Despre exilul literar

Problemele exilului si ale literaturii sale n-au fost neglijate in publicistica noastra si nici aparitia primelor incercari de sinteza sau de lucrari cu caracter mai general, desi tarzie fata de asteptari, n-a trecut neobservata: dupa o activitate destul de la-borioasa si de bogata in rezultate privind unii scriitori români din exil si documentele lasate (re-viste, corespondenta, memorii), Enciclopedia exilului literar românesc a lui Florin Manolescu, aparuta la inceputul verii trecute, a fost semnalata de cele mai multe publicatii ca o lucrare necesara, serioasa, extrem de utila, iar unii critici, in general oameni tineri, au scris chiar cu entuziasm despre ea. S-au exprimat si unele rezerve, cum este si firesc de altfel, mai ales in cazul unor lucrari de pionierat si cu o arie de cuprindere atat de larga, cum este un lexicon de autori, reviste si institutii literare ale exilului românesc. Aparitia acestei carti ar fi putut facilita, insa, si deschiderea unei discutii care sa duca la un important pas inainte intr-o chestiune de cel mai mare interes pentru literatura româna, atat din punctul de vedere al specialistilor, cat si al publicului celui mai larg, participant si el, macar ca cititor, la schizofrenia impusa de o jumatate de secol de ruptura intre cei din tara si cei din exil, intre literatura scrisa in tara si aceea scrisa dincolo de cortina de fier. Aceasta separare, aceasta necunoastere - din partea noastra, a celor ramasi in tara - a operelor literaturii române aparute in afara tarii, a dus nu doar la ignorarea (cu putine si nesemnificative momente de relaxare) unor opere importante pe plan international, implicate direct in miscarile artistice sau de idei europene si mondiale, precum textele lui Eugen Ionescu sau chiar Mircea Eliade, dar si a unei parti importante din propria noastra avutie culturala, care se revendica si ea de la mostenirea clasica, de la perioada interbelica, de la miscarile românesti de avangarda de anvergura europeana.

Aparute in mare numar imediat dupa 1989, in conditii adesea necorespunzatoare si uneori chiar fara achizitionarea drepturilor de autor, reeditarile acestor carti aparute intai in exil au facilitat intalnirea cititorului român cu jumatatea necunoscuta a imaginii sale; nu insa si reunificarea "canonului", reasezarea - fie si provizorie - a structurii unei literaturi osandite in continuare la separatie, pentru ca echilibrarea naturala a structurii comune se face foarte lent, iar discursul critic recuperator stimulat de aceste aparitii s-a marginit la discutarea si la analiza independenta a unor autori importanti, rareori a unor structuri sau reviste din exil (adesea tot de cercetatori din afara tarii), dar n-a incercat sa-i compare cu cei din tara, sa puna in paralel directii de evolutie a poeziei, a prozei, a criticii din aceste doua jumatati platonice ale literaturii române postbelice. Si nu e vorba doar de efectele generale ale acestei apropieri, ci de cele mai directe si concrete consecinte: cartea Evei Behring despre Scriitori români din exil, de acum doi ani, semnala ca istoriile literare aparute in ultimii ani nu privesc si literatura exilului, ca unele manuale scolare includ unul sau doi autori din exil, dar nu privesc si nu analizeaza fenomenul cel mai important si mai caracteristic al perioadei post-belice etc. Lucrurile nu s-au schimbat si chiar cand apare un motiv pentru o discutie de substanta, care sa priveasca literatura exilului in cadrul literaturii postbelice in general, interventiile se opresc prea mult asupra chestiunilor de detaliu, de tehnica documentara, si ele ignora nu o data propriile limitari anuntate de autor.

Enciclopediei recente a lui Florin Manolescu i s-au facut, de pilda, mai ales observatii cu caracter tehnic, privind criteriile si consecventa lor, informatia etc., aparent mai usor de controlat. E vorba de reprosul privind lipsa unei discutii preliminare despre intelesul termenilor de exil, emigratie s.a., lansat de Marin Mincu, de inconseventa criteriilor (de pilda, ca il include pe Serge Moscovici care n-a scris decat in franceza), faptul ca a lasat sa vorbeasca - dupa o tehnica obisnuita in asemenea lucrari - autorii si criticii lor prin intermediul citatelor caracteristice, absenta unei parti din bibliografia problemei care se gaseste in reviste de provincie sau absenta unor nume dintr-o categorie reprezentata in volum, de pilda emigratia plecata inainte de ultimul razboi. Cu exceptia ultimelor doua reprosuri, unde asemenea lipsuri tin de imposibilitatea acoperirii intregului camp de cercetare, celelalte nu tin seama de propriile limite si reguli, enuntate de autor in Introducerea sa: Manolescu precizeaza in Introducere ca "au fost luate in considerare ... volumele ... scrise direct intr-o limba straina" (p.16), ca o discutie despre termenii utilizati ar fi extrem de necesara, dar ea "nu-si are locul intr-un lexicon" (p.17) sau ca judecatile din volum "nu apartin autorului", ele "au fost extrase din articolele unor critici", iar opiniile respective, uneori contestabile, "raman caracteristice pentru atmosfera intelectuala in care au lucrat si trait" acesti scriitori (p.16). Ignorarea regulilor clar enuntate ale unei asemenea lucrari nu poate decat sa falsifice si receptarea ei. Pe de alta parte, critica - chiar aceea entuziasta - n-a relevat una din calitatile enciclopediei lui Florin Manolescu: aceea ca unifica sistematic in prezentarile scriitorilor din exil cele doua jumatati ale activitatii acelora care apucasera sa scrie inca inainte de plecare, Eliade, Vintila Horia, Eugen Ionescu, Cioran, Petru Dumitriu s.a., ceea ce creeaza premisa unei integrari mai usoare a literaturii din exil in traditia generala a literaturii române prin raportarea autorilor la unii din antecesorii lor: a lui Vintila Horia la Eminescu, a lui Eliade la Sadoveanu, a lui Norman Manea la Sebastian s.a.m.d., oferind astfel, din perspectiva unui istoric literar sigur de uneltele sale, o cale de urmat pentru studiile analitice si finalmente, o schita generala de relationare a literaturii române postbelice. Era insa mai mult decat se cere unui instrument de lucru, unei sinteze documentare; aceasta investigatie putea fi inceputa chiar in revistele care au semnalat cu entuziasm aparitia cartii. Posibilitatea de a folosi aparitia respectiva ca un punct de plecare a unei noi discutii, cu alte date, cu alte documente la indemana, despre literatura exilului, despre caracterele ei specifice si despre relatia ei cu literatura din tara nu trebuie insa lasata sa se piarda.

O alta chestiune care ar merita putina atentie ar fi aceea despre motivatia speciala, in multe cazuri, a literaturii scrise in exil si deci despre o noua dimensiune a literaturii române postbelice, sau macar despre o alta forma a ei: dimensiunea identitara, amenintarea pierderii unei identitati in care limba este elementul determinant, iar cultura mostenita unul din argumentele de baza.

De ce si cum se scrie in exil

Este evident ca literatura scrisa in exil este foarte inegala, ca scrisul nu raspunde acolo numai unei ambitii literare, ci are si o motivatie suplimentara. Nu este o noutate si nici ceva caracteristic doar exilului nostru. Toate lucrurile care tin in mare masura de viata sociala si politica curenta, in exil devin parte a literaturii pentru ca exilatul - ca si prizonierul din tara ocupata - nu are un interlocutor, nu poate spune direct ce vrea si ce crede: el trebuie sa-si inchida mesajul intr-o capsula si sa-l arunce pe oceanul literaturii. Nedreptatea si suferinta in special isi cer dreptul la expresie si cei care au scapat de cosmar se simt obligati sa spuna prin ce au trecut si pentru cei care n-au avut norocul lor, care n-au putut evada: "Am intalnit multi oameni veniti din România care mi-au povestit suferintele lor. Aproape toti au trecut prin puscarie si aventura fiecaruia ar merita o cronica. Toti vor sa vorbeasca, sa spuna totul, ca si cum ar fi trimisi de cei care n-au putut sa evadeze, sa-i reprezinte in fata noastra..." (V.Horia, Journal d'un paysan du Danube, p.183). Fenomenul, general printre exilati, este cunoscut. Un cercetator al literaturilor din exil arata ca e vorba de un proces aproape de delegare a tuturor functiilor si sperantelor in opera, in literatura, care ii reprezinta si ii protejeaza totodata pe exilati: "Exilatii sunt ca o floarea-soarelui. Privirea lor intelectuala si spirituala este intotdeauna atintita asupra prietenilor pe care-i mai au. In fata interdictiilor care-i lovesc si a pericolelor care-i pandesc, ... ei desemneaza o ambasadoare neobisnuita, insarcinata sa-i reprezinte... opera de arta." (Jean-Pierre Maconta-Mboukou, Les littératures de l'exil, Paris, 1993, p.231). Desigur, nu intotdeauna ceea ce scriu exilatii are o legatura directa cu motivele politice ale exilului lor si aceste motive, la randul lor, sunt destul de diferite, adesea umanitare pur si simplu, fara coloratura ideologica ("exilul politic in vremea comunismului era mai mult o forma indirecta de protest individual..." zice si Matei Calinescu in Convorbirile sale cu Ionel Vianu). Nevoia de a scrie este un reflex de aparare cu motivatii mult mai largi. Scrisul este in sine o terapie si exilatii de orice fel au resimtit dintotdeauna nevoia de a se elibera de prezent, de a reveni intr-un trecut fericit, de a-si afirma o identitate amenintata, prin scris. Principial, cum observa un lingvist ca Sanda Golopentia, exilatii scriu pentru ca nu pot vorbi intr-un mediu favorabil: "De ce scriu emigrantii. Pentru ca vorbesc mai prost, mai putin... Scrisul devine singurul mod in care mai putem fi locuiti de cuvantul de demult" (De ce scriu emigrantii, in vol. Mitul pagubei, Providence, 1986, p.109). Din nefericire, ca orice succedaneu, scrisul nu vindeca, el exprima disperarea, dar nu o lecuieste si acest lucru este valabil in primul rand pentru intelectuali, pentru scriitori: "Multi dintre cei care au parasit România in ultimii ani au facut-o, intre altele, pentru ca, acolo fiind, nu puteau servi deplin cultura româneasca. Ajunsi in tara celei de a doua vieti, au descoperit curand ca erau departe de a fi gasit o solutie la aceasta problema" (Mitul pagubei, p.102).

Conditionarea istorica

Exilatii insisi inteleg foarte devreme conditionarea istorica a situatiei lor, precum si noile raspunderi care se adauga cu timpul motivelor initiale ale exilului lor. Daca ei vor sa pastreze in primul rand, undeva, o particica din ceea ce pierdusera ("... ma leg cu disperare de unele amintiri intacte, de oamenii inca vii care mi le-au prilejuit si aceasta scrisoare insasi nu e decat nevoia imperioasa de a-mi reconstrui un trecut, de a relua contactul cu un fragment pierdut din mine insumi" scria Vintila Horia lui Al. Busuioceanu in 1947, sau: "Elitele intelectuale românesti, aruncate... dincolo de tara, constituie... adevarate franturi de tara, reprezentand intreg universul românesc..." spune un Cuvant inainte la nou aparuta revista Destin, in Madrid, nr.1, iunie 1951, p.2), in acelasi timp ei stiu si ca trebuie sa si schimbe ceva; ei inteleg, unii chiar foarte devreme, ca trebuie sa se transforme pe ei insisi in primul rand, pentru a putea reveni, cand va fi cazul, si pentru a transforma ceea ce se petrece in propria lor tara abandonata. Aceasta atitudine poate duce chiar la un adevarat program de actiune politica ce are in vedere o modificare profunda de atitudine si de viziune, cum lanseaza Mircea Eliade in acelasi an 1951: el avertizeaza ca pentru a fi utili tarii in viitor, cand se va pune problema reconstituirii acelei unitati temporar pierdute, cei din exil trebuie sa fie pregatiti, sa invete multe lucruri, inclusiv cele care li se impun fratilor ramasi in marea inchisoare a tarii: "Trebuie sa invatam marxism-leninismul asa cum il invata si cei din tara; noi avem libertatea de a-l judeca asa cum e, dar numai dupa ce l-ai cunoscut stii cum sa vorbesti cuiva care l-a invatat pe de rost. Si in afara de asta, trebuiesc cercetate celelalte doctrine politice, invatata istoria partidelor europene, studiata democratia nord-americana. Trebuie, mai ales, sa ne informam despre istoria si situatia actuala a Orientului Apropiat si a Extremului Orient. Aria reintra in istorie si fenomenul acesta ar putea schimba fata lumii. Noi, vecinii Orientului si mostenitorii unei vechi civilizatii arhaice, suntem in primul rand obligati sa stim ce se intampla in preajma noastra" etc. (M. Eliade, I-a mancat capul politica!, in Indreptar, I, 1951, nr.9, august, p.1 si 3). La o asemenea actiune concertata a intelectualilor din exil s-au gandit numerosi scriitori, mai ales in primii ani ai exilului lor, si acest gand sta la originea multor reviste sau institutii care s-au nascut atunci; el a generat si miscari importante in perspectiva timpului, intre care - prin anii saptezeci - incercarea de dialog cu scriitorii din tara, carora le-au deschis paginile unor reviste consacrate unificarii segmentelor artificial separate: Prodromos a lui Paul Miron si I. Cusa (care a cuprins colaborari ale lui Marin Sorescu, Matei Calinescu, F. Neagu s.a.) sau Cahiers de l'est a lui D. Tepeneag. Exilul a jucat de pilda un rol considerabil in afirmarea unei opozitii imposibile in tara, opozitie politica in primul rand si implicit culturala, prin pastrarea unei relatii de continuitate cu un trecut care devenise un punct fix, un termen de referinta atat pentru valori (culturale, intelectuale, dar si morale, prin comparatie cel putin cu ceea ce se petrecea in tara), cat si pentru o normalitate a vietii devenita principalul vis al cetateanului mediu, o bunastare fie si relativa, peste care se situa dorinta de a iesi din labirintul kafkian al terorii, al supravegherii, al nesigurantei: de unde dorinta de "liniste" manifestata inca mult timp dupa 1989, adversitatea fata de turbulente, manifestatii, proteste. Exista sentimentul unanim ca, dinafara, din exil si de la posturile de radio din lumea democratica (Europa Libera si celelalte), se poate denunta si oarecum controla minciuna oficiala din tara, falsificarea istoriei literare, pervertirea canonului scolar, inversarea scarii de valori in ierarhiile oficiale, boicotul scriitorilor ostili regimului s.a. Din acest transfer, din aceasta delegare a functiei eminamente morale de critic si purtator de cuvant al valorilor provine, probabil, si o parte din prestigiul de care se bucurau principalii critici ai regimului, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Foiletoanele lor radiofonice, articolele, notele si recenziile din revistele exilului (Caiete de dor, Revista Scriitorilor Români, Ethos s.a.) au fost, multi ani, vocile de autoritate care au cenzurat dezastrul cultural din tara; lor trebuie sa li se adauge, desigur, interventiile altor reviste si critici din exil, ale românistilor straini (intre care Rosa del Conte, cu o clarvazatoare actiune inceputa inca din 1948, la revenirea sa din România, si multi altii), ale unor mari personalitati inclasificabile, precum Eugen Ionescu, care protesta impotriva boicotului stangistilor parizieni, incapabili sa inteleaga drama scriitorilor români refugiati (in Présent passé, passé présent de pilda). Spre o reunificare a canonului Din tot acest proces complicat de cautari reciproce si de aproximari, realitatea schimbarilor din decembrie 1989 n-a putut profita prea mult; rapide si dramatice, aceste schimbari n-au permis o adaptare, o trecere graduala, si cei doi frati s-au trezit pe neasteptate unul in bratele celuilalt: dupa acoladele jubilatiei de inceput, au inceput suspiciunile, nemultumirile, greutatile de acomodare. Pe de o parte, intelectualii din exil nu mai puteau sa inteleaga convalescenta prelungita a corpului public, a societatii violentate de ultimii ani mai ales, reticentele generale greu de depasit imediat chiar in fata evidentei si manifestau, odata cu iubirea lor pasionala, o exigenta ucigatoare: "Cineva ar trebui sa-i iubeasca intr-atata pe români incat sa le faca un portret nimicitor. Numai cu aceasta conditie s-ar putea alege ceva de ei" (I. P. Culianu, Euforisme, in Pacatul impotriva spiritului, Buc., 1999, p.171). Pe de alta parte, continua suspiciune, lectiile, monitorizarea excesiva si didacticismul involuntar obosesc o lume deja obosita de lectii, supraveghere si suspiciuni, care trebuia sa-si epuizeze intai propriile ezitari si chiar greseli: "Nu vreau sa polemizez cu domneavoastra... Nu vreau, pentru ca nu pot vedea in dumneavoastra un adversar. Dar si pentru ca am obosit. Am obosit sa ma tot explic, sa ma justific la nesfarsit dinaintea unor prieteni mereu siguri de opinia lor si mereu nesiguri de loialitatea mea..." (A.Plesu catre V. Ierunca, in Chipuri si masti ale tranzitiei, 1996, p.398).

Cum se vede, cele doua jumatati nu se regasesc de la sine: e vorba de un proces de apropiere care trebuie sa-si consume etapele inainte de a da roade si, ca in orice proces de apropiere, si acesta trebuie sa inceapa printr-o activitate de cunoastere. Timpul fiind scurt si asteptarile imperioase, prea putini mai au rabdarea de a recurge sistematic la texte, pentru a parcurge drumul laborios al recunoasterii reciproce. In mod doar aparent paradoxal, interesul pentru recuperarea scriitorilor din exil a dus la o avalansa haotica de retipariri, pe o piata a cartii haotica ea insasi, in care adesea insistenta autorilor si nu capacitatea de selectie a editurilor a dus la realizarea unui catalog ciudat al cunoasterii acestei productii: alaturi de marii scriitori din exil au aparut din abundenta carti insignifiante si, mai discutabil inca, totul a fost discutat in fuga, la nivelul intentiilor, fara un efort constient de integrare in lantul istoric al unei literaturi care n-a incetat totusi sa comunice, de o parte si de alta a cortinei de fier; acest lucru n-a favorizat receptarea valorilor si mai ales n-a favorizat discutia si receptarea lor in mediul firesc al literaturii din tara. De aici si lipsa rezultatelor concrete in ceea ce o oficialitate numea, inca din 1992, "procesul necesar al reunificarii spirituale a literaturii române", precum si reactia globala reticenta a criticii, ramanerea la amanunte intr-o disputa de detalii care refuza o perspectiva generalizatoare, implicand discutia operelor scrise in exil in cadrul unui singur proces - politic, ideologic si literar - in care temele de aici si de acolo se continua si-si raspund, in care scrierile si actiunile se impletesc in viata oamenilor, asa cum a si fost.

Perspectiva comparata

Exilul politic si chiar exilul cultural sau literar in istoria lumii nu incep cu cel românesc, si nici cu cel al intelectualilor din Europa de est, dupa ultimul razboi mondial: prima manifestare de acest tip in epoca moderna este exilul rusilor albi dupa revolutia din 1917, care s-au raspandit in Europa ca altadata nobilii francezi dupa revolutia din 1789. Acestui val ii apartin atat scriitori care au revenit la un moment dat in tara si au fost recuperati de sovietici, ca Bunin sau Alexei Tolstoi, cat si altii care nu s-au intors niciodata: Nabokov, care a petrecut cativa ani in Germania unde a scris ruseste, inainte de a emigra in Statele Unite si de a deveni scriitor american, umoristul Arcadii Avercenko, care a stat cativa ani in România, sau basarabeanul Leon Dobronravov-Donici, care abandoneaza rusa dupa ce revine in tara si isi redacteaza in româneste si in franceza ultimele scrieri. Cel mai cunoscut exil cultural, cel mai puternic exil al epocii moderne datorita calitatii si numarului scriitorilor, savantilor, specialistilor care l-au compus, dar si cauzelor care l-au produs, efectelor nebanuite de simpatie, de solidaritate generate in intreaga lume, a fost insa cel german, care a urmat instaurarii regimului hitlerist in ianuarie 1933: scriitori evrei, scriitori antifascisti, scriitori democrati pur si simplu care nu doreau sa traiasca intr-o tara guvernata de legi rasiale si de teroare, aleg sa plece peste hotare, alcatuind curand o diaspora puternica, in care stralucesc nume celebre ale unor scriitori ca Thomas Mann, B. Brecht, L. Feuchtwanger, Kurt Tucholski, W. Benjamin si nenumarati altii.

Cu aceste precedente cunoscute pe plan european, precum si cu precedentul istoric al exilului scriitorilor nostri de la 1848, exilul românesc de dupa 1944 si literatura sa nu mai sunt fenomene a caror analiza si punere in spatiu sa arunce in perplexitate si in nevoia de a inova nici critica noastra literara, nici istoria politica a epocii moderne: ele se incadreaza intr-o situatie europeana mai generala, ale carei spatii particulare au fost deja descrise, analizate, sintetizate: The Bitter Air of Exile: Russian Writers in the West 1922-1972 de Karlinsky si Appel, Displaced Persons: Conditions of Exile in European Culture de Sharon Ouditt, Exile and Creativity de Susan Rubin Suleiman, Deutsche Exilschriftsteller: 1933-1950 de H. A. Walter, Handbuch der deutschsprachigen Emigration: 1933-1945 de Krohn, von Zur Mühlen, Paul si Winkler, Aspetti della diaspora intellettuale di Germania, Spagna e Italia si La patria lontana, culegeri ingrijite de M. Sechi si A. Pisano, Littératures et cultures d'exil, culegere editata de Najib Zakka in 1987 si multe altele, sute de carti, studii si articole au detaliat, analizat si structurat aceasta conditie speciala a creatorului insetat de libertate care este constrans sa traiasca si sa scrie departe de mediul sau natural, lingvistic, cultural, politic s.a.m.d. Este inutil deci sa luam acum lucrurile de la inceput, sa ne intrebam cum poate fi abordata aceasta problema, ce este exilul si ce este emigratia, daca poate cineva din afara exilului sa studieze fenomenul respectiv, toate acestea fara cea mai fugara raportare la precedentele existente, macar din punctul de vedere al marilor categorii, al similitudinii de conditii. Dimpotriva, ar fi util si probabil productiv sa incercam situarea discutiei noastre despre exilul literar românesc pe taramul fenomenului european, sa-l comparam cu cel al vecinilor (al ungurilor, cu Matray, al cehilor, cu Kundera, al polonezilor cu Gombrowicz etc.), sa investigam propria noastra traditie a exilului din sec. XIX si XX, sa scoatem dezbaterea din zonele pasionale printr-o cuprindere mai teoretica pe de o parte si mai documentara pe de alta, oferind cititorilor nu felii independente privind un anume scriitor, inevitabil mare si exonerat de orice posibile acuzatii, de orice natura, ci schite de probleme, de genuri, de istorii ale unor perioade.

Aparitia enciclopediei lui Florin Manolescu, adaugata numeroaselor studii si materiale documentare publicate in ultimii ani, face posibila asezarea discutiei intr-un cadru mai larg, mai propriu, si ar fi pacat ca aceasta ocazie sa fie neglijata.