Filmele verii in cinematografe (I)

Spre deosebire de alte perioade, ultimele saptamani s-au remarcat printr-un echilibru mai mare intre productia hollywoodiana, pe de o parte, si filmele ne -hollywoodiene, pe de alta parte. Acestea din urma venind din zone foarte diverse: Europa, SUA (independente), China sau chiar America Latina (Uruguay). Si Romania.

Dintre hollywoodiene, cel putin doua au fost foarte asteptate: Codul lui Da Vinci si Memoriile unei gheise.

The Da Vinci Code/Codul lui Da Vinci (2006), regia Ron Howard, a fost proiectat in deschiderea Festivalului de la Cannes (oare de ce?), unde a fost huiduit. Si-a dobandit faima in primul rand prin publicitatea care s-a facut in jurul cartii si apoi, evident, prin publicitatea care s-a facut in jurul filmului insusi. Fara acest tam-tam, Codul lui Da Vinci ar fi trecut probabil neobservat, asa cum ar trece orice film gaunos, prost condus si rusinos de prost/fals jucat pentru numele de pe afis: Tom Hanks, Audrey Tautou, Jean Reno, Paul Bettany…

Pe de alta parte, Memoirs of a Geisha/Memoriile unei gheise (2005), regia Rob Marshall, si-a construit asteptarea prin Oscarurile obtinute (scenografie, imagine, costume). Filmul, intr-adevar, nu merita deplasarea la cinema decat eventual pentru costume. Nici povestea, nici regia nu fac din film ceva notabil. Iar actorii japonezi vorbind engleza cu un accent japonez impus sunt de-a dreptul ridicoli.

Capote (2005), regia Bennett Miller, e una din exceptiile de la Oscarurile de anul acesta - un film care se retine mai ales prin rolul lui Phillip Seymour Hoffman (pentru care a obtinut premiile Oscar, Globul de Aur si Bafta), excelent in pielea scriitorului american. Povestea e spusa in maniera biografic-hollywoodiana, fara surprize si fara zguduiri la adresa spectatorului.

Superman Returns/Superman revine (2006), regia Bryan Singer (coproductie Australia-SUA) continua povestea Superman-urilor mai vechi. Efectele speciale n-au nimic special, povestea nici ea, despre Kevin Spacey nu s-ar putea spune ca e rau, iar despre Brandon Routh (Superman) s-ar zice ca e din plastilina atunci cand pozeaza in impozantul Superman. O continuare mai degraba ratata.

American Dreamz/Vise americane (2006), regia Paul Weitz, are un oarecare umor, un sarcasm bine dozat referitor la temele-isterie de masa ale breaking news-urilor de azi: terorismul, intentia permanenta a arabilor de a-l asasina pe presedinte (cel american, ca doar nu va imaginati ca mai exista un alt presedinte in lume!). Filmul ramane totusi la un nivel scazut - comedioara fara mare miza.

She’s the Man/Iubesc pe cine nu trebuie  (2006), regia Andy Fickman, este, in schimb, o comedie pentru care nici nu merita deplasarea. Bazat pe o idee de travesti à la commedia dell’ arte, filmul (adresat mai ales adolescentilor, caci e cu liceeni) e prea stupid si banal ca sa-ti ramana in memorie.

La fel e si Failure to Launch/ Cum sa dai afara din casa un burlac de 30 de ani? (2006), regia Tom Dey - comedie fara vreo idee care sa-l faca sa-ti aduci aminte de el. De evitat.

In afara de efecte speciale, continuarea Underworld: Evolution/Lumea de dincolo 2: Evolutia (2006), regia Len Wiseman, nu ofera nici ea ceva aparte. Efectele speciale - luptele dintre vampiri si varcolaci - sunt, intr-adevar, foarte bine realizate. Si cam atat…

Transamerica (2006), regia Duncan Tucker, e un independent american care exceleaza in analiza dramei unui barbat ce vrea sa-si faca operatie de sex. Relatiile lui/ei cu parintii, cu terapeutul si mai ales cu fiul pe care si-l descopera, perplex, chiar in ajunul operatiei (nu stia de existenta lui pana atunci), fac obiectul unei observatii de mare finete. Filmul e trist, deprimant chiar, atmosfera e foarte atent construita prin detalii - gesturi, priviri, tonalitati. Felicity Huffman a fost nominalizata la Oscar pentru rolul transsexualului Bree, dar, din pacate, nu l-a primit.

Tot un independent e The Squid and the Whale/Cainele si pisica (2005), regia Noah Baumbach, care a obtinut premiul de regie (pentru drama) si scenariu la Sundance (festival specializat in independente americane). Actiunea e plasata in anii 1980, intr-o familie de intelectuali new-yorkezi. Doi copii sunt "impartiti" de parintii care divorteaza, iar lumea e vazuta prin ochii celor mici. Filmul se remarca prin ton, personajele isi cauta identitatea (baietii) sau isi reconsidera vietile din alte perspective (parintii). Nu chiar unul din cele mai bune independente americane (in ciuda premiilor obtinute), dar merita vazut.

De asemenea independent, The Dying Gaul/Scenariul otravit (2005), regia Craig Lucas, sufera de o anume pretiozitate si o gratuitate a dramei. Turnura pe care o ia povestea triunghiului amoros e stangaci construita, replicile si situatiile sunt false, iar senzatia de ansamblu e ca scenariul vrea sa fie trendy cu orice pret si filmul sa fie arta cu orice pret.

Dintre filmele europene, Caché/ Ascuns (2005), de Michael Haneke, e o coproductie Franta-Austria-Germania-Italia. Haneke e unul din cei mai interesanti regizori europeni ai momentului, austriac de origine, dar lucrand in Franta de mai mult timp; straniul si violenta gratuita, facand parte intrinseca din fiinta umana, sunt prezente si aici, ca in toate celelalte filme ale regizorului. Foarte bun Daniel Auteuil, iar filmul - unul dintre cele mai interesante de anul acesta, din cinematografele romanesti.

Sophie Scholl - Die letzten Tage/Ultimele zile ale lui Sophie Scholl (2005), de Marc Rothemund, e un film german care pune accentul pe procesul studentilor ilegalisti din vremea dictaturii naziste si pe o lunga discutie pe marginea constiintei, datoriei, curajului; si mult mai putin accent pe aventurile ilegalistilor. O dezbatere perfect valabila si astazi, mai ales intr-o parte a Europei care pana nu demult s-a aflat sub o dictatura uimitor de asemanatoare cu cea nazista.

In sfarsit, L’Enfant/Copilul (2005), al fratilor belgieni Jean-Pierre si Luc Dardenne, a fost marele premiat de anul trecut de la Cannes. Cannes care incepe sa exagereze cu premiile acordate celor doi (si Rosetta obtinuse Palme d’Or in 1999), mai ales ca forta lor de inovatie e in coborare. L’Enfant nu e neaparat un film rau, dar e un film in mod cert mai slab decat altele ale fratilor Dardenne. Si, in plus, spus cu exact aceleasi mijloace ca filmele lor anterioare...

Despre alte hollywoodiene, independente americane, dar si despre filmele europene si din alte zone - in numerele viitoare.