FNT 30, o privire de la distanță

Doina Papp | 17.11.2020

Ediția din acest an, realizată în condiții de front, e cel mai bun semn că teatrul n-a murit și n-o să moară.

Pe aceeași temă

Ediția adaptată, cu profil de retrospectivă a Festivalului Național de Teatru din cel de-al 30-lea an de existență al UNITER nu ar fi putut avea loc în condiții normale. Restricțiile din criza sanitară au impus formula actuală, online, și cum producția acestui an a fost aproape inexistentă, nici festivalul n-ar fi avut ce prezenta într-o selecție conformă statutului. Structura adoptată are avantajele și dezavantajele ei, fiindcă permite, pe de o parte, cuprinderea în selecție limitată, ce-i drept, a unui parcurs istoric, valoric de preferință și reprezentativ care n-ar fi fost altfel niciodată posibil. Dar are și dezavantajul de a fi condiționată de calitatea tehnică a filmărilor, ceea ce a făcut să rămână pe dinafară anumite realizări importante. Privit ca un bilanț care se suprapune vrând-nevrând pe un bilanț al societății la cei treizeci de ani de democrație, FNT 2020 ne obligă, așadar, fie la o abordare sărbătorească, festivă, fie la o privire critică ce se impune în asemenea situații și pe care se pare că nu a dorit-o nimeni.

Cei trei jurați – Ludmila Patlan­joglu, Maria Zărnescu, Călin Ciobotari – au cotrobăit zdravăn prin arhive pentru alcătuirea programului și au pus pe masă un sumar de titluri și nume care la o primă privire de la distanță pot da o idee și celor care nu au trăit în miezul fenomenului despre ce și cum s-au petrecut lucrurile.

Și dacă ar fi să găsesc o formulă plastică pentru acest parcurs, m-aș folosi de titlul piesei lui Radu Afrim regizată tot de el la Târgu Mureș, Compania Tompa Micklos, un spectacol atât de simpatic în tragicomicul lui. Acesta se numește Pasărea retro se lovește cu ciocul de bloc și cade pe asfaltul fierbinte și seamănă într-un fel cu retrospectiva noastră: o pasăre plină de elan care în zborul ei n-are cum să nu se lovească de bloc, doar țara e plină de blocuri de pe vremea cealaltă și să cadă mai apoi pe asfaltul fierbinte. De ce fierbinte? Păi, simplu, fiindcă într-adevăr atmosfera a fost și este tare fierbinte în acești 30 de ani, și nu doar de la asfalt.

Întorcându-ne la realitatea afișului întocmit de cei trei profesori de teatrologie ca să ilustreze drumul teatrului prin hârtoapele tranziției românești, suntem tentați să vedem mai degrabă partea plină a paharului. Nume mari și grele, care nu pot lipsi din nici o istorie, precum Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Mihai Măniuțiu, Tompa Gabor, Yuri Kordonski, Alexandru Dabija, Alexander Hausvater, Boczardi Laszlo, stau lângă regizorii noilor generații, de la Radu Afrim la Felix Alexa și Claudiu Goga, de la Bobi Pricop la Andrei și Andreea Grosu, Radu Nica, Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu sau Botond Nagy și Zaharias Zalan (Există și cazul unor artiști care au refuzat să fie prezenți în această retrospectivă, precum Victor Ioan Frunză). Mai mulți de o parte, mai puțini de cealaltă, fiindcă, nu-i așa, ca să contrabalansezi valorile omologate ale unui trecut recent încă prezent prin efectul de reverberație, ar fi fost necesară o la fel de solidă replică a prezentului. Există ea oare în realitate? Sunt și unele nedumeriri justificate, însă. Nu știm, de pildă, de ce lipsesc din acest tablou tineri cu o amprentă personală solidă, deschizători de drum precum Gianina Cărbunariu, promotoare a teatrului social. Sau alții, precum Carmen Lidia Vidu, Vlad Massaci, Vlad Cristache, ale căror realizări le-au conferit o anumită notorietate. E clar pentru oricine cunoaște cât de cât istoria spectacolului contemporan de la noi din țară că s-au făcut eforturi pentru ca tabloul să ilustreze corect arta maeștrilor. Și chiar atunci când au lipsit spectacolele înregistrate corespunzătoare s-au găsit formule, gen spectacolul ascuns, de a aduce în atenție creațiile unora dintre cei menționați, ceea ce este perfect legitim (vezi Liviu Ciulei, de la care nu avem spectacole filmate dintre cele recent montate în România. FNT ni-l prezintă pe maestru însă prin intermediul unui documentar, making off la spectacolul Visul unei nopți de vară). E mai greu de înțeles poate de ce, de pildă, Coriolan în regia lui Alexandru Darie, care există pe peliculă, a fost ocolit, preferându-se un documentar despre unicul spectacol de operă realizat de regizorul de curând dispărut.

Judecata obiectivă la care ne-ar obliga criteriul unei retrospective analitice nu poate face totodată abstracție de subiectivismul juraților. Cum altfel să interpretăm alegerea din teatrografia bogată a lui Radu Afrim a spectacolului citat care nu-l reprezintă din punct de vedere estetic. (Iar aici nu putem crede că e vorba de existența sau nu a unor filmări valabile.) În fine, întorcându-ne la partea plină a paharului, să spunem că nu știm câte alte ocazii ar mai fi avut cei care acum au 30 de ani de a vedea spectacole-școală ca Danaidele, Hamlet în regia lui Vlad Mugur sau Trilogia antică ori Visul lui Liviu Ciulei, fie și sub forma montajată a unor documentare. FNT din acest an este, iată, o ocazie. Pe de altă parte, numeroși din marii noștri actori dispăruți, Olga Tudorache, Radu Beligan, Ion Lucian, Costache Babii de la Brașov, Ilie Gheorghe de la Craiova, sunt evocați cum se cuvine prin spectacolele transmise online, ca și alți actori de renume retrași din viața scenică și pe care avem acum ocazia să-i vedem pe peliculă (vezi Vocea umană cu Valeria Seciu, într-o înregistrare TV).

În afara unei serii de dialoguri și colocvii la distanță (modalitate experimentată cu succes și la Sibiu), festivalul a inițiat și dezbateri chiar despre trecutul acestui festival. Vom avea parte, așadar, de mărturiile foștilor și actualilor directori, un schimb de experiență, presupunem, util mersului înainte.

În ce ne privește am putea spune că pe acest drum de 30 de ani, FNT a arătat tot mai prosper, devenind o adevărată instituție care s-a dezvoltat cantitativ și calitativ ca unică instanță de evaluare anuală la îndemâna singurei uniuni de profil cu atribuții în domeniu. Pe măsură ce mișcarea teatrală din țară a dobândit forță și relevanță, FNT a prins aripi, îmbogățindu-și afișul cu zeci și zeci de spectacole și activități. După modelul unor festivaluri similare de peste hotare și în urma informațiilor venite de la UTE sau Prix Europa, și-a asociat categorii noi de producători, organizând expoziții de scenografie sau fotografie, prezentări monografice dedicate unui creator din domeniul teatrului, sesiuni de autografe menite să apropie publicul. Producția proprie de carte începută prin editura Unitext la un moment dat (traduceri, lucrări originale) are și ea șanse să revină la efervescența de altădată așa încât la FNT să asistăm nu doar la lansări de carte de teatru produsă de alte edituri. Cu o secțiune internațională care a apărut pe parcurs din necesitatea conectării fenomenului la Europa, FNT și-a cucerit un loc și dincolo de hotare, fiind în atenția criticii internaționale la care și România e parte ca membră AICT, primind și exportând producții teatrale de top și pe cât posibil recente. Edițiile ultimilor ani au fost, din acest punct de vedere, de o deosebită importanță, făcând posibilă cu eforturi semnificative prezentarea la București a unor creații relevante pentru noile realități teatrale ale lumii. (Vom afla probabil mai multe despre acest bilanț din dezbaterea cu directorii FNT programată în festival.)

Au câștigat teren și trupele independente, la început în secțiunea off, ulterior însă cu drepturi depline de reprezentare (în acest an lipsesc, însă nu știm din ce motive). N-au fost uitate nici televiziunea și spectacolul sonor de la radio sau filmul când a fost necesar.

Cu toate criticile inerente unei întreprinderi de o asemenea anvergură, care, din păcate, n-au vizat doar forma mentis, ci adesea doar accidente organizatorice, Festivalul Național de Teatru ca principal proiect al Uniunii Naționale a Oamenilor de Teatru este un bun câștigat al istoriei celor 30 de ani în care pasărea lui Radu Afrim n-a căzut degeaba pe asfaltul fierbinte. Ediția din acest an, realizată în condiții de front, e o dovadă și, cu toate neajunsurile ei la care mi-am permis să mă refer și eu mai sus, e cel mai bun semn că teatrul n-a murit și n-o să moară. Chiar fără să-i simțim respirația și îmbrățișarea, avem poate ocazia acum să medităm la unicitatea lui, la frumusețea și adevărul spectacolului când e la el acasă, pe viu și să-l primim cu ardoare cât mai repede în viețile noastre. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22