Pe aceeași temă
Comuna si statornica de ambele parti ale Prutului, obsesia recuperarii are insa in fosta provincie romaneasca, devenita stat independent dupa reeducarea si remodelarea suferite in perioada anexarii sovietice, o determinare in plus fata de modul in care se manifesta in Romania.
La Bucuresti, termenul constant de raportare pentru "recuperari" este modelul occidental, in treacat si repede spus cam abstract vazut, cata vreme nu exista un model occidental unic, nici politic, nici economic, nici social, nici cultural; la Chisinau, aspiratia spre "modelul occidental", la fel de otova delimitat, este insotita si de cea a "sincronizarii" cu tara, cum scriu jurnalistii si intelectualii pentru care macar identitatea lingvistica "moldoveneasca", de nu si altele, reprezinta o impostura. Vitalie Ciobanu, literat basarabean inca tanar (este nascut in 1964), e unul dintre acestia.
Romancier, critic literar, eseist, publicist politic, el si-a strans treizeci de texte plus un capitol de jurnal de voiaj intr-o carte* prezentata de autorul insusi drept "volum de critica literara". O calificare nu tocmai exacta, de vreme ce subtitlul culegerii este "30 de pretexte literare si un Jurnal la Praga". Fara a fi totusi chiar un simplu pretext, literatura e insa in cartea lui Vitalie Ciobanu doar un teren de decolare si un spatiu privilegiat de referinte, ceea ce face din Valsul pe Esafod un volum de publicistica tinand mai degraba de ideologia culturala. Larg deschisa spre generalitati, cartea are mai mult sensul unei actiuni decat al unei constructii intelectuale. Militantismul primeaza, reflectia ramane fidela demonstratiei, textele au, aproape toate, aspectul si caracterul unor interventii angajante si stimulante.
Totul pe axa obsesiei recuperarii. "Literatura romana din Moldova de Est", scrie Vitalie Ciobanu inca din scurtul cuvant inainte al volumului, "are de recuperat, precum se stie, mai multe restante" (subl. mea).
Sunt frecvente referirile explicite ori stravezii la decalaje, handicapuri, carente, infirmitati, mediu fosilizat, dar tonul autorului este mereu unul combativ, activist, nicidecum indurerat, suferind: energic pionier al progresului, el refuza luxul melancoliei, cum inspirat si-a numit candva o carte un scriitor bucurestean. Inventariaza si denunta energic handicapurile, in termeni de obicei generali, nu le contempla resemnat, nici nu le face onoarea de a le analiza si descrie in concretetea lor desigur triviala.
Pledoaria constanta pentru recuperare provine din sentimentul si constiinta arierarii, a Estului in general, a spatiului romanesc - de ambele parti ale Prutului - in special. Mare in Romania, inapoierea apare insa ca fiind catastrofica in Republica Moldova, un "avorton geopolitic", dupa Vitalie Ciobanu. "Pentru cultura din Republica Moldova - scrie el -, recuperarea apartenentei la cultura romana premerge, constituie o buna repetitie pentru integrarea culturala europeana"; si inca, in acelasi spirit: "basarabenii trebuie sa integreze, sa asimileze valorile europene constientizand simultan si complexele culturii romane pe acest drum. Nu putem traversa niste experiente deja datate in Romania, trebuie sa mergem mai departe, inscriindu-ne in efortul comun romanesc de integrare europeana, deschizandu-ne schimburilor culturale si influentelor din exterior".
Mai putin referintele la date specifice Republicii Moldova, acest tip de discurs, inclusiv aspectul de directiva culturala, nu e deloc deosebit de cel din Romania anilor ‘90. Vitalie Ciobanu apartine de altfel unui admirabil grup de literati de la Chisinau, grupul care scoate revista Contrafort, una dintre cele mai bune publicatii culturale in limba romana ale momentului de fata. Scrisa intr-o buna limba romana intelectuala, deloc provinciala in idei si atitudini, echilibrata, stiind sa evite, chiar daca nu intotdeauna, capcanele diverselor aliante si pactizari (intru "generatie", intru "postmodernism" etc.), aceasta revista contrazice, insa, prin spirit ca si prin tinuta, persistentul complex al arierarii. Prin Contrafort si grupul nu tocmai mic din jurul acestei publicatii, spatiul din partea estica a Prutului se poate oricand infatisa, cum se spune, "cu fruntea sus", la un oricat de sever bilant al culturii in limba romana din perioada de dupa comunism. Cu atat mai mult cu cat, judecand dupa articolele din cartea lui Vitalie Ciobanu, exista in Basarabia tineri autori importanti si in afara gruparii de la Contrafort. Din acest punct de vedere este destul de regretabil ca autorul, in volum cel putin, pare mai interesat sa comenteze "consacrati" din Romania (Augustin Buzura, Octavian Paler, Adrian Marino, Sorin Alexandrescu s.a.) decat scriitori din, cum zice el, "Moldova de Est". Un prozator din generatia varstnica precum Vladimir Besleaga e doar mentionat, despre o autoare cum e Tamara Caraus (a carei carte de debut, Tzara mea, pare a fi, judecand dupa articolul lui Vitalie Ciobanu, cu totul memorabila) cititorul ar vrea sa stie daca e o aparitie izolata sau anunta o schimbare de perspectiva etc.
Este neindoios ca obsesia recuperarii si complexul arierarii merg impreuna, ambele fiind justificate sau justificabile istoric si politic, atat la est cat si la vest de Prut. Din acest punct de vedere, problema sincronizarii nu se pune, in materie de predicare a recuperarii si de acuzare a inapoierii, sincronizarea e perfecta, articolele lui Vitalie Ciobanu sunt o dovada imbatabila.
Mai putin configurat este continutul cultural si literar al celor doua teme, iar nevoie ar fi fost. Ar fi fost poate de observat si ca recuperarea si arierarea nu sunt istoriceste teme noi. Vitalie Ciobanu comenteaza, de pilda, dialogurile lui Adrian Marino cu Sorin Antohi din Al treilea discurs. Cultura, ideologie si politica in Romania (Ed. Polirom, 2001), el subscriind la propunerea unui neopasoptism facuta de cel dintai. Pasoptismul a existat insa doar in Valahia si in Moldova, nu si in Basarabia, pe atunci parte a Imperiului tarist. Un "neopasoptism" in actuala Republica Moldova ar putea fi mai curand o metafora oarecum exotica, nicidecum, ca dincoace, un concept cu o anume traditie istorica etc. In al doilea rand, s-ar cuveni macar schitata, pentru evitarea capcanelor ascunse, istoria insasi a celor doua teme, ambele mult batute de... ideologia si propaganda comuniste. In Romania, de exemplu, instalarea regimului comunist a fost insotita - dupa modelul sovietic - de taxarea drept "inapoiata" a culturii de pana atunci (si nu numai a culturii...).
Dar aceasta calificare a fost una pur politica: "inapoiata", cultura romana a fost socotita intrucat era considerata expresia regimului burghezo-mosieresc. In Basarabia devenita dupa reanexare RSS Moldoveneasca, "arierarea" a fost insa pusa exclusiv in seama "ocupatiei" romanesti, iar tema inapoierii a fost utilizata cu prioritate in directia anihilarii identitatii populatiei majoritare.
Bineinteles ca altceva se intelege azi prin inapoiere, restante, handicapuri, infirmitati etc. decat se intelegea in urma cu 50 de ani, dar e indoielnic totusi ca se poate face abstractie de intensa folosire a temei inapoierii in propaganda de tip comunist. Intr-un extraordinar studiu despre viata cotidiana in stalinism (Everyday Stalinism, Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia in the 1930s, 1999, trad. franceza Le Stalinisme au quotidien, La Russie soviétique dans les années ‘30, 2002), Sheila Fitzpatrick situeaza iesirea din inapoiere pe locul al doilea in randul "povestilor" create de regimul sovietic. Ea noteaza, de exemplu, ca in dictionarele sovietice din 1938 cuvantul inapoiere era chiar ilustrat cu fraza urmatoare: "Marea Revolutie Socialista din Octombrie a lichidat inapoierea seculara a patriei noastre". Cand o tema are un asemenea "trecut", nu o putem folosi decat cu nesfarsite precautii.
Riscului oricum mare de a se preface intr-un cliseu i se adauga cel inca si mai mare de a nimeri pe fagasul unor acceptiuni compromise.
Riscurile "panoramarii"
Antidotul, pentru a ramane in zona configurata de termeni ca "handicapuri" si "infirmitati", il reprezinta spiritul critic. In definitiv, europenizarea si modernizarea pot fi si mimate, simulate, imitate mai mult sau mai putin constiincios, inclusiv la nivelul "dezbaterilor de idei"; se poate de altfel observa ca de ambele parti ale Prutului exista din belsug ceea ce s-ar putea numi teme de raport, prin analogie cu case de raport. Reflectia proprie este inlocuita de actul de prezenta, de etalarea unei preocupari considerate ca fiind in sine o dovada de emancipare.
Tratarea lor nu tinteste adesea decat sa asigure autorilor profitabila ipostaza de "pionieri" in lupta neabatuta pentru modernizare, progres, europenizare s.a.m.d., desi in destule cazuri nu e vorba decat de gaunoase oportunisme provinciale.
Este de aceea binevenit apelul facut de Vitalie Ciobanu pentru stimularea spiritului critic - "incurajarea spiritului critic si a dezinhibarii discursului intelectual, intr-o provincie ca a noastra, aflata sub zodia unei disolutii multilaterale - politice, sociale, culturale - mi se pare o prioritate nationala". Chiar daca nu e prea clar - si nici nu are cum fi - cui i se adreseaza: autoritatilor? confratilor? Din paragraful care introduce acest apel se poate deduce ca este vorba, pur si simplu, de o chemare la schimbari de "cadre", cum se spunea odinioara: Vitalie Ciobanu se refera la pozitiile institutionale ale unor persoane ostile criticii. "Prezenta acestor moguli autosuficienti - scrie el - sufoca spatiul public, iar parghiile de putere pe care le mai detin - reviste, posturi importante in uniunile de creatie, functii ministeriale si pozitii fruntase in partidele «anticomuniste» - reprezinta o frana in calea accederii noastre spre un mod de existenta cu adevarat democratic si european, deopotriva pe plan cultural si civic". In forme si proportii inevitabil diferite, aceasta reducere a europenizarii la o problema de personal exista de asemenea de ambele parti ale Prutului, nu este o chestiune specific basarabeana. Fiind incontestabil ca exprima anumite realitati din cele doua state, nu e totusi mai putin adevarat ca o asemenea punere in ecuatie mai mult aspira la europenizare decat e intr-adevar europeana. Schimbarile si promovarile institutionale au, fireste, importanta lor, dar un mod anacronic de a gandi nu se modifica totusi prin operatiuni birocratice, de "cadre". Si sunt destule cazuri, mai ales in Romania, cand institutionalizarea unor persoane altfel onorabile pana atunci a dus la aparitia unor neo-nomenklaturisti, nicidecum la un plus de europenizare. Ciudata e in cartea lui Vitalie Ciobanu cvasi-inexistenta referintelor la literatura rusa (daca am numarat bine, exista doar doua: e mentionat, intr-o insiruire, Dostoievski, iar despre povestirea cuiva se noteaza ca e "de-a dreptul cehoviana"). Ar fi probabil interesant de cercetat daca si cat ecou au avut in literatura de la est de Prut de pana in 1991 scriitori ca Babel, Bulgakov, Pilniak, apoi Aitmatov, Axionov, Suksin s.a., ar fi fost cu siguranta interesant de stiut si daca si cum sunt cunoscuti la Chisinau scriitorii rusi de astazi, ca Viktor Pelevin, de pilda, prozator nascut in 1962, tradus peste tot in lume, din Statele Unite pana in Japonia (in Franta are opt carti). Vitalie Ciobanu a fost, vreme de sapte ani (1986-1993), redactor-sef adjunct la o editura din Chisinau, calitate care, adaugata celei de critic, l-ar fi recomandat pentru asemenea investigatii (in romaneste, un bun capitol despre literatura rusa de azi exista in revista Lettre Internationale, nr. 41-42, primavara-vara 2002). Fosti si ei sovietici, ca si "moldovenii de Est", scriitorii rusi par sa se fi europenizat mai repede - si poate ca s-ar putea incerca sa se afle si cum, si de ce!
Exista, apoi, cateva supralicitari ce puteau fi evitate. "Savant" e cam prea mult spus despre Jean-Louis Courriol (universitar si traducator din romana in franceza); desi este si un gazetar in genere bine informat, Vitalie Ciobanu inca mai foloseste formula "genocidul sarbilor impotriva albanezilor din Kosovo", cu toate ca nici chiar intransigenta procuroare Carla del Ponte, de la Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavie de la Haga, nu a retinut acuzatia de genocid in sarcina lui Slobodan Milosevici pentru evenimentele din Kosovo; miza afacerii Dreyfus nu a constat intr-un "adevarat atac la adresa unei comunitati intregi - cea evreiasca" si, in contracararea lui (e drept ca Vitalie Ciobanu face aceasta afirmatie comentand un roman al prolificului scriitor aradean Gheorghe Schwartz), aceasta dimensiune a fost cu totul secundara, conflictul a fost de cu totul alta natura, intre Drept, Justitie si Republica. Riscurile "panoramarii", probabil inevitabile...
* Vitalie Ciobanu - Valsul pe Esafod, 30 de pretexte literare si un Jurnal la Praga, Editura Cartier, Chisinau, 2001.
.jpg)
