Festivalul Naţional de Teatru - cultură și atitudine

Doina Papp | 01.11.2016

Cea de-a 26 ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a avut loc la Bucureşti în perioada 21-30 octombrie 2016.

Pe aceeași temă

 

În lumea în care trăim, atât de ostilă, dezagregată și fără orizont, ne-am dori parcă uneori ca arta, teatrul în speță, să ne ofere drept recompensă o oază de li­niște, gânduri tihnite și cal­mul necesar contemplării. E clar că nu se poate asta, fiindcă, mimată sau reală, angajarea face parte și ea dintre miturile con­tem­po­raneității, așa încât, între mesajele belicoase ale unor confrați care mai speră să schimbe cu teatrul lumea și narcisismul neproductiv al altora, trebuie cu si­gu­ranță să alegem calea de mijloc. Să ac­cep­tăm, așadar, că la teatru suntem chemați să ne spunem părerea despre subiectele arzătoare ale lumii și să ne bucurăm, în același timp, când lucrul acesta îl putem face în compania unor artiști adevărați ca­re știu să facă diferența între tribuna pu­blică și spațiul creator al sălii de spectacol unde se plămădesc vise și se speră la bine și frumos.

 

Ca să-și poată atinge acest scop, teatrul a știut de-a lungul timpului să prizeze pre­rogativele vremii, restituindu-le după pu­teri spectatorilor și, mai departe, socie­tății. Nu spunem aici lucruri noi, firește, doar că astăzi, într-o lume a exceselor, acest echilibru devine fundamental. Prin selecția făcută, chiar dacă incompletă la scara țării și inegală valoric, ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru (FNT) a reușit să ne dea iluzia acestui sens al normalității pe care cultura, credem noi, cei din interiorul ei, poate să-l apere. Timp de zece zile am trăit această fru­moa­să iluzie din care ieșim acum gata de o no­uă bătălie cu logica și criteriile, cu legile și ierarhiile publice. În bogăția uneori re­dundantă a afișului acestei ediții, a 26-a, încercăm să distingem câteva dintre preo­cupările care pot fi considerate relevante pentru imaginea generală a teatrului con­temporan de la noi și de aiurea.

 

Amprente regizorale

 

În ciuda teoriilor care proclamă sfârșitul erei regizorului (în favoarea devising-ului), spectacolele căutate rămân în con­tinuare cele care au girul unor regizori cu viziune și metodă. Și nu întâmplător spec­tatorii s-au înghesuit, de pildă, să vadă Iulius Caesar, de Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete, realizat cu trupa exem­plară a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, nu la capacitate maximă de data as­ta, sau mai recenta producție de la Na­țio­na­lul ieșean cu Cafeneaua de Goldoni. Do­uă capete de pod de la care am putea spu­ne că se revendică preocupările impor­tan­tului regizor - unul marcat de mesajele politice majore ale marii literaturii, cărora le aplică stilul său vizionar, poetic, ceva mai cețos de data asta; celălalt celebrând te­ma teatrului ca iluzie și spiritul ludic care, prin Cafeneaua, amintind de Piațeta și Teatrul comic ale aceluiași Goldoni, ne gâdilă nostalgiile. Într-o etapă a sintezelor și revizitărilor, Andrei Șerban exaltă la rân­du-i în spectacolele recente bucuria de a redescoperi energiile ascunse ale spec­ta­colului - vezi sonoritățile agitate și plon­jarea în paranormal din acest Carousel după piesa clasicului Ferenc Molnár. Mi­hai Măniuțiu își trăiește actuala vârstă ar­tistică promovând divertismentul me­ta­fi­zic, de el inventat, pentru a se exprima cu cinism pe teme grave precum moar­tea (vezi Meteorul de Dür­renmatt la TN Timișoara). Bocsárdi László, regizor grav și cerebral, surprinde prin emoția generată de tulburătorul său spectacol Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, la Teatrul Național din Cluj, de­sem­nat drept cel mai bun spectacol al anului 2015 la Galele UNITER. Alături de aceștia, Alexandru Dabija, Felix Alexa sau Dragoș Galgoțiu ocupă în continuare și uneori iner­țial linia întâi a consacraților, cu o co­tă de popularitate regăsibilă în box-office.

 

Amprente puternice impun, în schimb, re­gizorii noului val, de la Radu Afrim la Bo­bi Pricop. Primul reconfirmând prin spec­tacolul Între noi numai de bine, de la Tea­trul Național din București, de pildă, ape­titul pentru ironie și grotesc din care se nasc viziuni fantastice copleșitoare despre lumea de azi. O lume pe care care i-o li­vrează poetic aici poloneza Dorota Masłow­ska, exasperată ca și el de consecințele ha­lucinante ale așa-zisei civilizații globale post­industriale. Foarte tânărul Bobi Pri­cop, apreciat pentru inovație în folosirea noului concept silent disco, performează și în spectacolul O poveste cu un câine la miezul nopții, ales în festival, dându-ne ocazia să privim cu optimism spre noua tehnologie video, care, după cum se vede, poate seconda creativ tehnicile dramatice noi bazate pe discontinuitate, concep­tua­li­tate și eliptic în redarea poveștilor sce­ni­ce. În oglindă, procedeul rimează cu ten­dința spre atomizare și solitudine a socie­tății moderne.

 

Spectacolul scenografic

 

În consonanță cu performanțele sce­no­gra­fiei mondiale, există și în teatrul românesc nu doar scenografi de top, ci și o întreagă mișcare de valoare incontestabilă. Nume noi și multe se impun în aproape fiecare stagiune, producând surprize prin modul inedit de abordare a spațiului teatral, prin poetici inedite, multă fantezie și pricepere în folosirea noilor materiale și tehnici sce­nice. Adeseori, scenografii sunt și light de­signeri și aceasta face ca imaginea vi­zual-plastică să dea tonul reprezentației. Ne-am întâlnit în festival cu scenografiile spec­taculoase și intens personalizate de la un spectacol la altul ale tânărului Adrian Da­mian (premiu pentru scenografie la Galele UNITER), artist poate prea solicitat în ul­ti­ma vreme; am apreciat, de asemenea, ori­ginalitatea și minuțioasa artă a deta­liu­lui la Iuliana Vîlsan, scenografiile remarcabile ale lui Vladimir Turturică, Irinei Moscu sau Alinei Herescu, chiar dacă nu toți au avut acum ocazia să fie văzuți. Ei vin dintr-o tradiție fabuloasă a scenografiei na­ționale, reprezentată de artiști ca Dan Ji­tianu, Paul Bortnovski, Vittorio Holtier, Mi­hai Mădescu, Doina Levintza, Helmut Stürmer (al cărui experiment numit Fuch­siada ne-a demonstrat cât de inepuizabil e rezervorul său de talent și energie).

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-doina-papp-1as.jpg

Imagine din spectacolul Cafeneaua, în regia lui Silviu Purcărete (foto: Maria Ştefănescu)

 

 

Cum era și firesc, FNT n-a obosit să-i oma­gieze. În ediția aceasta a venit rândul lui Dragoș Buhagiar să prezinte o personală, după ce Lia Manțoc și-a amânat cu un an participarea. Obiectele pe care le-a ales pen­tru expoziția de la Muzeul Național de Artă ne aduc în memorie nu doar unele dintre spectacolele emblematice ale pro­di­gioasei sale cariere, ci și câteva dintre vâr­stele creatoare ale scenografului Buhagiar. Marcate de noi descoperiri sau perfor­man­țe, acestea și-au trăit de fiecare dată origi­nalitatea în și prin spectacolele pentru ca­re au fost create. Elizaveta Bam de Daniil Harms, în regia lui Alexandru Tocilescu (Teatrul Bulandra), Turandot de Gozzi, în regia lui Andriy Zholdak (Teatrul „Radu Stanca“, Sibiu), Uriașii munților de Pi­ran­dello, în regia lui Silviu Purcărete (Teatrul Național din Iași), Mountainbiker de Vol­ker Schmidt, în regia lui Radu Nica (Tea­trul German din Timișoara) sunt prezente în expoziție prin intermediul obiectelor cu valoare de simbol pe care scenograful le-a mai putut recupera din magazia tea­trelor. (Ce bine ar fi dacă teatrele, intuind valorile de patrimoniu, ar privi mai cu grijă problema...) Corabia lui Corleone din Uriașii..., basorelieful cu zei antici hi­per­bolizând excesul de putere vituperat în Tu­randot, feluritele piese art deco din Eli­zaveta Bam, într-o expunere tip ins­ta­la­ție, aduc ceva din atmosfera spectacolelor pe care cândva le-am admirat, mai ales că expunerea e făcută după toate datele unui concept modern, ambiental (lumini, mu­zi­că, punere în pagină studiată). În festival, Buhagiar și-a dat măsura măiestriei și prin superba scenografie de la Cafeneaua, care, cu toate dificultățile montării pe sce­na Operei Naționale, și-a putut lăsa ad­mirate liniile decorului venețian pictat, pe care joacă părelnic umbrele unui trecut apus și răpus la vedere de fulgerele elec­tronice ale prezentului.

 

Pe baricade

 

Consecvența în impunerea unui teatru an­gajat social a fost reprezentată în festival de Gianina Cărbunariu, care, mai mult de­cât colegii săi de preocupări Peca Ștefan și Ana Mărgineanu, care au realizat îm­preu­nă spectacolul, apreciat și el, Anul pierdut 1989, de la Teatrul Mic, se distinge prin acuta noutate a temei. După alte câteva subiecte de interes public abordate de au­toarea-regizoare în cadrul programului european Orașele pe scenă, Gianina Căr­bunariu aduce în discuție în actualul spec­tacol, Oameni obișnuiți, realizat la Tea­trul Național „Radu Stanca“ din Sibiu, ca proiect Be SpectACTive!, problema aver­tizorilor de integritate (whistleblowers), oficializată în țări precum Anglia și Italia, categorie civică asezonată original, under­ground și în România, sub denumirea in­famantă de turnător. Destinele alese drept model de autoare în spectacolul său strict documentat lămuresc însă problema, evi­dențiind motivația de conștiință a cetă­țenilor care se angajează în cauze sociale juste ajungând să fie huliți, condamnați, eliminați de societate și autorități, la adă­postul unor legi confuze sau părtinitoare. Trupa excelentă de actori, formată din Ofelia Popii, Mariana Mihu, Dana Taloș, Ma­rius Turdeanu, Ioan Paraschiv, Florin Coșuleț, își asumă convingător cazurile, făcându-le relevante pentru publicul din România, străin de problemă și de im­por­tanța ei. În decorul adecvat, adaptat ne­ce­sităților minimaliste ale spectacolului de Mihai Păcurar, spectacolul are forța con­centrării maxime care explodează în câ­teva noduri dramatice, simultane bio­gra­fiei reale a personajelor (îmbolnăvirea de cancer a doctoriței concediate pentru că demascase nereguli birocratice, expulzarea tânărului incomod dintr-o multinațională, pensionarea prematură a funcționarei ca­re refuză chiulul colegilor...). Puse în oglin­dă, imaginile reale filmate și cele re­zultate din reconstituirea lor în spectacol se completează reciproc, făcând demons­trația rotundă și elocventă. (Din păcate, cazul românesc legat de autostrada Sibiu-Orăș­tie e cel mai neconcludent.)

 

Teatru și film

 

Continuă să aibă succes în teatru spec­tacolele realizate după scenariile unor fil­me celebre. Au fost câteva exemple va­lo­roase și în acest festival: The Sunset Li­mited de Cormac McCarthy, producție a teatrului independent Unteatru, regia An­dreea și Andrei Grosu (nominalizare la ca­tegoria „cel mai bun spectacol“ la Galele UNITER), cu partituri de dificultate sur­montate corespunzător de actorii Richard Bovnovski și Șerban Pavlu, care-și asumă vibrant destinul celor doi necunoscuți ce se întâlnesc într-o stație de metrou, un terminal cu valoare de ultimatum pentru viețile lor la răscruce. Un spectacol refle­xiv despre adevăr, credință, voință și alte noțiuni de bază ale codului nostru axio­logic, foarte căutat, pe bună dreptate. Dan­sând în noapte de Patrick Ellsworth, după celebrul film cu același titlu de Lars von Trier, a fost opțiunea regizorului Vlad Massaci (cu mai vechi pasiuni pentru pro­gramul Dogma al cineaștilor nordici) care a realizat un spectacol emoționant la li­mi­ta melodramei (în ciuda decorului cons­tructivist al lui Andu Dumitrescu), la Tea­trul „Sică Alexandrescu“ din Brașov, re­velându-ne-o totodată pe Mădălina Cio­tea, o actriță foarte talentată și de pers­pectivă, care impune ideea sacrificiului fe­minin în condiții de viață ostile, cu multă candoare și dramatism.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-doina-papp-2as.jpg

Imagine din spectacolul Acum, de Carolyn Carlson (foto: Adi Bulboacă)

 

În fine, la Teatrul Național din Timișoara s-a produs o joncțiune teatru-film de altă natură prin invitarea regizorului Radu Ju­de, autor, între altele, ale unui recent suc­ces cinematografic (Inimi cicatrizate) pen­tru realizarea spectacolului Scene dintr-o căsnicie, după un scenariu de Ingmar Berg­man, scris inițial pentru televiziune și inspirat, se pare, din propria experiență de viață. Montarea e din categoria tea­tru­lui psihologic, abordat cu mijloacele ra­țio­nalismului modern, care-l face probabil și pe regizor să spună despre tema textului - criza cuplului - că ar fi „prostia, în­țeleasă nu ca lipsă de IQ, ci ca o prostie adâncă, metafizică, o prostie consub­stan­țială ființei umane, o prostie cehoviană“. Piesa pune sarcini majore de interpretare celor trei actori, trei, pentru că regizorul găsește de cuviință să distribuie două ac­trițe în rolul femeii, pentru a da, probabil, senzația multiplicării situației dezbătute, mai ales că bărbatul e sedus de ideea adul­terului practicat în serie. Așa încât Alina Ilea o joacă la început în cheie vag senti­men­tală pe femeia părăsită, devenită mai apoi, în interpretarea plină de forță a Clau­diei Ieremia, cinică și revanșardă. Ion Ri­zea, variantă macho a soțului ratat nu doar în căsnicie, accentuează realismul și di­rectețea cu care subtilul Bergman a creat personajul pe urmele la fel de misoginului Strindberg. Adăugând idei spec­tacolului, Iuliana Vâlsan îi se­ches­trea­ză pe soți într-un fel de cutie cu pla­fo­nul în pantă, gata să-i sufoce.

 

Excelența la FNT

 

Dacă e să ne imaginăm trestia gânditoare des­­pre care vorbea Pascal, apoi ea nu poa­te fi, după ce am văzut-o dansând, decât Ca­ro­lyn Carlson. Cadoul făcut de FNT a fost această întâlnire magică într-un spec­tacol de o stranietate rară, unde, dansând ea în­săși alături de trei minunați actori-dan­sa­tori orientali, cu dansul în sânge, o mare artistă confirmă mitul transparenței me­ta­fi­zice a dansului. Unduindu-și brațele în fl­uidul muzicii apelor care invadează spa­țiul, Carolyn Carlson e poezia în direct. In­vo­când elementele naturii și energiile al­că­tui­toare, artista impune conceptul ei des­pre teatru-dans ca pe o lege a corpului în ar­mo­nie cu lumea din care vine și în care se în­toarce, mai ales în fabulosul spec­tacol Acum, care ne cheamă să fim, here and now, noi în­șine, în casa sufle­tului, pentru că ceasul (care e și în decor) ticăie și tim­pul nu se mai întoarce. Acest spectacol, creat în co­pro­ducție cu Teatrul Chaillot de la Pa­ris, e tot ce se poate ima­gina mai fru­mos și mai stenic în materie de artă a spec­tac­o­lu­lui, îmbinând ima­gi­nea video, mu­zica, da­n­sul și vorba poetică în cel mai original și fas­cinant mod. Ova­țiile au fost pe măsură.

 

Cu Lev Dodin și faimoasa sa trupă de la Malîi Teatr din Sankt Petersburg ne-am mai întâlnit. Livada cu vișini care po­po­sește acum la București e un spectacol de patrimoniu care nu poate lipsi din orice pal­mares exigent, mai ales că faimosul re­gizor se poziționează aici, ca și alte ori, cu un simț al timpului nemaipomenit la dis­tanțe egale față de cultura rusă și cea uni­versală. Astfel că, această Livadă, ai cărei stăpâni expropriați par niște exilați din propria biografie, e nu doar rusească, ci și premonitorie pentru oricare dintre vre­murile în care, sub pretextul înnoirii, ome­nirea mai face un pas spre barbarie. Me­tafora pădurii de suflete din finalul spec­tacolului ne lasă însă speranța unei supra­viețuiri spirituale în chiar miezul trage­di­ei. Un gând frumos, pe care doar senină­ta­tea ninsă a acestui fermecător maestru sep­tuagenar, cu trupa lui de mari actori, pu­tea să-l întrupeze atât de emoționant.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22