"Dumneavoastră, Monica..."

De la o vreme, o revistă din stirpea Săptămânii lui Barbu a început să le dea târcoale. Iată de ce reiau acum câteva pagini scrise despre ei în 2001, sub titlul Declarație de iubire. După ce i-am întâlnit, n-am mai făcut nici un gest esențial pe care să nu-l mi-l fi imaginat în prealabil așezat pe cântarul judecății lor. Ne-au dat, multora dintre noi înainte de 1990, unitatea de măsură a vieții.

Cunoscându-i, mi-au cerut să le spun pe nume. Le spuneam: „Dumneavoastră, Monica…”. „Dumneavoastră, Virgil…”. Era respect și iubire în adresarea asta. Respectul și iubirea mea au sporit cu fiecare zi care a trecut după moartea lor.

Așa încât, revistei din stirpea Săptămânii lui Barbu, care de la o vreme a început să le dea târcoale, nu pot să-i spun decât atât: „Țineți-vă departe de ei! Nu ni-i mânjiți!”

Declarație de iubire

Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om “face faţă” la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! -, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.

Cu cât mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atât mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă. Dacă uneori mi se întâmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în câteva rânduri — şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca — am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. În toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întâmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă. Oamenii au căutat dintotdeauna să obţină o certitudine absolută în ordinea minţii, o propoziţie care să nu poată fi niciodată infirmată, o formă de adevăr absolut; de pildă, „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°“. Ei bine, nevoia unei certitudini afective este şi mai crâncenă în noi. Există oare bucurie mai mare decât să găseşti corespondentul afectiv al propoziţiei de mai sus? Să ştii că există o constelaţie umană la care poţi oricând să faci recurs?

Aşa cum s-a întâmplat în cazul atâtor intelectuali români, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia mea umană mai întâi ca o „voce“. Ei deveniseră o funcţie, erau răzbunarea părţii noastre care nu ajungea să se rostească. Aceşti doi oameni au vorbit enorm, desfăşurându-se în timpul istoriei şi recuperând teritoriile pierdute ale cuvintelor. Au vorbit din ce în ce mai mult, exact în măsura în care în noi se articula, progresiv şi iremediabil, tăcerea.

Dar nu ştiu dacă e corect să spunem „tăcerea“. Pentru că lumea asta a noastră ajungea la ei sub formă de murmure, de şoapte, de rumori. Noi eram căzuţi în fundul gropii istoriei şi mai degrabă bolboroseam. Cu cât mai îndepărtate şi neclare erau semnalele trimise din această lume, cu atât trebuiau ei să le capteze şi să le desluşească mai atent. Cu cât mai aluziv şi în suferinţă era limbajul nostru, cu atât mai răspicată şi sculpturală trebuia să fie vorbirea lor. Ce „cuplu“ formidabil au alcătuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Noi eram materia primă, geamătul, iar ei, prelucrarea lui. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor!

Ceea ce caracterizează scrisul lui Virgil Ierunca este faptul că poartă în el vehemenţa unei cauze înalte. La prima vedere stilul este al unui polemist şi pamfletar care operează în registrul grav. Și totuşi se întâmplă ceva mai mult aici. Îmi vine să spun că Ierunca a pus la punct o tehnică de „a trage în ţeapă“ în cuvinte. Celor care „prostituau cuvintele“, cum singur spune, crezând că în cântarul lumii treaba asta nu e înregistrată nicicum, el le întoarce partea tăioasă a cuvântului, segmentul care străpunge şi doare. Nu a stat pe gânduri, întrebându-se dacă are sau nu dreptul să judece. Și l-a luat pur şi simplu. Avea statura s-o facă. Exact ca în filmele în care justiţiarul îşi are întemeierea în simţul său moral şi nu are nevoie să consulte oracolul înainte de a apăsa pe trăgaci. De la Călinescu sau Cioculescu şi până la ultimul poet de curte, nu conta cine sau de ce distorsiona cuvintele; important era să existe cineva care să le poată răzbuna. Rolul acesta de răzbunător al cuvintelor suferinde şi l-a asumat Ierunca.

Ce se petrecea în căsuţa pariziană a celor doi din 8, rue François Pinton, cu muşcate în ferestre şi cu un pisoi mare (Kiki), tărcat, care trecea de la un pervaz la altul, frecându-se languros de tot ce întâlnea în cale?

Se citea (enorm), se asculta muzică, zi de zi, de la Monteverdi la compozitorii finlandezi şi lituanieni contemporani, se scria, se primeau vizite. Lucrurile acestea nu aveau, aparent, prea multe în comun cu ce se petrecea în România. Și totuşi, din amestecul acestor elemente disparate, legate între ele de un simţ moral al lumii ţinut în alertă de infamia Istoriei — „Dacă nu mă indignez, eu nu trăiesc“, mi-a spus la un moment dat Monica Lovinescu —, s-a născut unul dintre cele mai frumoase şi cumplite episoade din eterna, monotona şi mereu actuala înfruntare dintre bine şi rău.

Pentru ca basmul acesta politic să fie posibil era nevoie ca inocenta căsuţă din rue Pinton să se transforme succesiv în armă de luptă, în ring, în cartier general. Și aşa s-a şi întâmplat: aici se primeau curieri, se întindeau hărţi, se elaborau tactici de luptă, se fabrica muniţia şi, de câteva ori pe săptămână, se dezlănţuia atacul. Doi oameni duceau acest război împotriva unei armate de câteva mii, organizaţi în aparate ideologice şi de represiune. Emisiunile se difuzau din studioul Europei Libere din München, dar de pregătit ele se pregăteau aici, în livingul de la parter, unde Monica Lovinescu curăţa partiturile vocale şi mixa textul cu muzica, după ce Virgil Ierunca, improvizat în farmacist al sunetelor, alegea substanţa muzicală aptă să reacţioneze în contact cu cuvântul. Pierderile pe care le suporta inamicul erau spectaculoase: planuri dejucate, minciuni date pe faţă, porniri de pactizare cu diavolul temperate sau ţinute în frâu, oameni eliberaţi din ghearele Securităţii, imunităţi construite şi mai ales, mai ales, speranţa, pentru parte dintre noi, că nu fuseserăm aşezaţi sub un epitaf al Istoriei, condamnaţi să ne ofilim în această lume pe dos, în „scârba fiecărei zile“.

Dacă e adevărat că în modernitate locul transcendenţei l-a luat Istoria, atunci cei doi erau neîndoielnic instalaţi în inima acestui scenariu secularizat. Ceea ce înseamnă că în calitate de zei improvizaţi ei se amestecau nemijlocit în destinele noastre. Ceilalţi, htonienii, instanţele subterane ale întunericului, îşi simţeau dreptul uzurpat: discursul public, adresarea către români nu puteau fi împărţite cu nimeni. „Iubirea“ celui ce are puterea, ceea ce înseamnă totodată gelozia lui, trece prin posedarea conştiinţei unui popor, şi aceasta trebuie cucerită chiar cu preţul mistificării ei, chiar dacă trebuie siluită în fiecare zi. Orice altă încercare de a o seduce trebuie pedepsită, mai ales când mijlocul de seducţie este adevărul. Pentru că intraseră în zona aceasta interzisă, cei doi meritau să fie pedepsiţi; li se cuvenea o lecţie.

„Să i se închidă gura! Nu trebuie ucisă! N-avem nevoie de anchete americane şi franceze care ne-ar pune în situaţii dificile. S-o facem zob! Să-i spargem dinţii, falca, să-i rupem braţele! Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie! Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi! Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe şi ea şi alţii că nu există nici un adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului! Nici chiar în propria lor casă.“

Aceste vorbe au fost puse în gura lui Ceauşescu. Le rostise în 1977, pe aleea de trandafiri din grădina vilei sale de pe bulevardul Primăverii. Îi fuseseră adresate generalului de Securitate Ion Pacepa, cel care urma să defecteze la câţiva ani de zile după aceea. Acesta le reproduce în 1985, în faţa unei ziariste franceze care, publicându-le, evident, le stilizează încă o dată. Ceauşescu nu era capabil nici de cursivitate, nici de concizie şi, cu atât mai puţin, de construirea unui crescendo, de ruperi de ritm şi de alte fineţuri retorice. Dar ce are a face? Suntem pe terenul discursului istoric şi în fond istoricii latini făceau la fel când deschideau ghilimele pentru a reproduce vorbele unui împărat, consul sau general roman. Pesemne că în realitate Ceauşescu îşi formulase ordinul printre scremete şi bâlbâieli, ajutându-şi vorbirea pocită cu mâna şi evitând să-şi privească interlocutorul în ochi. Cert este că mesajul era acesta şi că el conţinea două puncte clare: transformarea Monicăi Lovinescu în legumă; executarea operaţiei în chiar casa victimei.

În volumul al II-lea din La apa Vavilonului, Monica Lovinescu povesteşte cum au decurs lucrurile şi de ce planul lui Ceauşescu s-a soldat numai cu o zi de comă, cu un traumatism cranian, cu o fractură la baza nasului şi cu un hematom de la umăr până la mână. Interesant este că ordinul, dat într-o seară de vară cu parfum de roze, a fost executat în curticica de 2/2 din 8, rue François Pinton. Cei doi agresori, palestinieni din trupele „tero“ ale lui Arafat, cu care Ceauşescu avea bune relaţii de colaborare, nu au apucat să intre în casă.

De câte ori mă duc să-i vizitez pe Ierunci, odată ajuns în faţa porţii cu grilaj, scena agresiunii începe automat să se deruleze în faţa ochilor mei: tipul care stătea la vedere, cu un plic în mână, celălalt, ascuns după un pom şi care nu întârzie să apară, schimbul scurt de replici, primele lovituri, ţipetele, leşinul, intervenţia providenţială a unui trecător, fuga celor doi, pesemne pe scări în sus, traversând în goană străzile micului paradis — Claude Monet, Miguel Hidalgo, Kronstadt… —, pierzându-se printre vilele cu un etaj şi cu flori revărsate peste garduri, paşnice, ignorante şi indiferente la Istorie, maculate pentru o clipă de această reglare comunistă de conturi.

Lucrul minunat care s-a întâmplat apoi este că Monica Lovinescu — aşa cum avea să o facă şi Virgil Ierunca atunci când a aflat că un agent al Securităţii (Bistran) fusese trimis să-l suprime — a întors această poveste în favoarea ei. Pentru că această poveste o scotea de sub acuza că îşi construise înverşunarea din spatele frontului, dintr-un loc ferit de primejdii. Grădiniţa din inima cartierului Buttes Chaumont pierduse acum orice privilegiu, devenise o curte ca oricare alta, în care puteai fi oricând călcat în picioare şi abandonat în mijlocul unei bălţi de sânge. Ce voluptate să împărtăşeşti condiţia celor de la care până atunci ceruseşi să reziste, fără să fi putut spune că înfruntai şi riscurile lor! Acesta este primul gând care o însoţeşte când iese din comă la spital. Iar apoi, cinci zile mai târziu, când părăseşte spitalul pe proprie răspundere, riscând o hemoragie cerebrală, o face pentru a ajunge cât mai repede în faţa microfonului, singura ei armă şi singurul ei mijloc de apărare, grăbită să arate că incidentul, în loc s-o intimideze şi să o reducă la tăcere, nu făcuse, cum singură spune, decât „să-i sporească agresivitatea“.

Amintesc lucrurile acestea pentru că, în afara Monicăi Lovinescu, care le relatează fără urmă de patetism, şi doar cu gândul de a pune istoria, şi nu pe sine, în evidenţă, nimeni nu cred să le fi pomenit, reluat sau comentat vreodată. Adevărul e că românilor nu le place să aibă eroi şi, mai ales, nu le place să aibă eroi contemporani. Ei preferă să-i uite pe cei care şi-au primejduit viaţa pentru ei, deoarece, dispărându-le simţul comunitar, aşa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui.

Se întâmplă ceva neobişnuit cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca: ei îşi trăiesc, în viaţă fiind, posteritatea. Într-un fel, au lucrat pentru un moment al istoriei care, potrivit calculelor lor, urma să survină după ce ei n-ar mai fi fost. Acest moment al istoriei i-a ajuns din urmă sau, mai corect spus, i-a surprins ieşindu-le în întâmpinare. Ca „gropari ai comunismului“, ei au fost monumentalizaţi prin precocitatea istoriei. Când, în 1984, m-am despărţit de ei la Paris, fără să ştiu dacă o să-i mai văd vreodată, le-am spus, râzând, că îi aştept la Bucureşti la colţul dintre bulevardul Monica Lovinescu şi bulevardul Virgil Ierunca. Din punct de vedere „post-istoric“, exact acolo ne-am şi revăzut, şase ani mai târziu, chiar dacă aceste bulevarde nu există încă sau chiar dacă nu vor exista vreodată.

Articol publicat de contributors.ro