Pe aceeași temă
Scrisă într-un stil dezinvolt şi fermecător, biografia dedicată Cleopatrei de către istoricul german Wolfgang Schuller se distinge prin aplicarea programatică asupra subiectului a unei reflecţii bazate pe conceptul filozofic contemporan de interculturalitate.
Biografia este o specie istoriografică cu vechime şi cu căutare la public, dar ea nu s-a bucurat de favoarea şcolilor sociologice de istoriografie, care au dat, de regulă, tonul cercetării istorice în ultimul veac, făcând obiectul unor critici sistematice şi al unei desconsiderări generale. Acest lucru nu se datorează doar unei exagerate precauţii ştiinţifice, care s-ar fi cristalizat în replică la caracterul hagiografic şi romanţios pe care biografia istorică l-a luat adesea, ci reprezintă o poziţie programatică, ba chiar ideologică în parte, a unor curente de gândire istorică care şi-au propus să înlocuiască istoria de tip cronică cu istoria de tip anchetă; istoria evenimenţială de scurtă durată cu istoria structurilor de lungă durată; în sfârşit, istoria politică a „marilor oameni“ cu istoria socială a maselor anonime. Biografia dedicată Cleopatrei de către istoricul Wolfgang Schuller, deşi conştientă de procesul metodologic intentat de această istorie sociologică contemporană, reprezintă totuşi o mostră magistrală şi adusă la zi a acestei tradiţionale istorii a personalităţilor – o abordare care, din punct de vedere filozofic, rămâne încă prin excelenţă de domeniul istoriei antice.
Ne aflăm, aşadar, în ultimele decenii ale ultimului secol din ultimul mileniu de dinaintea erei noastre sau de dinaintea lui Hristos, în Egiptul faraonilor ptolemaici, într-un moment de transformări epocale ale lumii antice mediteraneene: pe de o parte, în Republică romană victorioasă nu demult în Occident împotriva Cartaginei – ea însăşi o republică imperială – are loc ceea ce istoricul Ronald Syme a numit Revoluţia romană (Editura All, Bucureşti, 2010, traducere Gabriel Tudor şi Simona Ceauşu); pe de altă parte, în Orient, regatele eleniste rivale care au succedat marelui Imperiu al lui Alexandru Macedon – oricum dislocate considerabil, în Persia, Babilonia şi valea Indusului, de către noul Imperiu Arsacid al parţilor – sunt rând pe rând cucerite de Roma şi absorbite în ceea ce Paul Veyne a numit Imperiul greco-roman (Seuil, Paris, 2005). Aceasta este constelaţia istorică în care, la Alexandria, în anul 69 î.Hr., se naşte în incestuoasa dinastie fondată de somatofilaxul lui Alexandru cel Mare, Ptolomeu Lagos – diadoh al Egiptului, iar apoi rege şi faraon al acestuia, sub numele Ptolomeu I Soter, „Salvatorul“ –, cea care va deveni legendara Cleopatra: ultimul faron al străvechii ţări de pe Nil şi (dacă nu punem la socoteală dinastia mitridaică, de origine persano-greacă, dar mai apoi tracizată, care s-a menţinut în rămăşiţele Regatului Pontic de pe coasta nord-estică a Mării Negre până târziu în era romană) ultimul mare monarh elenistic; amanta sau soţia primului Cezar, dictatorul Iuliu Cezar, cuceritorul Galiei; apoi amanta, soţia şi aliata unuia dintre cei mai capabili generali ai acestuia, triumvirul Marc Antoniu; şi, în sfârşit, triumful de război refuzat al lui Octavian, primul Împărat, Cezar şi August, al Romei. Egiptul pe care îl moşteneşte această Cleopatra – Cleopatra a VII-a Filopator, ca să fim precişi – este un regat bogat, cu o cultură indigenă deja milenară, neîntreruptă şi singulară, şi totodată un centru al culturii greceşti, ba chiar cel mai eminent centru al culturii greceşti în epocă, dar un regat măcinat de conflicte interne între membrii dinastiei şi ajuns, în vremea tatălui său – Ptolomeu XII Neos Dyonissos, poreclit Auletes, „Flautistul“ – un client din ce în ce mai dependent al Romei.
WOLFGANG SCHULLER |
Schuller este, încă de la prima pagină, extrem de clar privind ceea ce îşi propune să realizeze în această carte. Obiectivul ei nu este să şteargă haloul de exotism şi de fabulos care înconjoară viaţa, somptuoasă şi tragică, a personajului istoric Cleopatra, dar nici să îl exagereze în mod nejustificat: „Toate afirmaţiile din această carte vor fi susţinute prin argumente raţionale, dar intelectul are totuşi datoria de a lua cunoştinţă şi de lucruri mai puţin raţionale, precum dragostea, aşa cum a sugerat Pascal în aforismul pe care tocmai l-am citat. Dragostea poate influenţa cursul politicii atunci când contextul politic o permite, aşa cum s-a întâmplat cu Cleopatra. În cazul ei, factorul politic a avut extraordinar de multe faţete, atât de multe încât nu e deloc uşor a disocia dimensiunile istoriei lor, împletite în mod complex, şi a le expune în mod cursiv“ (p. 11). Din acest motiv, însăşi structura tripartită a cărţii sale este adaptată întocmai acestui efort metodic de a discerne cu justă măsură, pe baza surselor disparate care ne-au parvenit, rolul pe care personalitatea impresionantă a acestei regine antice l-a jucat în evenimentele istorice complicate din a doua parte a secolului I î.Hr.
În partea întâi a volumului, intitulată Premisele, istoricul german descrie contextul politic, social şi cultural al regalităţii din Egiptul ptolemaic, o regalitate deopotrivă elenistică şi faraonică, dar – după concursul regional de putere întreţinut în secolele ce s-au scurs de la moartea lui Alexandru Macedon cu dinastia elenistică seleucidă din Siria – este vorba de o regalitate a cărei existenţă ajunsese să fie arbitrată de Roma. În partea a doua, intitulată Viaţa Cleopatrei, el narează critic evenimentele majore din biografia personajului: urcarea Cleopatrei pe tron, nominal împreună cu cel mai mic dintre fraţii săi şi viitor soţ, Ptolomeu XIII, în anul 51 î.Hr. – deci nu mult după ce tatăl său, care o făcuse coregentă încă din ultimul an de domnie, revenise în Alexandria din exilul său roman cu sprijinul lui Pompei; îndepărtarea sa de la tron, în favoarea conducerii unice a lui Ptolomeu XIII, de către dioiket-ul Photeinos, un fel prim-ministru, şi generalul Achillas, cele mai înalte personaje de la curte; restaurarea Cleopatrei pe tron de către Cezar, în anul 48 î.Hr., de data aceasta alături de al doilea frate mai mic, Ptolomeu XIV, în urma unui scurt război antiroman cu complicaţii dinastice la Alexandria; venirea Cleopatrei la Roma, după un an petrecut împreună cu Cezar în Egipt, şi şederea reginei împreună cu fiul recunoscut al dictatorului roman, Ptolomeu Filopator Cezar, în grădinile acestuia de peste Tibru, între anii 46-44 î.Hr.; întâlnirea dintre Cleopatra, care şi-a asociat acum fiul cezaric la domnie, şi Marc Antoniu, care o va urma apoi în Alexandria, pe râul Kydnos, în Cilicia, în anul 41 î.Hr., la scurt timp după încheierea războiului împotriva asasinilor lui Cezar; plecarea lui Marc Antoniu la Roma şi căsătoria acestuia cu Octavia, sora lui Octavian, în anul 40 î.Hr., pentru a preveni escaladarea conflictului dintre cei doi partizani ai lui Cezar, declanşat odată cu războiul peruzin; reîntâlnirea lui Marc Antoniu cu Cleopatra, în anul 37/36 î.Hr., care îi născuse între timp un băiat şi o fată gemeni, marcată prin donaţii din partea primului a unor teritorii care fuseseră în mod tradiţional dependente de regatul ptolemaic (Palestina, Fenicia, Cirenaica, Cipru şi Creta); întărirea alianţei dintre cei doi, care a culminat cu proclamarea, în anul 34 î.Hr., după o campanie nehotărâtă împotriva armenilor şi a parţilor, a celor doi copii de gen masculin ai cuplului – Ptolomeu Alexandros Helios şi Ptolomeu Philadelphos – drept regi clientelari peste teritoriile de la est şi vest de Eufrat; în sfârşit, războiul dus împreună de Marc Antoniu şi de Cleopatra împotriva lui Octavian, care se va încheia cu bătălia navală de la Actium, din 2 septembrie 31 î.Hr., şi ocuparea Alexandrei în anul următor. În ultima parte a cărţii, intitulată Consecinţe, Schuller – încercând să vadă dincolo de propaganda învingătorilor – formulează câteva ipoteze, în definitiv prudente, cu privire la proiectul politic pe care Cezar şi apoi Marc Antoniu ar fi intenţionat să-l pună în practică alături de Cleopatra şi, cum avem de-a face cu un istoric de la Universitatea Konstanz, acesta nu uită să îşi încheie lucrarea cu un capitol dedicat receptării prodigioase de care a beneficiat, până în zilele noastre, legendara regină egipteană în toate artele şi în toate genurile artistice.
Scrisă într-un stil dezinvolt şi fermecător, care dovedeşte o bună stăpânire a surselor primare şi a literaturii secundare, biografia dedicată Cleopatrei de către istoricul german Wolfgang Schuller (al cărui tată, aşa cum ne informează Alexander Rubel în prefaţă, a fost originar din Sibiu) se distinge, în definitiv, prin aplicarea programatică asupra subiectului a unei reflecţii bazate pe conceptul filozofic contemporan de interculturalitate: „Cleopatra a trăit şi a acţionat în trei culturi: cea egipteană, cea greacă şi cea romană; nu ea şi le-a ales. Bineînţeles că relaţia ei cu fiecare dintre aceste culturi a fost diferită“ (p. 181). Aşa cum sugerează şi subtitlul cărţii, Cleopatra a fost, în viziunea autorului, o întreită regină: o femeie-faraon, la capătul unei liste de faraoni cu o vechime încă ameţitoare astăzi de nu mai puţin de trei milenii; o regină macedo-greacă, cu o tradiţie dinastică mai puţin impresionantă, dar totuşi redutabilă, de aproape trei secole; şi, în sfârşit, o regină sau o împărăteasă romană refuzată sau eşuată în contextul războaielor civile de la sfârşitul Republicii romane.