Duelul la români

Codrut Constantinescu | 24.01.2017

Pornind de la dueluri, Mihai Chiper oferă şi o radiografie a elitei politice şi culturale române din perioada interbelică şi din secolul al XIX-lea.

Pe aceeași temă

 

Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români, cartea istoricului ieşean Mihai Chiper, analizează, cu multă abilitate şi pertinenţă, plecând de la o serioasă şi apli­cată studiere a surselor epo­cii, în continuarea unei cer­cetări anterioare1, una din­tre modele masculine ale ve­chii Românii, complet ig­norată în timpul regimului proletar, o modă puţin cu­noscută de rezolvare a dis­pu­telor de onoare. Cu toa­te acestea, duelul, după cum o demonstrează Mihai Chi­per, era o adevărată ins­ti­tuţie a elitei româneşti de dinainte de cel de al doilea război mondial. „Dueliştii nu luptă pentru a învinge, pentru a-i pro­voca adversarului cât mai multe răni cu spada sau, în cazul duelului cu pistolul, pen­tru a nimeri lovitura fatală. În se­co­lul al XIX-lea, duelul era o luptă în care participanţii se angajau în primul rând ca să-şi dovedească simţul onoarei, iar nu ca să obţină un rezultat. Nu conta foarte mult cine a fost mai rapid, cine a lovit mai dibace cu sabia.“

 

Precum multe alte mode aduse de feciorii de boieri trimişi de părinţi să se lumineze şi să stu­dieze în Occident, mai ales în Franţa şi în spaţiul germanic (în­că fărâmiţat), duelul a apărut în Prin­ci­patele Dunărene după 1820. Partida fran­ceză prefera scrima, după cum era la mo­dă în Franţa, în timp ce partida ger­ma­nică, mult mai războinică şi infatuată (dar, în consecinţă, şi sângeroasă), adopta pistolul. Problema duelului a ajuns atât de spinoasă şi scăpată de sub control, încât domnitorul Mihail Sturdza a decis să-l interzică în Moldova în 1842. De altfel, fiul domnitorului, Dimitrie M. Sturdza, aflat la studii în Franţa, fusese exmatriculat din Colegiul Lunéville în urma unui duel cu un elev. „De la bun început pravila in­clude însă un evident privilegiu de clasă, păstrat în legislaţia românească până după 1940: duelul nu este o nelegiuire obiş­nuită, ci una caracteristică boie­ri­lor.“ De aceea, şi pedepsele iniţial mai du­re (ocna alături de deținuţii de drept comun) au fost îmblânzite, în funcţie de consecinţele duelului (în caz de ucidere a celeilalte părţi se putea ajunge la o pe­deapsă de până la 10 ani de recluziune într-o mănăstire şi o amendă de la 200 pâ­nă la 1.000 de galbeni, însă, practic, ni­meni nu a stat 10 ani în recluziune).

 

Personalităţi paşoptiste de frunte au fost implicate în chestiuni de onoare, precum Ni­colae Bălcescu în conflict politic cu Chris­tian Tell, Dimitrie Bolintineanu, Ce­zar Bolliac, Kogălniceanu sau chiar cel ca­re va marca istoria naţională, Alexandru Ioan Cuza. Boierimea bătrână îi considera pe aceştia „duelgii“ şi condamna atitu­dinea lor războinică, însă pentru paşop­tişti onoarea era ceva cât se poate de pal­pabil - aveau „datorii de onoare“, ei fiind „oameni de onoare“. Cuza a fost un con­vins duelist, fiind iniţiat în arta scrimei de un fost ofiţer al lui Napoleon I şi primind o trusă de pistoale de duel de la Napoelon al III-lea care se află în patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti. Mai mult, el a încurajat duelurile în timpul dom­niei sale, ca o modalitate de a întări spiritul de corp al armatei. Unul dintre exemple de­mon­­strează mai degrabă lip­sa de pregătire a ofi­ţerilor români - este vorba despre duelul dintre ofi­ţerul moldovean Spiru şi baronul Barbu Bellu, care s-a încheiat cu moartea primului, totuşi militar. Lo­cotenentul Al. Candiano-Popescu, devenit celebru în timpul pseudo-republicii de la Ploieşti din 1870, a avut un duel cu un alt ofiţer pe care l-a ucis, el fiind doar rănit la ge­nunchi.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-coasdasdrut.jpg// MIHAI CHIPER
// Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români
// Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

Cât de răspândită a fost această modă? Mihai Chiper răspunde în cunoştinţă de cauză: „departe de amploarea fen­om­e­nului în Germania, Franţa, Italia, Aus­tria sau Rusia. Întârzierea istorică, de­calajele şi structura societăţii fac din ro­mâni doar imitatori târzii ai unui obicei pe care şi-l însuşiseră în modernitatea timpurie“. Se vede treaba că şi în această privinţa eram în urma Europei civilizate, care se duela cu mult mai mult sârg. Având în vedere că duelul era complet necunoscut păturilor sociale umile, care formau marea majoritate a populaţiei Ve­chiului Regat (în acest sens, amuzantă es­te respingerea provocării la duel de către un comerciant banal, provocat de un politician care se simţise jignit pentru că primul îi ceruse să dea dovadă de cinste în cheltuirea banului public şi care afirmă, fără emfază, că el, ca om de prăvălie, se ocupă cu altceva decât cu duelul), se pare că nu am sta chiar atât de rău, căci, la o populaţie urbană de un milion de locuitori (18% din populaţie), am putea vorbi despre 1.500 de dueluri (cifră apro­xi­ma­tivă, căci duelurile sunt afaceri sensibile, nu sunt înregistrate în arhivele primă­rii­lor, cunoșterea lor putându-se deduce din presa timpului, care opera şi ea selectiv) şi, având în vedere că în fiecare afacere de onoare erau implicate cel puţin şase per­soane (duelgiii, plus patru martori, căci fiecare trebuia să numească doi), se ajun­ge la o cifră de aproximativ 20.000 de participanţi. Care sunt categoriile sociale cele mai implicate în duelurile de onoare? Evident, cele care au conştiinţa onoarei. Ofi­ţerii erau cei mai implicaţi, urmaţi de politicieni (cum altfel?) şi, abia pe locul al treilea, de jurnalişti. Profesiile liberale (me­dici, avocaţi) au cunoscut o dinamică as­cendentă remarcabilă în a doua jumă­tate a secolului XIX, pentru că şi statutul lor social era altul.

 

Insă nu trebuie să credem că aceste dueluri erau extrem de periculoase, într-o jumătate de secol doar 4% din cazuri sfârşindu-se tragic (17 cazuri mortale), 14% soldându-se cu răniri grave şi spitalizări, 35% răniri uşoare (pen­tru că se stabilea dinainte, de către mar­tori, ca duelul să se încheie la prima ră­nire - au premier sang) şi 41% nu se sol­dează deloc cu răniri. Simpatică este for­mularea din epocă care desemna duelul cu „ieşirea pe teren“. În funcţie de gra­vitatea ofensei (dar şi aceasta ţine de fac­torul subiectiv), se putea combate formal sau până la moarte chiar. „În deceniul di­naintea Primului Război Mondial, due­lul devine parte a arsenalului de co­mu­ni­ca­re politică, un indicator al curajului po­li­tic ori al laşităţii adversarului. Schim­bul de martori dintre oficioasele parti­de­lor şi aripile sau disidenţele lor se prac­tică nu atât ca formă de intimidare, cât ca de­monstraţie a trăsăturilor liderului po­li­tic: curaj, bărbăţie, principii etice.“ Cel mai grav incident este cel din 1897, când li­derul conservator, foarte aprig şi pa­sio­nal, de altfel, Nicolae Filipescu, îl pro­voa­că la duel pe George Em. Lahovari, care scri­sese un articol critic la adresa con­ser­va­torilor în ziarul pe care-l conducea, L’In­depéndence Roumaine. Duelul are loc în­tr-o mică sală de scrimă, iar Filipescu îl ră­neşte mortal pe Lahovari, provocând un scandal uriaş în epocă. În urma unui pro­ces, Filipescu a fost condamnat la şase luni de închisoare, dar a fost rapid graţiat de Carol I. Interesant este şi că peste aproa­pe două decenii acelaşi Filipescu avea să ducă o campanie aprigă pro-An­tantă, lovind în cel care-l graţiase, Carol I, fidel alianţei României cu Puterile Cen­trale.

 

Instituţia duelului a supravieţuit măcelului primului război mondial, care a făcut ţăn­dări vechea lume dominată de onoare, fă­când loc ideologiilor totalitare care nu aveau nimic a face cu ideea de onoare cavalerească. „În primul deceniu inter­belic, înregistrăm (în România Mare) 235 de afaceri de onoare şi 66 de dueluri, păstrându-se neschimbat ritmul început la 1880 şi întrerupt pe perioada răz­bo­iului (...) Abia în ultimul deceniu inter­belic putem vorbi despre un declin al afacerilor de onoare, respectiv de numai 79 de afaceri de onoare şi 19 dueluri (totalul perioadei interbelice ar fi de 438 afaceri de onoare şi 119 dueluri).“ În perioada interbelică se remarcă un singur duel cu consecinţe grave, acela din 1921, între fiul mai mic al scriitorului, dar şi po­liticianului Duliu Zamfirescu, Lascăr Zam­firescu, şi Dumitrescu D. Maican, ce se soldează cu moartea lui Lascăr, fiind ţintit drept în frunte de Maican, care execută doar două luni de închisoare la Văcărești. Şi Nicolae Iorga a fost implicat în mai multe afaceri de onoare, dat find şi tem­peramentul său vulcanic şi vanitatea exa­cerbată, dar Iorga preferă interpuşii care se bat în locul lui, fapt care este speculat în registrul ironic de epigramistul AL.O. Teodorescu. Tentaţi să ia calea onoarei în perioada interbelică au fost şi magistraţii, judecătorii şi în special avocaţii, care uitau subit de legislaţia pe care trebuiau să o apere şi se aruncau în dispute de onoare chiar dacă cele mai multe se rezolvau pe cale paşnică, prin negocierea martorilor părţilor, fapt convenabil ambelor parți (şi cu onoarea reparată, şi fără a fi răniţi). Însă duelul era în epocă şi o modalitate folosită de personaje mai degrabă obscure pentru a-şi face publicitate, de a intra în atenţia opiniei publice. Uneori, după sfâr­şitul fericit, combatanţii, extenuaţi de efort, comandau trăsuri să-i ducă la Cap­şa (benchetuind împreună, dar împărţind costurile jumătate-jumătate).

 

Mihai Chiper analizează, la fi­nalul volumului,  evoluţia duelului în teritoriile ro­mâ­neşti din Imperiul Austro-Ungar, din Bucovina aus­triacă şi Transilvania maghiară. Dacă bu­covinenii s-au sincronizat cu modele aus­triece, în Transilvania însă conflictul moc­nit, de lungă durată, mai ales după 1848-1949, dintre unguri şi români avea să presupună şi recurgerea la duel în mai mul­te rânduri. Iniţial, „pentru români, această practică pare lipsită de miză şi trece drept un ritual străin. Duelul este şi o formă implicită de selecţie socială elitară, de la care foarte mulţi români sunt excluşi din cauza preponderenţei populaţiei rurale şi care se suprapune peste marginalizarea etnică. De regulă, ro­mânimea nu poate furniza egali de acelaşi statut social cu nobilimea sau burghezia maghiară“. Acest fenomen este caracteristic secolului al XIX-lea, căci la cumpăna anului 1900 şi românii ardeleni încep a se integra în burghezia provinciei, având şi o intelectualitate remarcabilă, ast­fel încât recurgerea la duel pentru a spăla onoarea naţională, jignită de presa ma­ghi­a­ră, devine curentă.

 

Pornind de la dueluri, Mihai Chiper oferă şi o radiografie a elitei politice şi culturale române din perioada interbelică şi din se­colul al XIX-lea. Din fericire pentru noi, inexistenţa duelului după 1990 a salvat elita politică şi mediatică română de la o decimare completă, având în vedere to­rentul de jigniri care a năpădit scena po­litică şi mediatică faţă de care afacerile de onoare de dinainte de 1945 par a fi floare la ureche. Pentru că, pentru a recur­ge la duel de onoare, trebuie să ai sau mă­car să mimezi... onoarea. //

 

Nota

1. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), Editura Universităţii „A.I. Cuza“, Iaşi, 2012.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22