Pe aceeași temă
Nostalgia ca dereglare a imaginatiei, ca morb al departarii de un timp privilegiat ce nu poate fi vindecat prin permanenta spatiului (el insusi supus fortei modelatoare a vremii). Acest tip de nostalgie domina in egala masura fata publica si cea privata a societatii românesti in anii ce-au urmat entuziasmului popular din '89-'90-'91, intr-un fel de frenezie a paseismului care ajunge sa desparta radical generatiile parintilor si bunicilor de cea a copiilor. Generatia aceasta se straduieste sa fie una fara trecut si fara amintire dintr-un reflex semiconstient de respingere a abuzului de memorie si a abuzului de uitare, amandoua - simptome ale unei crize de identitate facand ravagii colective.
Abuz de memorie: pe cand eram tineri, existau repartitii de la stat, case pentru toti, pensii la 55-57 de ani, filme românesti si carti bune, mergeam in fiecare vara la mare si-n maximum cinci ani ne venea randul la Dacie. Abuz de uitare: pe cand eram tineri, lumea nu se grabea, oamenii nu erau asa rai, tinerii - asa obraznici si nici strazile atat de murdare. Dincolo de inevitabila aplecare a supravietuitorului catre o extirpare a centrilor durerosi, fie ei trauma epurarilor sau umilinta alienanta a cozilor la "adidasi", aceste pervertiri ale functiei amintirii au cauze mai profunde si efecte mai adanci. In realitate, suntem o natiune cu o memorie manipulata, orientata ideologic de presiunea unei puteri pentru care nimic nu e mai amenintator in "evaluarea prezentului si proiectia viitorului" decat trecutul recent. Iar manipularea memoriei este cea mai eficienta cale de legitimare a unei ordini de fapt pe care istoria insasi o delegitimeaza.
Ceea ce fac Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir in capitolul final (Comunismul pe intelesul copiilor) din prima lor carte si in intreaga aceasta Lume disparuta este inventarea unui subgen al memorialisticii nascut chiar din caracterul extra-ordinar al unui context existential ce reinventase el insusi notiunea de normalitate. Patru oameni, tineri la varsta liceului in 1989, pornesc la o "exorcizare a experientei personale" in cotidianul Republicii Socialiste România, din perspectiva aproape-maturilor care sunt astazi. Paul Cernat e un frondist, un anticomunist cu vocatia dizidentei prin neparticipare (la Cantarea României, la recitarile scolare si orice alta forma de manifestare colectiva publica), Ion Manolescu e un out-sider a carui nevoie de exprimare personala e radical ingradita in bastionul feminin al umanioarelor comuniste din liceul cu nume imposibil Zoia Kosmodemianskaia (fosta si actuala Scoala Centrala), Angelo Mitchievici - un poet cuprins de reveriile unor timpuri la limita absurdului, observate cu ochiul tenace al copilului. Ioan Stanomir (in care se simte puternic profesorul de stiinte politice) reconstruieste din amintiri de vacanta o fascinanta lume de provincie - a Focsaniului, si toate aceste povesti sunt profund si in mod principial personale.
Ideologia, generalizarea sunt painea politicului, menirea scriitorului e particularizarea, individualul netinzand inevitabil catre exponential - e lectia rothiana din care si-au tras invatamintele cei patru autori. Insa rememorarile lor nu apartin sferei istoriei orale (asa cum se-ntampla cu cele din Anii '80 si bucurestenii, un proiect antropologic paralel al Muzeului Taranului Român) si nu au o functie reconstitutiva; nu cred ca e vorba nici de autofictiune - despre care vorbeste Paul Cernat -, care presupune o operatiune de arheologie personala si in care caracterul fictional se naste din chiar punerea in poveste, ci de o privire asupra trecutului cu picioarele bine infipte intr-un prezent nevindecat de tarele lui.
"Lumea disparuta" din aceasta carte nu e tocmai ceea ce pare la prima vedere - lumea scufundata ce le serveste drept reper celor patru autori este acea Românie de dinainte de 1946, stearsa de pe fata pamantului o data cu demolarile deceniului noua, si careia i-a supravietuit Republica Socialista România. Care, ea insasi, supravietuieste inca prin "mutantii" sau "purtatorii de mutatii" lasati in urma, noi insine. Intr-o societate cu o lunga traditie de vocatie inaugurala, pentru care trecutul e oricand intersanjabil, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, reprezentanti ai generatiei de 30 de ani, vin sa strige in piata publica: "Noi ne amintim!". Isi aduc aminte de Dana Mladin pe cand era vedeta Cantarii României, de Octavian Ursulescu, de mari actori recitand omagii (si-ar mai fi putut aminti de Dan Spataru si Mirabela Dauer cantand Magistrala albastra sau de pe atunci tanarul Nicu Alifantis cu Traiasca România, traiasca Partidul, traiasca Ceausescu). Caracterul programatic al declansarii acestui flux al memoriei e foarte vizibil, mai ales in dialogul cu Horia-Roman Patapievici (desi toti cei patru scriitori relateaza acelasi tip de experiente personale, ale adolescentei si scolarizarii, contrapunand continuu spatiul vietii private de manifestarile publice, accentele cad diferit, iar punerea lor in consens e uneori fortata), iar teritoriul de lupta e, mi se pare, foarte ambitios: e batalia dreptului la reprezentare.
Pentru ca e evident ca exista un monopol de reprezentare a comunismului, care privilegiaza, pe de o parte, naratiunile exemplare (in masura in care sunt extraordinare) si momentele exceptionale: reprimarile manifestarilor studentesti din 1956, Canalul, inchisorile politice, fenomenul Pitesti, cazul Gheorghe Ursu, revolta muncitorilor de la Brasov, si exclude, pe de alta, banalul cotidianului in alb-negru. Concentrarea asupra marilor momente dramatice inseamna, de fapt, eliberarea de vina, responsabilitate fata de trecut (caci sunt momente unice si irepetabile) si, intr-un final, de memorie insasi. Inseamna delegarea experientei comuniste catre aceste unice personaje cu forta exponentiala, departe de colectivitatea condamnata la eroismul trist al unei Europe Libere clandestine, al frigului, intreruperilor de electricitate, cozilor la hartie igienica si colectionarii de ambalaje occidentale (aseptic numita de sociologi "fetisism de penurie"), si inseamna interzicerea participarii generatiei intre 20 si 30 de ani la actul impartasirii trecutului. Or, memoria impartasita e prima conditie a formarii comunitare: toate aceste maruntisuri - de la Lolek si Bolek, meciurile de la televiziunea bulgara, portocalele de 26 ianuarie si pionierii de la Doftana sau Marasesti la halatele de molton din iernile fara caldura, alimentatia rationala si demolarile de biserici - isi cer dreptul la amintire pentru ca cei care le-au trait sa poata merge mai departe. Solidaritatea memoriei e singura garantie a nerepetarii trecutului.
Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de in dialog cu Horia-Roman Patapievici, Iasi, Polirom, 2004
