Despre „trădare“, ideal naţional şi angajare intelectuală

Ioan Stanomir | 28.06.2011

Pe aceeași temă

Marele război, pentru a prelua sintagma din vocabularul simbolic francez, devine, în cazul României, unul dintre punctele în jurul cărora se ordonează imaginarul naţiunii reîntregite. O întreagă lectură istorică şi politică va citi confruntarea de după 1916 ca pe un eveniment ce marchează culminaţia unui proces istoric. Între Mihai Viteazul şi Ferdinand Întregitorul relaţia este una naturală şi marcată ca atare. Fresca din sala Ateneului este proba acestei percepţii imagologice, percepţie fără de care trauma anului 1940 ar fi cu dificultate inteligibilă. Trecerea de la Vechiul Regat la România Mare presupune traversarea vămilor războiului – memoria acestuia este, la rândul ei, atent administrată în anii de după 1920. Foştii combatanţi joacă un rol privilegiat. Din rândurile celor care se reîntorc de pe front se lansează chemarea la o „regenerare“ pe care o va avea în vedere dreapta radicală, ca parte a proiectului fascist. În toate, spectrul Marelui Război este unul care va bântui România Mare: miracolul naşterii ei, la capătul unei confruntări ambigue, punctate de victorii, dar şi de o pace separată nu poate fi disociat de legatul ambivalent al anilor de război. „Generaţia tranşeelor“ este una atentă la prăbuşirea idealurilor. Întunecare, cartea lui Cezar Petrescu, închide între paginile ei testamentul unei întregi sensibilităţi.

În egală măsură, Marele Război îşi are propria sa istorie secretă. Dincolo de hagiografia unităţii naţionale, există înfrângerile anului 1916, retragerea către Moldova şi ocuparea unei jumătăţi de ţară. După cum nu mai puţin semnificativă este scindarea intelectuală şi politică provocată de anii neutralităţii şi apoi de colaborarea cu Puterile Centrale în teritoriul ocupat. Mutaţia radicală de după 1918 nu poate fi analizată în absenţa acestui dosar, delicat şi obscur, al „germanofiliei“. Un dosar care nu poate fi redus, simplificator, la câteva trădări individuale, precipitate de corupţie. Recuperarea acestei memorii ocultate este parte din procesul de asumare a unui trecut care este departe de a fi identic cu cel imprimat, auroral, în cărţile de istorie. Pe acest parcurs al demitizării, cartea lui Lucian Boia, „Germanofilii“. Elita intelectuală româ­nească în anii primului război mondial, provoacă şi seduce, deschizând un întreg şantier intelectual.

Se poate spune că, de la Istorie şi mit naţional în conştiinţa naţională românească, niciuna dintre contribuţiile lui Lucian Boia nu a conţinut un potenţial mai înalt de natură iconoclastă. În definitiv, obiectul intelectual al cercetării lui Lucian Boia este unul asupra căruia memoria istorică pare să se fi pronunţat. Judecata este una severă, ea trimiţând la formulări implacabile, ce evocă trădarea şi încălcarea fidelităţii faţă de ţară. Cazurile lui Alexandru Marghiloman sau P.P. Carp sunt simbolice în această ordine de idei a demonizării. Primului, destinul îi rezervă o supravieţuire lipsită de glorie în România Mare. Celui din urmă, sfârşitul îi este întunecat de vizita comisarului regal însărcinat cu anchetarea celor vinovaţi de trădare. Într-un alt registru, tragedia lui C. Stere probează vitalitatea unui resentiment: la mai mult de un deceniu după 1918, diabolizarea lui Stere făcea parte, încă, din vulgata naţională. Nimic sau aproape nimic nu părea să diminueze o ostilitate implacabilă.

Judecata simplificatoare este abandonată în favoarea unei tentative de a privi „germanofilia“ ca pe mai mult decât o abatere de natură penală. Corectarea unei percepţii modelate de discursul dominant de după 1919 este una dintre ambiţiile lui Lucian Boia. Dosarul „germanofil“, sugerează Lucian Boia, este departe de a fi datat. Anii dintre 1916 şi 1918 ocazionează o primă aclimatizare a intelectualilor autohtoni din teritoriul ocupat cu mecanismul „colaborării“. Delaţiunea, turpitudinea, cedările morale fac parte din gramatica cotidiană. Ambiguităţile colaboraţionismului sau ale „germanofiliei“ anticipează metamorfoza din epoca de „democraţie populară“: numele lui Sadoveanu şi Arghezi se înscriu firesc pe această listă.

Raţiunea ultimă a vigorii cu care se afirmă, în mediile savante, simpatia faţă de Germania este legată de prestigiul unui model de cultură şi civilizaţie germană. Epoca neutralităţii marchează încheierea unui ciclu istoric ce debuta cu fondarea Junimii: simbolic, Marghiloman şi P.P. Carp, cei doi oameni politici conservatori ce animă grupările rivale din teritoriul ocupat, aparţin marelui trunchi junimist. Germanofilia junimistă alimentează, gradual, o îndrumare marcată a elitei autohtone către spaţiul academic german. Odată cu anul 1919, preeminenţa culturii franceze pare să fie reafirmată. Îi va urma, în jurul anilor 1930, o nouă pulsiune „germanofilă“, fascinată, de această dată, de Reichul naţional-socialist şi inseparabilă de ridicarea fascismului românesc.

Deconstrucţia pe care o realizează Lucian Boia nu poate evita şi referirea la unul dintre punctele pe care „antantofilii“ le evită, din raţiuni evidente: „germanofilia“ este, în cazul multora dintre actorii epocii, un alt nume pentru o rusofobie adânc înrădăcinată în imaginarul naţional. Dimensiunea contingentului intelectual germanofil din zona Moldovei nu este un accident: memoria anului 1878 este încă foarte vie, iar în cazul unor P.P. Carp sau Lupu Kostaki, fidelitatea faţă de provincia natală nu face decât să accentueze ostilitatea faţă de Rusia.

Pe un alt registru, rusofobia vizionară a lui Stere este afină cu cea care îi împinge pe o parte dintre naţionaliştii polonezi într-o alianţă cu Puterile Centrale. Silueta lui Stere, cea care trece din cotidian în legenda neagră şi în textul din În preajma revoluţiei, este una în care se concentrează pasiunea naţională şi democratismul social. Deloc paradoxal, liantul ce permite solidaritatea acestui curent germanofil este pulsiunea antiliberală comună. Celor care aleg tabăra Puterilor Centrale, momentul li se pare acela al regenerării naţionale, prin eliminarea legatului liberal şi brătienist. Afilierile de politică externă răspund şi unui clivaj politic intern, identificabil fără dificultate. Discursul din anii ocupaţiei germane anunţă virulenţa cu care, după 1920, noile partide vor ataca eşafodajul autocraţiei liberale.

Elegantă şi incitantă, cartea lui Lucian Boia redeschide o dezbatere cu o poziţie particulară în imaginarul naţional. Odată cu acest gest, detaşarea de vulgata istoriografică şi de miturile sale este asumată, în direcţia unei moderaţii ce poate redefini vocaţia patriotismului însuşi. //

// LUCIAN BOIA
// Germanofilii. Elita
     intelectuală
     românească în anii
     primului război
     mondial
// Editura Humanitas
// Bucureşti, 2009

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22