ta pe care o ocupa in marturii tine de asocierea spon­ta­na a corpului cu feminitatea intr-o societate ca a noas­tra, in care doar femeile par a avea unul (spre deosebire de Evul Mediu, de pilda, cand mai ales barbatii aveau de educat si cultivat un corp), sau de faptul ca, in cele din urma, corpul e depozitarul inalienabil al memoriei, cel care pastreaza cel mai bine amprenta probelor pe care le-a traversat, depozitarul cel mai palpabil al iden­ti­ta­tii si amintirii.

Oricum ar fi, il regasim in marturii in mai toate ipos­ta­ze­le sale, de la corpul caraus (Sarsanela plina de haz a Adrianei Babeti) la corpul aparenta, ce indrazneste sa se vrea placut vederii sau seducator (Anamaria Beligan, Alina Radu), de la corpul bolnav, tintuit la pat, expus in­decent si abandonat fiziologiei sale, la corpul agresat, re­primat, caruia i se refuza o minima intimitate, dreptul ele­men­tar la integritate, corpul rusinat, culpabilizat, anima­li­zat, umilit (Iulia Popovici, Doina Rusti, Otilia Vieru Bara­boi, Simona Sora).

Iata cum reactiona o adolescenta la supunerea obli­ga­torie la un control ginecologic: "Pur si simplu, i se taiau picioarele si i se intorcea stomacul pe dos la gan­dul ca cine stie ce necunoscut sau necunoscuta avea sa cotrobaie prin maruntaiele ei, acolo unde ru­sinea de a fi femeie se concentrase ca intr-un punct nevralgic" (Oana Vieru- Baraboi).

De la avorturile provocate pe ascuns si in conditii ce de­veneau de multe ori mortale, la controalele obligatorii pen­tru depistarea si inregistrarea cat mai timpurie a unei sarcini, de la conditiile de supraveghere din spitale la concediile de maternitate reduse la trei luni, mult trambitata grija pentru mama si copil se dovedeste a fi fost doar inca o forma a decalajului dintre vorba de propaganda si fapte.

Ansamblele de marturii care se intalnesc tematic variaza prin tonalitatea sau modurile rememorarii, de la umorul jucaus la cel negru, de la comicul grotesc la plusarea hiperbolica, de la tristetea sobra, abia retinuta, la efuziunea lirica, de la tonul alb la asprimea judecatii tran­sante sau la distantarea ironica. Nu lipsita de interes ar fi o inventariere a sentimentelor traversate de cele care relateaza sau pe care le atribuie celor din preajma lor. Ea ar permite o abordare inedita pana acum a felului in care si a ce anume ne amintim despre comunism. O serie de sentimente negative, ca frica, sila, resemnarea, umilinta, revolta nerostita au jucat rolul de lianti sociali, au creat solidaritati de neimaginat in alte contexte, au fon­dat comportamente si reactii greu de evacuat azi din so­cietate, dar si din reflexele cotidiene ale indivizilor.

* Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, Editura Polirom, 2008, 394 p.