Din acest colţ de lume, din Est

Recent, Vitalie Ciobanu a publicat la Editura Humanitas un volum de povestiri, cu titlul Zilele după Oreste. Autorul, ziarist basarabean, e cunoscut de peste 25 de ani în România pentru articolele sale din presa scrisă, prin care a militat pentru democraţie, având convingeri ferm proeuropene. Este redactor-şef al prestigioasei reviste literare Contrafort (Chişinău) şi colaborează cu analize politice la Radio Europa Liberă din Republica Moldova. Volumul de proză scurtă Zilele după Oreste ne arată o altă faţă a lui Vitalie Ciobanu, care de fapt a debutat editorial, în 1991, cu romanul istoric Schimbarea din strajă, publicat la Chişinău, urmat de trei volume de eseuri şi publicistică, în România.

Cele şapte povestiri din Zilele după Oreste sunt scrise în ani diferiţi, din anul 2000 până în 2018. Oreste este un fost profesor de liceu dintr-o ţară mică, parte a lagărului comunist, care în anii ‘90 devine şomer, pleacă apoi în Germania, dar nu se întoarce cu bani, ci cu vechituri pe care le vinde, ca să supravieţuiască, într-un apartament de bloc, alături de mama sa, ţintuită de ani de zile la pat. Oreste perorează despre politică şi e amuzant pentru unii, deznădăjduit-pierdut pentru alţii. Degringolada socială de după destrămarea URSS, într-un fel poate mai bulversantă decât chiar o situaţie post-război, este descrisă într-un stil obiectiv, neutru de către scriitor.

Ilona şi împărăţia este o alegorie în care cititorul nu trebuie să caute să descifreze cine se ascunde în spatele cuvintelor „Răsărit“ şi „împărăţie“ pentru că nici măcar „Europa“ sau „Occident“ nu reprezintă ceea ce ştim cu toţii. Povestirea ne descrie un no man’s land care intră într-un război bizar, început şi terminat brusc, despre care nimeni nu ştie altceva decât ce se oferă prin filme de propagandă, care rulează la cinematografe. Fata acarului de la gară, tânăra Ilona, e invitată de un militar să descopere ce se află dincolo de calea ferată. Un soi de menhir imens, „o masă vie, gelatinoasă, greţoasă la înfătişare, acoperită cu o epidermă vineţie, căzută în falduri largi, amintind de viscerele animalelor spintecate la abator“. Deci cititorul alunecă brusc într-o scenă horror-fantasy, iar finalul ne poate lăsa ori perplecşi, ori contemplativi, cum e fiecare. Povestirea aceasta, mai mult decât toate celelalte, are atâtea ambiguităţi încât lasă liber la multiple interpretări. Nimic nu e ceea ce pare, iar cititorul e constant provocat.

Realitatea post-URSS din anii ’90 şi 2000 reapare în Taxiul de noapte şi Engleza pentru cei care pleacă, în care un scriitor considerat demodat de către editorul său şi, respectiv, angajatul unei edituri care dă faliment trebuie să facă faţă unor situaţii dificile și deconcertante. Zona politică în care stânga şi dreapta se opun una alteia doar de faţadă, dar în realitate se reunesc în petreceri private luxoase, filmate pe ascuns de un agent de servicii secrete (a cărui acoperire e meseria de taximetrist) este devoalată în călătoria aproape iniţiatică pe care o face scriitorul Radu Baltazar. Corupţia la nivel înalt, o crimă muşamalizată, secretul atâtor afaceri dubioase care au dus la apariţia celor numiţi noii îmbogăţiţi, totul e văzut prin prisma unor filmuleţe care se pot transforma oricând în obiect de şantaj. Cât mai contează, deci, jocul democraţiei, când ceea ce e palpabil e o iluzie, iar nişte casete video sunt mai periculoase decât o artilerie grea?

În al doilea text menţionat avem în primul rând nostalgia după anii ’80, în care tinerii moldoveni „rezistau“ graţie cărţilor româneşti, luate pe furiş de la sulfurosul personaj Costică Vizir, nimic altceva decât un „securist cu faţă umană“, şi care în anii ’90 dă lecţii neconvenţionale de limbă engleză. Tinerii „rezistă“, de asemenea, graţie muzicii rock, filmelor de artă şi poeziei occidentale, supape vitale al căror gust îl cunosc doar cei care au trăit acea experienţă. Nostalgia după aerul pur al unor simboluri ale libertăţii occidentale primeşte o lovitură puternică în anii ’90, când sărăcia este imposibil de ignorat, când politicul dezamăgeşte la maximum, iar ideea părăsirii ţării (singura povestire în care e numit clar oraşul Chişinău) sperie mai degrabă. Unii evadează via Israel, alţii rămân şi îşi spun: „Dry bread at home is better than...“. Nu mai au energie nici să termine fraza.

O altă figură de nou îmbogăţit este „privatizatul“ Adrian Verdeş, care nu ezită să scoată la vânzare inclusiv „valori naţionale interzise de regim“. Există, deci, pe de o parte, colaboraţioniştii educaţi şi mari profitori, ca Vizir, şi, pe de altă parte, tinerii romantici şi idealişti Laurenţiu, Miruna şi Dan. Nu se pune nici măcar problema unei lupte între cele două tabere pentru că primii sunt deţinătorii Puterii, au chiar capacitatea să manipuleze, iar cei din urmă sunt nişte „învinşi“ chiar înaintea unei minime înfruntări. Nu există eroi în această lume, nu există dizidenţă sau oponenţi, ci doar supravieţuire, în cel mai bun caz.

În O după-amiază cu Llosa, un alt „învins“ este Alexandru Palade, scriitor bătrân, etern promotor al operei lui Mario Vargas Llosa, pe care l-a întâlnit odată, în Franţa, în tinereţe. Destinul lui Palade este acela al unui om ajuns singur şi ratat, intelectual provincial, nu faţă de un oraş considerat ca Centru, ci dintotdeauna trăitor într-o ţară mică şi deci într-o cultură mică. Ne amintim de fraza lui Cioran care spunea că orgoliul unui scriitor născut într-o cultură mică e întotdeauna rănit. Palade nu mai are nici măcar orgoliu, dacă a avut vreodată, e un marginal ca toţi ceilalţi din cultura lui, iar aerul pe care l-a respirat a izvorât din situarea lui pe o poziţie inferioară unui mare scriitor străin. E mai puţin important finalul povestirii cât este parcursul lui prin viaţă, într-un minorat pe care nu avea cum să îl depăşească. Povestirile lui Vitalie Ciobanu surprind, deci, o dramă comună multor artişti din Europa de Est, dramă care a avut un tip de manifestare înainte de căderea regimurilor comuniste şi un altul după aceea.

Un registru complet diferit găsim în povestirea Croaziera, al cărei cadru e incert, totuşi, undeva în Est, în continuare. La prima vedere, avem povestea unor prieteni, Monica, Damian, Ştefan şi Cristian, care ţin un fel de cenaclu literar şi care ajung să îl cunoască pe artistul plastic Justin, ale cărui desene sunt şocante, par „revoluţionare“ estetic, şi care nu se mai întoarce dintr-o călătorie în Germania, cu ocazia unui simpozion. Prietenii lui primesc un CD care conţine o filmare stranie, dintr-o croazieră, în care li se pare că îl disting, într-un cadru, pe Justin. Lipsiţi de veşti de la Justin, Monica şi Damian se duc în Germania, pe urmele lui. Vor cunoaşte pe cineva care l-a văzut pe Justin şi decid să se înscrie într-o croazieră pe Dunăre, sperând că se vor apropia astfel de el. Nava pătrunde la un moment dat în ceaţă, iar acest lucru se suprapune cu accesul Monicăi la un spaţiu tenebros, în care îl găseşte pe Justin, alături de doi prieteni artişti. Justin îi dă femeii un petic de ziar care relatează dispariţia celor trei într-o expediţie cu vaporul Helga. Desigur că vaporul Helga, va afla Monica revenind la „realitate“, e o navă abandonată de mult şi nimeni nu ştie ceva despre vreo dispariţie/ naufragiu etc. Întrebarea Monicăi, „O buclă a timpului... sunt prinşi într-o buclă a timpului?“, ne aminteşte discret de proza fantastică a lui Eliade, fără să meargă pe căile acestuia. Discursul lui Justin este unul destul de comun al celor care nu doar visează să evadeze din Real, ci îşi şi împlinesc visul şi precizează că nu el le-a trimis CD-ul cu filmarea. Monica şi Damian „dispar“ şi ei în Germania, iar prietenii rămaşi acasă, Ştefan şi Cristian, primesc la rândul lor un CD cu o filmare stranie. Avem în Croaziera scene care redau poveşti mitologice, care conţin supranatural, violenţă şi care reprezintă fie descrierea desenelor lui Justin, fie viziuni ale Monicăi, pe vas, fie redarea filmuleţelor de pe CD-uri.

Avem, de fapt, o sabotare a Realului prin propunerea unui imaginar fabulos, iar autorul pledează în mod clar pentru zborul imaginaţiei şi îl îndeamnă pe cititor, prin nişte inserturi foarte asemănătoare comentariilor de tip optzecist-textualist, să mizeze pe îndrăzneală, chiar dacă niciunul dintre noi nu poate fi un Adam: „Tot ce suntem în stare să ne imaginăm există. Nimic nu se naşte în închipuirea noastră fără să fi făcut parte din alte închipuiri, despre care nu ştim. Noi reciclăm un material refolosit de nenumărate ori înaintea noastră de cei care ne-au precedat sau de cei care trimit în acelaşi moment, odată cu noi, semnale Universului“. Cititorul nu poate să nu reţină figura operatorului de imagine, cel care a făcut filmuleţele de pe cele două CD-uri, şi care, spre uimirea eroilor, pare că a filmat în acelaşi timp din mai multe unghiuri de vedere. Şi care rămâne misterios la culme. Îl putem vedea aici pe Dumnezeu însuşi, într-o figură chiar originală. Evadarea lui Justin e o victorie, dar mai presus e cel care guvernează obscur lumea...

Ultima povestire, Globul de cristal, amestecă din păcate lucruri prea diferite: o miză metafizică, o întrebare neliniştită despre divinitate, despre destinul uman, cu problema esenţei Realităţii, eroul fiind întrebat de un (banal?) vameş, „Ce este realitatea?“, cu figura unei ghicitoare, numită Clarvăzătoarea, şi cu nostalgia casei părinteşti de la ţară, a unor manuscrise din tinereţe... Pe cât de dezorientat este textul, pe atât de reuşit este însă finalul!

Vitalie Ciobanu este o voce aparte a scriitorilor din Republica Moldova, fără că proza lui să semene câtuşi de puţin cu aceea a altora, chiar dacă puţin mai tineri, cum ar fi Vasile Ernu sau fraţii Alexandru şi Mihail Vakulovski. El nu scrie despre URSS, nici despre copilărie, nu are privire ironică şi amuzată înspre trecut, ci evocă grav, pe de o parte, dramele „perifericului“ estic, apoi, pe de altă parte, îşi prezintă propriile obsesii existenţiale, într-un stil când melancolic, când dornic de evadare, în viziuni baroce, lucruri care nu mai au legătură nici cu Moldova, nici cu România, nici cu Occidentul. Şi last but not least, este de remarcat calitatea excepţională a limbii, tot mai greu de găsit la scriitorii români contemporani. Ar fi interesant de văzut un roman scris de Vitalie Ciobanu pentru că acest volum de povestiri reprezintă o frumoasă promisiune. //