Endorfinele stilului

Cartea lui Adrian Chivu este și un portret al ultimelor decenii de ceaușism. Camuflat inițial de calitatea literară a textului, eseul implicit de istorie recentă este discret-polemic față de celebrul volum O lume dispărută (2004, autori Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici şi Ioan Stanomir). La Adrian Chivu, nota caracteristică pare să fie iertarea. Nu revolta, nici resemnarea, ci iertarea.

După un ocol de două romane și un volum de poezie, Adrian Chivu s-a întors la el în­suși, cel care performa atât de special la de­but, în Caiet de desen (Curtea Veche, 2007). Cu Exit și cu Benzi de­se­na­te, părea blocat într-un șir de pastișe și autopastișe. Exit (2008, un roman cu pro­xe­neți și prostituate) încearcă violența tip Radu Aldulescu, însă ratează tensiunea reală a setei de mântuire din cele mai bune titluri ale aces­tu­ia. Benzi desenate (2010) du­ce la extrem, adică în expe­riment, ficțiunea horror ca­re palpita întrețesută în Caiet de desen. Amândouă cărțile rămân prea aproape de limita bunului gust. Mai reușit este vo­lu­mul de poezie narativă Obraji albaștri, pleoape verzi și buze mov (2010), un tra­vesti, până la urmă original, după ce se ca­ută intens pe lângă modele precum Mircea Cărtărescu sau Cecilia Ștefănescu.

Romanul Strada, tipărit recent la Polirom, se întoarce, din fe­ri­ci­re, la proza cu na­rator copil, în­fruntând o concurență re­du­ta­bilă în plutonul celor care scriu „amin­tiri“ din copilărie: Aglaja Veteranyi, Radu Pavel Gheo, Ana-Maria Sandu, T.O. Bobe, Matei și Filip Florian, Cezar-Paul Bă­d­escu, Gabriel Chifu ș.a. Adrian Chivu are însă o puternică formulă personală, în ca­re ar­ti­ficiul literar înmulțește caratele ego­fic­țiunii și evită abil monotonia. Te câștigă de la bun început claritatea sofisticată, și ea vine în bună măsură din „casting“. Vo­cea narativă e întotdeauna bine aleasă și bine slujită de scriitură.

La apariția Caietului de desen, catalogam performanța narațiunii drept un mare „rol de creație“ - cartea este, să ne amin­tim, falsul jurnal al unui adolescent re­tardat și constă într-o calmă, im­pre­sio­nantă submersiune în Maelstrom-ul pa­tologiei. De această dată, lucrurile se află la polul opus.

Lumea văzută prin ochii lui Tra­ian, băiatul de 12 ani din Strada, este revanșa ex­te­riorității filtrate subiectiv față de inte­rio­ritatea captivă din Caiet de desen. Rea­li­tatea eroului din noua carte se suprapune lumii reale, dar o developează diferit, in­fi­nit inventiv, prin pereții capsulei trans­parente a unui alt „autism“, fiziologic în­să, copilăria. Acolo, aveam anormalul de­pliat suav, lent și maniacal, cu simplicitate sumbră; aici, găsim un festin de nor­ma­li­tate, cu înfulecarea neobosită, cu puls ac­celerat, de copil, a detaliilor încon­ju­ră­toa­re. Relatarea la persoana întâi a puștiului Traian este înregistrarea HiFi, prelucrată me­seriaș, a zumzetului vital, de sorginte faulkneriană, din propriu-i areal: câteva străzi cu case, blocuri, maidan și ștrand improvizat și o mișunare cuminte de fi­ințe care tind, magnetic, unele spre altele și în același timp spre adăposturile lor. În Strada, vocea povestitoare ilustrează cu totul alt „rol“: de Peter Pan, în vremuri de comunism crepuscular.

Traian compune o conștiincioasă depoziție de bunăvoie, în genul inocent-ipocrit al exa­menului de conștiință la rugăciunea de seară. Pentru ton, e perfect elocvent în­ceputul cărții: „Mă uitam cu maică-mea la televizor când mătuși-mea a venit la noi și s-a lăsat dărâmată într-un fotoliu și maică-mea a întrebat-o ce mai e? și mătuși-mea a dat să zică dar m-a văzut pe mine și a tăcut și mai­că-mea mi-a zis când îți spun să te duci te duci nu mai co­menta atât și am plecat la culcare dar ști­am ce are mătuși-mea că unchiul a bătut-o așa cum face câ­teodată și a scos tele­vi­zorul în curte și l-a făcut bucăți...“.

Sinceritatea, fabulația fără motiv și mica minciună de ieșit basma curată se dau pe gheață non­stop. Filmul realității suportă bruște co­recții imaginare, întâmplările sunt dis­lo­cate ușurel, doar atât cât să se ducă în gardul aberației benigne: ce se va fi în­tâmplat între cele două femei, în ca­mera din care el, Traian, a fost expulzat? Tre­buie că s-a pus la cale pedepsirea vi­no­vatului, anume asasinarea unchiului, care a fost cu siguranță îngropat pe furiș în gră­dină. Ba nu, în casă, sub podea. Mai de­grabă legat fedeleș și aruncat în baltă, sub pod, cu pietre atârnate de el. Unchiul s-a făcut deja strigoi, o să vină înapoi să mai ia și pe alții în moarte, de-aceea Traian și prietenul lui cel mai bun, Mircea, pe care-l cheamă întotdeauna afară „făcând ca lu­pul“ la fereastră, au datoria să descurce po­­vestea și să pună capăt pericolului. Nu, nu periclitând situația mamei și a mătușii, care, logic, ar ajunge pe mâna poliției, ci doar găsind cadavrul și înfigându-i un ță­ruș în inimă, ca să rămână pentru tot­dea­una acolo unde e, că tot n-a fost niciodată simpatic.

Pasta de întâmplări, care curge captivant precum viața și te atrage în logica co­pi­lului, ocupă un interval de timp nedefinit, dar suficient pentru mici dezvoltări epice, ba chiar și pentru un salt dramatic în fi­nal. Traian iese la joacă, nu iese, nu i se dă voie, trișează, minte, merge la blocuri cu Mircea, cu Polacec, pun la cale o șe­din­ță de voyeurism prepuber, în care Mugu­rica acceptă să le arate ce are pe sub fustă contra a două ciocolăți (trădare! nu se ve­de nimic!), dau iama în cofetărie (două kilograme de frișcă și câte două prăjituri de fiecare), cerșesc o pâine caldă de la bru­tărie, sapă ca nebunii după un cadavru ine­xistent, se ceartă cu soră-sa Roxana, sunt pedepsiți să facă curat sâmbăta, pâ­râciuni, lecții fușerite, teme copiate, co­mentarii, extemporale, chiul, scutiri, far­se băiețești (alo, abatorul? ați greșit nu­mărul! atunci de ce îmi răspunde o vacă?), trădări, cafturi, tabere în conflict, gume tur­bo, mini-contrabandă cu țigări, fete spi­onate la closet de pe zidul școlii, mo­leșiri de Bambi în fața frumoasei Suzana dintr-a opta, bosumflări cu iz de pre­in­va­zie hormonală etc.

Imaginația personajului lui Adrian Chivu glisează foarte nostim pe strada realității. Situațiile sunt rescrise cu acel amoralism al copiilor, astfel încât cititorul poate rămâne liniștit de par­tea adultului, corectând tacit inad­ver­ten­țele și încasând beneficiul de amuzament, duioșie sau amărăciune, după caz. Pentru că, printre istorii cu oracole furate și cu fantasmagorii cvasipolițiste, în roman se schițează și o dramă. S-a consumat? Nu s-a consumat? Ca și în Caiet de desen, un­de băiatul autist pare să-și fi asasinat bu­nica, ne putem întreba mult și bine dacă politicosul Marcus, proaspătul frate vitreg al lui Traian, chiar s-a înecat, de pe urma stupidului „bizutaj“ la care-l supune gaș­ca.

Comunitatea copiilor funcționează au­to­nom, încastrată în cea a adulților. Le poți vedea ca prin capacul transparent al unui ceasornic: tic-tac-ul iute al copiilor, tic-tac-ul rar al adulților, rotițe care nu se încurcă reciproc, ci se angrenează. În ra­ma lumii adulte, sunt multe necazuri și amărăciuni: e sărăcie, sunt morți, sunt adul­tere (mătușa lui Traian – o Veta lui Jupân Dumitrache, în variantă de cartier ceaușist), se refac căznit încropeli de fa­milii (mama lui Traian vrea să se re­că­să­torească, dar fiul cel mic, Traian, îi în­tin­de o cursă crudă fiului vitreg).

Suntem în anii ‘80. Însemnele epocii se lasă identificate din mers, și nu neapărat neutru. Peste monotonia vieții ca sub­zis­tență plutește o mică tristețe împăcată. Toată lumea are aceleași mobile în aceleași camere, aceleași rate, aceleași crătiți, ace­lași sherry fals, aceleași cozi pentru nu se știe ce „se dă“, aceeași oboseală cronică și nicio revoltă. Bătrânii, mutilați de aban­do­nul social, nu crâcnesc, își exercită supuși rolul de jucării stricate, de „nebuni“ ai cartierului. Copiii sunt lăsați de capul lor, mișună ca și cum ar fi invizibili, pe trasee numai de ei cunoscute, în siguranța aceea sobornicească de cartier comunist. Una pes­te alta, au totuși măsură, recunosc bom­bănind supremația părinților, nu sar peste cal, judecă situațiile, se descurcă, își fac dreptate dacă e nevoie, se inițiază re­ciproc. Respectă micul ethos cavaleresc de tip Mark Twain, îi înfruntă obraznic și solidar pe adulți, dar li se supun indi­vi­du­al. Nimic prea mult. O mică utopie, prin cosmetizare afectivă retroactivă.

La fel de bine scrisă ca și Caiet de desen, Strada ți se impune și prin altceva: trans­mite endorfinele adecvării stilistice. E scr­i­să cu plăcere evidentă, cu spațiu suficient pentru ludic, pentru melancolie, pentru emoție, pentru tipul de text maleabil la lectura minuțioasă.

Dar cartea lui Adrian Chivu este și un portret al ultimelor de­cenii de ceaușism. Camuflat ini­țial de calitatea literară a tex­tului, eseul implicit de istorie recentă este discret-polemic față de cele­brul volum O lume dispărută (2004, au­tori Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici şi Ioan Stanomir). La Adrian Chi­vu, nota caracteristică pare să fie ier­tarea. Nu revolta, nici resemnarea, ci ier­tarea.

O rezolvare curajoasă, ce-i drept, și care dă de gândit. //