Demonologii îndrăciți

Diavolul are și el istoria lui culturală. Demonologii diverselor epoci, titrați sau improvizați, au dat dovadă de destulă creativitate – nu doar impricinatul se metamorfozează, ci și reprezentările sale, care debordează aria teologiei.

Kiss the Devil – astfel îngânau spectatorii, alături de trupa rock Eagles of Death Me­tal, când în sala Bataclan au irumpt te­ro­riștii. Cu un an și jumătate înainte, în clu­bul bucureștean Colectiv, participanții la concertul black metal al trupei Wa­tain au fost stropiți cu De­vil’s Blood. Gest care, re­tro­spectiv, alături de tri­den­tele în flăcări și de un straniu ritual preparator, a agravat rechizitoriul celor care au văzut în tragedia de la concertul trupei Good­bye to Gravity – tot din lar­ga galaxie metal – o intempestivă replică di­vină. Așa cum teroriștii islamici nu și-au ales la întâmplare principala țintă, urmă­rind – pe lângă lugubrul pragmatism al mă­celului ori miza antisionistă – să pedep­sească o „sărbătoare a perversiunii“, un si­logism nu foarte diferit a agitat mintea pro­vidențialiștilor ortodocși, exasperați și ei de depravarea contemporanilor.

Islamul și Ortodoxia, bântuite de am­bigue crispări identitare, par să su­fe­re, printre altele, de o similară mio­pie demonologică. Fiindcă bietul drac, chiar și el, nu mai e ce-a fost odată. Versatil cum îi stă în fire, nu se lasă ni­cicând dibuit o dată pentru totdeauna. Comozi, teologii se bazează, cu toate aces­tea, pe semnalmente de identificare cel pu­țin expirate. Bulversați de anunțul lui Nietzsche, prea preocupați de moartea lui Dumnezeu, am neglijat că și diavolului i s-a pierdut urma – altfel spus, vechile pa­radigme au devenit inoperante. Și nu e vorba doar de desuetudinea unei icono­gra­fii creștine milenare, pe care turiștii o admiră încă prin bisericile lumii, deși cu des­tulă condescendență – oricum, nu mai freamătă de spaimă la vederea ciudatelor ființe încornorate și (deseori) înaripate chi­nuind damnații. Ceea ce s-a schimbat, mai în profunzime, e concepția noastră des­pre rău.

Diavolul are și el istoria lui culturală. De­monologii diverselor epoci, titrați sau im­provizați, au dat dovadă de destulă crea­tivitate – nu doar impricinatul se me­ta­morfozează, ci și reprezentările sale, care debordează aria teologiei. Să observăm, mai întâi, că statutul său cultural e mai puțin detestabil decât le-ar plăcea Bise­ricilor. Ideile gnosticilor, de exemplu, cei intens tulburați de ponderea răului, au fecundat nu o dată filosofia și literatura în decursul secolelor – până și blajinul nos­tru Blaga s-a lăsat ispitit. Modernitatea în­săși nu ar putea fi pe deplin înțeleasă fă­când abstracție de noile universuri de­mo­niace: pasiunea pentru magie a rena­s­centiștilor, tenebrele romantice, fiorii ro­manului gotic, emulația faustică, litaniile lui Satan îngânate de Baudelaire sau cân­turile lui Lautréamont, furorile revo­lu­ționare ale avangardismului, monștrii fil­mului expresionist, profesorul Woland și suita sa, orgiile de sânge ale acționiștilor vienezi etc. Europa cu rădăcini creștine îi da­torează acestui actor cu multiple roluri – de la adversar la idol și de la complice la vic­timă – mai mult decât ne-am putea, grăbit, închipui. Dar teologia culturii – o inovație binevenită după convulsiile an­ti­moderniste – rămâne o specialitate occi­den­tală: Ortodoxia, ca și Islamul, încă o vede mai mult ca pe o perfidă amenințare a temeiurilor credinței – o excepție no­ta­bi­lă, la noi: Nicu Steinhardt. Sau, în cel mai bun caz, închide ochii la ceea ce dog­ma­tiștii ar desemna drept gli­sări eretice, mai ales dacă beneficiile apologetice nu sunt de neglijat – așa au ajuns Eminescu, Voicu­les­cu, Arghezi și alții în tinda Bisericii. Vocația noii disci­pline nu e însă una de fa­cilă acomodare, ci își re­cla­mă temeiul profetic: duhul suflă unde vrea. Suflă și prin romane erotice, poe­me dadaiste în criză de sintaxă, instalații de arte povera, filme horror, benzi de­se­nate cu eroi pop, muzică rock, teatrul cru­zimii, coregrafii conceptuale și multe alte bunuri culturale. Mai mult decât atât – su­flă deseori mai inspirat decât prin cetățile teologiei. 

Dezbaterea e veche: cum conviețuiesc cultura și doctrina credinței? În primul rând, ne lăsăm prea ușor furați de iluzia că teologia e, dacă nu o monadă, cel puțin un centru iradiant. Nimic mai fals. Teo­logia este ea însăși un produs cultural, cu rădăcini chiar contradictorii, cu propagații nu o dată transversale, cu dialectici impre­vizibile, cu permeabilități surprinzătoare. Au existat, ce-i drept, secole de indis­cu­tabilă autoritate religioasă, concretizată în domnia nomocanoanelor ori a șariei. Ori­ce detaliu al vieții era, mai mult sau mai puțin, validat de teologi. Poliția spirituală – extrem de activă azi în Iran, unde până și antenele parabolice sunt corpuri delicte, ori în Arabia Saudită, unde poți fi executat chiar și pentru o poezie; Omar Khayyam însuși ar supraviețui mai greu printre wa­h­habiți – a fost cândva și o excelență creș­tină. Cu mult înainte de bibliofobii din Fahrenheit 451, bizantinii s-au remarcat timp de un mileniu drept bravi arzători de cărți – eretice, desigur. Noroc cu po­le­miș­tii care le-au desființat prompt, or­to­docși merituoși, căci altfel nici n-am mai fi auzit de autorii lor, atât de eficientă era damnatio memoriae. Cum precizează cu pro­bitate (occidentală) Andrew Louth, ri­guros patrolog ortodox, Bizanțul, dacă ar fi dispus de mijloacele de guvernare la în­demâna modernilor, ar fi fost la fel de opre­siv precum regimul lui Stalin. Dar chiar și ideile ajunse dominante în astfel de epoci nu au ieșit de-a gata din mintea teologilor ca Atena din tâmpla lui Zeus. Pe­ter Brown a demonstrat convingător cum s-a impus cultul sfinților dincolo de sim­plul model al unor vieți exemplare. Mizele sociologice au fost determinante, iar teo­logii s-au pus doar cu timpul la treabă. Jacques Le Goff, la rândul său, a explorat com­plexa naștere a Purgatoriului, în timp ce alți cercetători au relevat precisul context politic de concurență dinastică – rolul decisiv l-a jucat Pulheria, o fecioară programatică – care a dus la nașterea ma­riologiei bizantine.

Dacă lucrurile erau atât de alam­bicate pe atunci, cu atât mai mult după declinul sinuos al teologiei odată cu se­cu­la­ri­za­rea. Pentru cei care și-au păs­trat o sensibilitate religioasă, în locul ve­chii retorici de amvon au ajuns mai pri­zate limbajele subtile – cum le-a numit Charles Taylor. Cel puțin în Occident, fi­indcă la noi fascinația pentru duhovnicie încă joacă un rol mai degrabă sterilizant. Nu sugera, nu de mult, un călugăr de la o mănăstire ardeleană, des vizitată de tineri pentru faima sa intelectuală, că Bee­tho­ven, dacă ar fi apelat cu smerenie la un duhovnic, n-ar mai fi compus o muzică atât de neliniștitoare? Să nu ne amăgim: nu e vorba doar de un exaltat marginal, ci de un teolog consecvent cu premizele dog­ma­ticii. Van Gogh sau Neruda, Pasolini sau Artaud, Francis Bacon sau Brassaï, Isa­dora Duncan sau Saramago, Lars von Trier sau Celan – toți par, pe alocuri, mai in­ci­tanți decât clasicii creștinismului. Teo­lo­gia, în mare parte, e crispată în fața efer­vescenței culturii, refugiindu-se în pre­tin­sul primat al spiritualității – ceea ce un lucid liturgist, Alexander Schmemann, de­nunța drept o insidioasă patologie a epo­cii, cu efectele unui convulsiv drog ecle­zial. Atâta timp cât adevărul va rămâne cu predilecție cantonat în autosuficiența fu­nestă a simplității credinței, în scoliile dog­matice trufașe față de real ori în sfa­turile sta­reților imuni controlului intelec­tual și moral, cultura va fi privită doar ca un lux potențial corupător, cel mult tolerabil (de voie, de nevoie). Să nu uităm că Bisericile creștine au ajuns în situația actuală de re­la­tivă marginalizare după un îndelung și uneori brutal Kulturkampf. A fost nevoie, cu alte cuvinte, de o opoziție intensă și în­dărătnică. Un fenomen – doar parțial ase­mănător – a avut loc în lumea mu­sul­ma­ni­lor, dar Islamul cu largi ambiții pare, în schimb, să revină în forță aproape peste tot unde apăruseră alternative laice.

Această strategie concurențială ar fi putut rămâne aproape benignă dacă nu ar fi in­tervenit deja menționatul nostru erou: dia­volul. Aparent doar a stat retras și a privit cum binecredincioșii recurgeau la un re­petat abuz de interpretare, ceea ce Jean De­lumeau numea supraculpabilizare. Ceea ce i-a predispus mult prea des pe inven­ti­vii demonologi la excese pline de con­se­cin­țe. Tot scormonind după păcate, au trans­format lumea într-o carceră irespirabilă, pri­vilegiind represiunea ca principală vir­tu­te mântuitoare. Culpabilizarea – am vă­zut nu demult cum funcționează acest me­canism în regimurile totalitare – precedă pe­deapsa. Pe care o poate aplica statul (mai mult sau mai puțin) teocratic sau un terorist nerăbdător. Nu e suficient să spu­nem că e vorba doar de justificări pioase pentru pulsiuni criminale. Ideile au ucis în istorie mai mult ca orice, astfel încât res­ponsabilitatea intelectuală nu e un lux ne­glijabil. Destule milioane de musulmani chiar cred că un rocker e sortit iadului. Și, păstrând proporțiile, opinia e probabil la fel de răspândită printre ortodocși. Chiar da­că războiul nevăzut nu e sângeros precum deseori jihadul, la baza sa se află o teo­logie a păcatului pe care nu ar strica s-o chestionăm radical. Lectura Filocaliei în­că poate fi stimulatoare, dar nu trebuie să-i uităm originile strict ascetice, ceea ce – în ciuda unei apologetici seducătoare pen­tru suflete turmentate – îi restrânge se­rios relevanța. Cum au ajuns valorile mo­­nahale normative pentru toți? – iată o în­trebare pe care, cu vinovată candoare, evi­tăm deja să ne-o mai punem. Pe de altă parte, la toată această vigilență îndrăcită trebuie să adăugăm și prea multele rateuri în depistarea adevăratelor flageluri de­mo­ni­ce, constant primenite. Noroc cu filo­so­fii și artiștii că nu ne-am scufundat cu to­tul în ignorarea noilor reale amenințări.

Să luăm exemplul rockului. Năs­cut din contracultură, a ajuns în scurt timp o industrie, am­bi­gui­tate pe care Allan Bloom, cu pa­tos neoconservator, a denunțat-o cu sarcasm. Multe din valorile astăzi re­cepte au crescut totuși în această lume, deși critica filosofului american merită o atenție mai cumpănită. Sex & Drugs & Rock & Roll nu rezumă doar euforia ce a însoțit explozia unei pasiuni extrem de populare, ci și ambiguitatea viscerală a fe­nomenului. Unii l-au asociat cu un rit de inițiere, alții cu laboratorul unei noi socia­bi­lități, iar alții cu etica revoltei. În parte, comunismul îi datorează disoluția, iar capitalismul supraviețuirea. A existat însă și o parte mai întunecată, marcată nu doar de ravagiile drogurilor ori de deruta care pe alocuri a însoțit revoluția sexuală, ci și de confruntarea, nu totdeauna ca­tartică, cu dimensiunea noastră dionisiacă. Unii au deplâns lipsa de perspectivă a revoltei al cărei debușeu a fost, dar tocmai integrarea acestui radicalism într-o to­na­litate acceptabilă social a fost neașteptata sa reușită. Trebuie să fim realiști, să nu ne grăbim cu polarizările facile și să învățăm cu adevărat discernământul pe care îl prețuiau și asceții. Nimic nu-i place mai mult diavolului decât eșecul nuanțărilor inconfortabile. Simte deja mirosul sân­gelui.