Fenomenele totalitare ale unui secol devastat

Diavolul în istorie va fi o lucrare de referinţă pentru a înţelege geneza grozăviilor sec. XX.

Cea mai recentă carte de analiză istorică scrisă de Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie (preluând formularea lui Leszek Kołakowski), având un subtitlu edificator, Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX, a cunoscut un mare succes în Statele Unite, dovadă fiind şi numeroasele recenzii favorabile. În mod sigur, versiunea ro­mâ­neas­că va fi acompaniată de al­te nenumărate luări de po­ziţie, subiectul fiind sen­si­bil. O asemenea carte nici nu are cum să nu stâr^­neas­că valuri, să nu fie dezbătută. Însă pentru a ajunge acolo, ea trebuie citită cu cre­io­nul în mână, căci reprezintă sinteza unui remarcabil efort intelectual de patru de­cenii. H.-R Patapievici observa cu pro­fun­zime şi claritate: „cu această carte, Vla­dimir Tismăneanu atinge cele mai grave acorduri ale angajamentului său moral în favoarea demnităţii şi a libertăţii omu­lui“. Volumul profesorului Tismănenau nu este deloc o lectură facilă. Acum zece ani, nu aş fi înţeles nici jumătate din el, re­cunosc. Inutil de menţionat că am su­bli­niat un sfert...

Câteva direcţii par clar conturate: 1) comparaţia ideatică a celor două extreme, comunismul şi ex­trema dreaptă (cu cele două forme bine definite, nazismul şi fascismul) printr-o analiză care este pur­tată la toate nivelurile discuţiei istorice; 2) transformarea şi lupta din interiorul re­gi­murilor comuniste, după moartea lui Sta­lin, între marasmul şi încremenirea în ve­chiul proiect şi tendinţele marxizante pri­măvăratice, de reformulare a filosofiei po­litice marxiste; 3) reflecţii ce se con­cen­trea­ză asupra căderii spectaculoase a sis­temului comunist şi 4), last but not least, „învăţăminte“. Prin chiar parcursul pro­fesional şi trecutul său personal, Vladimir Tismăneanu este un expert desăvârşit în is­toria comunismului, iar reflecţiile sale faţă de acest subiect rămân deosebit de atrac­tive şi pertinente. Faptul că au fost oferite lumii anglo-saxone, mult mai puţin con­şti­entă de mirajul utopiei comuniste, este cu atât mai lăudabil. „Nu mai este posibil să întreţinem şi să apărăm imaginea unui Lenin relativ benign, ale cărui idei au fost sălbatic deformate de sociopatul Stalin. Obsesia ideologică a fost ele­men­tul crucial care a determinat deciziile liderilor totalitari. Ei au trăit de pe urma ideo­logiei, în funcţie de ideologie şi pen­tru ideologie. Sectele mesianice bolşevică şi nazistă erau constructe ideologice strâns legate.“ Este adevărat că „un sentiment continuu că, până la urmă, există o di­mensiune morală în utopia bolşevică, la care se adaugă exploatarea emoţiilor an­tifasciste, a împiedicat necontenit re­cu­noaşterea simplului fapt că, încă de la în­temeierea sa, sovietismul a fost un sis­tem criminal“, pentru că „atracţia co­mu­nismului a fost legată de puterea ex­tra­ordinară a ideologiei sale (şi mitul nu­cleu al partidului purtător al raţiunii în istorie). Nicio altă mişcare revoluţionară nu a reuşit atât de bine precum le­ni­nis­mul să transforme un crez gnostic într-o armă autohipnotizatoare. Militanţii le­ni­nişti de pretutindeni au crezut în mitul part­idului cu o ardoare comparabilă doar cu a celor iluminaţi ai sectelor re­li­gioase milenare.“ Din pă­cate pentru ei, „Speranţa pe care bolşevismul a adus-o atâtor oameni a fost o minciună. Impactul com­plet al minciunii poate fi măsurat doar prin coş­marul milioanelor de fi­in­ţe pe care le-a ucis“. Rolul avut de Lenin a fost ese­n­ţial (şi, evident, fără Le­nin, Stalin nu ar fi avut sens), „mulţumită lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, având ca fundament fanatismul, eli­tis­mul, de­votamentul neclintit faţă de o ca­uză sfân­tă şi subjugarea totală a raţiunii critice în favoarea lealităţii faţă de o auto­in­titulată avangardă a unor illu­mi­nati militanţi“. La momentul radicalizării uto­piei revoluţionare în funcţiune, obsesia lui Lenin şi Stalin (şi, din acest motiv, a altor dictatori comunişti) de a curăţa şi pu­rifica grădina umană, focalizarea co­mu­nismului pe eliminare, s-a metamorfozat „în ex­ter­mi­nare“. Până la urmă, Lenin a pus la punct şi tehnica războiului civil con­tinuu, „începând cu Lenin şi înrău­tă­ţindu-se sub Stalin, puterea cu­prin­ză­toare a vio­lenţei de stat în URSS a re­levat o di­s­ponibilitate continuă de a de­clara război restului societății, după cum afirma Scam­mell“.

În viziunea lui Tismăneanu, „până în 1956, Gulagul a reprezentat proiectul ma­nagementului uman în URSS (...) Gulagul a constituit modelul normativ aflat la baza proiectului comunist al mo­der­ni­tăţii, sursa primară de subdezvoltare im­pusă de toate regimurile de tip sovietic (...) Întreaga tragedie a comunismului rezidă în această declaraţie halucinantă: viziunea unei elite superioare, ale cărei obiective utopice consfinţesc cele mai bar­bare metode, respingerea dreptului la viaţă al acelora definiţi drept paraziţi şi prădători degeneraţi, dezumanizarea de­liberată a victimelor şi ceea ce Alain Be­sançon a identificat în mod corect drept perversitatea ideologică din miezul gân­dirii totalitare - falsificarea ideii de bi­ne“. Cât despre urmaşul lui Lenin, el cre­de că „stalinismul ca religie politică a răs­turnat morala tradiţională: bine şi rău, viciu şi virtute, adevăr şi minciună, toate au fost drastic reevaluate. Se urmărea astfel crearea unui sistem care unea victima şi torţionarul, care abolea tabuuri morale tradiţionale şi întemeia un cod diferit, cu diferite prescripţii şi prohibiţii“. Analiza punctuală a con­cep­ţiilor, efectelor sistemului comunist se poate întinde de-a lungul unor sute bune de pagini, cert este că „Bolşevismul a fost opusul statului domniei legii“, pentru că el avea ambiţii mari: nici mai mult, nici mai puţin decât să reînnoiască sufletul ome­nesc!

Comparaţia celor două sisteme totalitare este cel de al doilea palier al volumului. „Co­munismul şi fascismul au fost sus­ţinute de sensul istorico-politic al ur­genţei istorice şi de hotărârea lor de a ac­ţiona într-o manieră radicală“. Sta­li­niştii şi naziştii şi-au declarat cu mândrie fanatismul şi au abolit autonomia umană prin loialitatea faţă de partid/lider/dog­mă. Principalul scop al ataşamentului ideo­logic revoluţionar a fost acela de a or­ga­niza colonizarea mentală a indivizilor, de a-i transforma în „constructori entuziaşti ai utopiei totalitare (...) Atât leninismul, cât şi fascismul s-au promovat ca stră­pungeri revoluţionare către o nouă viaţă (...) fascismul a fost o patologie a ira­ţio­nalismului romantic, iar bolşevismul a fost o patologie a hiperraţionalismului ins­pirat de Iluminism“.

Există însă şi câteva deosebiri ine­rente între cei doi „verişori“. „Na­ţional-socialismul nu a atins niciodată un nivel de coerenţă teoretică şi sofisticare conceptuală comparabil cu paradigma marxistă şi descendenţii săi. Ar fi im­po­sibil să vorbim serios despre filosofia na­zistă. Cu toate acestea, esenţa internă a anticapitalismului profund, a obsesiilor antiliberale şi antidemocratice poate fi gă­sită în ambele doctrine, altfel po­triv­nice.“ O altă deosebire – „în interiorul lu­mii comuniste s-au făcut demersuri în sensul căutarii reformei și chiar a unui socialism cu față umană, dar un ase­menea lucru ar fi fost de neimaginat sub nazism“. În plus, în cazul fascismelor, partidele nu au avut rolul, mistic aproape, pe care l-a jucat „partidul aleşilor“ în co­munism, partidele fasciste fiind cons­trucţii pentru a pune în valoare supli­mentar figura Conducătorului. Polemica numerică ce pleacă de la compararea celor două sisteme de ucidere în masă, me­ca­nismele cele mai eficiente ale sistemelor represive, Gulagul şi Holocaustul, este res­pinsă: „compararea celor două ruşini ab­solute ale secolului XX, Gulagul şi Ho­locaustul, duce adesea la neînţelegeri şi sentimente ofensate în rândul victimelor uneia sau celeilalte dintre aceste două monstruozităţi. Ceea ce este regretabil, pentru că, de fapt, niciunul nu va fi vreodată reamintit îndeajuns“.

Tismăneanu se aventurează şi pe tărâmul dezvrăjirii treptate de comunism a unor comuniști luminaţi (sau măcar realişti, însă, cum bine se arată, atunci când un co­munist redevine realist, el cam încetează să fie de fapt comunist), cum a fost cazul cu Gorbaciov, fenomen fără de care cu greu am fi putut vorbi de anul 1989. „Gor­baciovismul a încercat să ofere antidotul la patologiile excesive ale cinismului, corupţiei şi nepotismului. Ultimii ani ai Uniunii Sovietice au fost în mod fun­damental caracterizaţi de un fenomen ico­noclast naţional, cu principalele fun­damente mitologice ale sistemului exis­tent prăbuşindu-se unul după altul.“ „Gor­baciov rămâne ultimul şi cel mai influent dintre liderii leninişti est-eu­ropeni care au încercat să umanizeze un sistem în esenţă inuman. (...) Graţie lui Gorbaciov şi gorbacioviştilor, URSS s-a transformat dintr-un stat bazat pe dis­preţul pentru individ şi dominația legii într-un stat în care drepturile omului şi cele civile erau luat în serios. Şi, in­di­ferent de ce s-ar putea crede despre fi­losofia politică postleninistă a lui Gor­baciov, este totuşi cert faptul că s-a di­sociat de trăsăturile despotice evidente ale vechiului regim.“ Făcând con­ta­bi­li­ta­tea acestor regimuri, „este acum evident faptul că principala putere a regimurilor comuniste a constat în abilitatea lor de a menţine un climat de teroare şi dez­nădejde; principala lor slăbiciune a fost eşecul în a supune mintea umană. Nu subestimez probleme economice in­trin­seci ale acestor regimuri, dar principala lor vulnerabilitate a fost neputinţa de a produce încredere“. În aceste condiţii, atunci când s-a ivit o breşă, când sistemul însuşi a lăsat să se întrevadă cea mai mică urmă de neîncredere, germenii societăţii (cea civilă) au profitat pentru a ataca so­cietatea necivilă (pentru a reproduce termenii preluaţi de autor). Trebuie să ră­mânem vigilenţi, căci: „Dacă există o mo­rală principală a marii drame revo­lu­ţionare care s-a derulat în Europa de Est în 1989, atunci aceasta este: că istoria nu arată niciodată ca un bulevard cu un singur sens şi că viitorul este în­tot­dea­una definit de mai mult decât de o sin­gură alternativă“ (cam aceeaşi viziune o are şi Lucian Boia). Apoi: „rolul ideilor în prăbuşirea comunismului nu ar trebui subestimat. Religie seculară adusă la pu­tere şi susţinută de idei, comunismul a dispărut din cauza ideilor. (...) Lecţia re­voluţiilor din 1989 este, prin urmare, com­plexă. Ea priveşte renaşterea ce­tă­ţeniei, o categorie abolită deopotrivă de comunism şi fascism, dar, totodată, şi reîmputernicirea adevărului. Ceea ce am învăţat din 1989 reprezintă un argument indiscutabil în favoarea valorilor pe care astăzi le considerăm esenţiale şi exem­plare pentru democraţie“.

Diavolul în istorie va fi o lucrare de referinţă pentru a înţelege geneza grozăviilor secolului XX (şi când stai să te gândeşti la rece că totul a pornit de la niş­te cuvinte...), o sinteză remarcabilă între gândirea pură şi dură a autorului şi a celor mai importanţi autori care au re­flectat şi scris despre cele două fe­nomene totalitare şi reprezintă, probabil, punctul cel mai înalt atins de Vladimir Tismăneanu în re­mar­cabilul şi constantul său efort (de o viaţă, până la urmă) de a înţelege fe­no­menul totalitar. Căci „Reevaluarea is­to­riei totalitarismelor secolului XX ne ofe­ră lecţii şi valori pentru protejarea de­mo­craţiei şi libertăţii, atât la stânga, cât şi la dreapta. Antifascismul şi anti­co­mu­nis­mul reprezintă reacţii logice la ex­pe­ri­en­ţele şi realităţile unui secol de­vas­tat“. //