Domnul Haffmann se întoarce

Anecdotica din jurul piesei Adio, domnule Haffmann de Jean Philippe Daguerre este, s-ar putea spune, mai interesantă decât povestea însăși pe care autorul își concentrează atenția pentru a transmite mesajul său generos. Și pleacă de la un personaj real de prim-plan, jurnalista Anne Sinclair, fosta soție a controversatului politician francez Dominique Strausse-Kahn, candidat favorit la alegerile prezidențiale câștigate de Nicolas Sarkozy în urma scandalului sexual izbucnit în jurul celuilalt. În anul 2012, cunoscuta jurnalistă publică volumul La Boétie nr 21, din care aflăm că este nepoata celebrului colecționar Paul Rosenberg, implicat în povestea furtului prin care zeci din tablourile sale celebre pe care le ascunsese de furia nemților într-un seif sunt capturate și trimise în Germania, cu excepția unuia singur, Femeie șezând de Matisse, descoperit abia în 2014 într-un apartament de lângă München. Din această istorie cu iz polițist, autorul piesei reține exact acest amănunt și țese în jurul peregrinărilor tabloului cu pricina acțiunea, fantazând cu tâlc pe seama dramei unui bijutier evreu, presupusul proprietar al faimoasei opere.

Până a deveni personaj-cheie în piesă, tabloul atârnă însă nebăgat în seamă pe peretele camerei din subsolul unde domnul Haffmann – bijutierul – se ascundea de nemți. Sau, mai exact spus, e ascuns de un fost angajat al său care acceptă situația în schimbul unei promisiuni perverse smulse evreului aflat în restriște. Așa încât piesa se concentrează pe îndeplinirea acestui târg potrivit căruia prizonierul de la subsol urma să-i facă un copil nevestei proprietarului de la etaj, pe care acesta și-l dorea, dar nu-l putea avea din motive medicale. Dezbrăcată de argumente morale, povestea lui Jean Philippe Daguerre patinează la suprafața unor situații la limita ilarului, care determină, în schimb, frumoase revelații la nivel uman. Cei trei se împrietenesc și conviețuiesc pașnic potrivit ritualului acceptat până aproape de finalul-surpriză, când urmează să vină în vizită însuși ambasadorul Germaniei, pe care noul proprietar și-l dorea client. Aici, paranteza se deschide larg pentru a face loc din nou istoriei pe care cartea amintită a jurnalistei Anne Sinclair ne ajută să o deslușim. Otto Abetz – ambasadorul – e un personaj real, iar faptele sale în calitate de mare amator de artă sunt cunoscute, inclusiv implicarea în confiscarea colecției lui Paul Rosenberg. Paul Daguerre își permite însă o licență literară, tratând personajul în cheie ironică, jonglând alt­fel spus cu presupusele atitudini duplicitare ale unui prototip intrat în galeria momentului la capitolul cinici. După un joc abil de-a șoarecele și pisica, atoateștiutorul Otto Abetz pleacă de la cina festivă cu Femeia șezând, tabloul care-i cumpără tăcerea în privința domnului Haffmann. Episodul, folosit de autor ca o adevărată lovitură de teatru, își concentrează aici atenția asupra adevăratei intenții a piesei care, evocând în subsidiar Holocaustul, avertizează asupra recrudescenței antisemitismului, care scoate capul tot mai des. Autorul mărturisește că, nefiind evreu, simte fenomenul ca pe o palmă pe care trebuie să o suporte omenirea și omenia din noi, în ciuda faptului că în anii negri ai pogromurilor, sentimentele de frățietate și generozitate au fost mai puternice decât ura și cruzimea.

Abordată fără încrâncenare, tema poate genera, datorită onestității intelectuale a autorului, cum observă un cronicar parizian, interpretări nuanțate despre ambiguitățile dorinței și imposibilitatea inocenței. Cu alte cuvinte, ferită de maniheism în tratarea personajelor, piesa transmite un sentiment de încredere în ideile vehiculate. Astfel că nici Pierre, noul patron al atelierului, nu e de la un capăt la altul favorabil evreilor, punându-și adesea interesele mai presus de curaj, nici dl Haffmann nu e pe deplin convins că acesta acceptă în chip idealist riscurile. Iar figura agreabilă de bonviveur pe care o afișează ambasadorul german alături de guraliva lui soție nu e decât o marcă a ipocriziei care însoțește de atâtea ori și cele mai pozitive gesturi.

El însuși actor, Jean Philippe Daguerre știe să scrie pentru actori, iar regizorul Felix Alexa intuiește aici premisele unor roluri de succes. Ceea ce se și întâmplă prin distribuirea în cele cinci personaje ale piesei a unor actori bine aleși, care se simt confortabil împreună, jucând cu vădit atașament și făcând astfel povestea credibilă.

Richard Bovnoczki este, în rolul dom­nu­lui Haffmann de la înfățișare la atitudine, interpretul ideal al personajului rănit în demnitatea lui fără a abdica însă de la dreptul fundamental la viață, de unde și curajul de a se prezenta la cina cu neamțul, inițial sub o altă identitate. Delicatețea din scenele cu Isabelle din perspectiva obligațiilor contractuale, discreția prezenței în viața familiei acesteia, o anume resemnare în privința viitorului vizibilă în fața veștilor de la familia sa aflată în exil sunt câteva din trăsăturile cu care își înnobilează rolul acest cunoscut și tot mai apreciat actor. În rolul jovialului Pierre, soțul dispus la compromisuri, Alexandru Potocean face din presupusa superficialitate a personajului care-și împrumută cu dezinvoltură nevasta o miză a jocului aparențelor care la un moment dat se instalează între cei trei. Prezența plăcută de care e capabil, în general, acest actor charismatic îi ușurează sarcina când devine necesar să justifice anumite acțiuni nu tocmai cușer, ca să-l cităm pe evreu.

Alexandra Sălceanu, interpreta Isabellei, practică un joc de un firesc dezarmant. Cu toate cărțile la vedere, e autentic naivă și la fel de sincer afectată de povestea gravidei care determină gesturile tandre, de apropiere de partenerul impus, trăite cu grație în patul de la subsol. (Felix Alexa conduce cu multă abilitate aceste momente, ferindu-le de ridicol, dar și de vulgaritate)

Apariția explozivă a cuplului Emilia Popescu – Andrei Finți, din scena finală a piesei dedicată vizitei ambasadorului, poate cea mai consistentă din spectacol, probează forța de a se impune a acestor doi veritabili interpreți cu ștate vechi pe scenele noastre. Colorată la propriu, dar mai ales la figurat, Emilia Popescu e o bombă cu ceas plină de surprize. Personajul ei se impune prin aplombul personal al actriței, prin umorul inteligent, în ciuda prostiei dezinvolte a personajului, prin forța de a capta atenția și dincolo de marginile rolului. E greu să-i ții piept, ce-i drept, acestei frumoase și talentate actrițe care știe să poarte un costum și să-și valorifice șarmul. Dinamismul ei e provocator, ceea ce face ca reacțiile celorlalți să fie pe măsură și scena să capete savoarea și greutatea pe care autorul presupunem că și le dorea. O surpriză pentru cine nu a aflat încă de­spre dimensiunile talentului lui e Andrei Finți, acest minunat bijutier al rolurilor mici, care n-a fost prea răsfățat cu oferte pe măsură. Prezența sa în distribuția lui Felix Alexa e o idee excelentă, făcând din ambasadorul Otto Abetz un personaj cu importanța cuvenită reprezentantului unei ideologii pe cât de criminale, pe atât de abile în manifestările ei manipulatoare. Arborând un zâmbet egal de cinic de la aperitiv la desert, de la amabilități la răutăți, Andrei Finți închide cu eleganță cercul unui joc al șantajelor pe care spectacolul își clădește tensiunea. Lui îi revine și ultima replică ce dă titlul piesei: Adio, domnule Haffmann! O despărțire prin care, de fapt, eroul tăcut al acestei piese se întoarce în mințile noastre cu tot cortegiul de amintiri legate de personajul real și servituțile anului 1940.

Un spectacol interpretat strălucit de o echipă redutabilă, pusă în valoare de Felix Alexa ca autor total (regie, ilustrație muzicală, light design), alături de scenografa Andrada Chiriac, care propune un decupaj interesant, rezolvând nu doar cerințele de spațiu ale acțiunii, ci și relația dintre diferitele momente ale acesteia și întreg. Dincolo de funcționalitate, decorul contribuie prin simbolistică (desen, culoare) la prelungirea sensului întâmplărilor din această piesă, care urmează în această toamnă să fie lansată și în varianta ecranizată. //

Imagine din spectacol,

decor Andrada Chiriac

Alexandra Sălceanu, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Emilia Popescu, Andrei Finți

Fotografii realizate de Florin Ghioca.