Fotografii post-umaniste

Al doilea roman al lui Sebastian Sifft, Copia Carbon, apărut tot la Editura Humanitas, ca și primul, Câinele iubirii, este o confirmare a talentului scriitorului român care trăiește în diaspora, la Bruxelles.

Incursiunile în trecutul românesc, în orășelul de provincie nenumit, foarte numeroase în romanul de debut, aproape că dispar în Copia Carbon, iar naratorul se concentrează acum pe spațiul unde trăiește de câțiva ani, orașul pe care îl ortografiază „Brücsxelles”. Alexandru, pe numele lui, naratorul, are 45 de ani și lucrează într-o corporație belgiană. Soția lui, Livia, face voluntariat pentru un ONG și au împreună un băiețel de cinci ani, Marc.

Nu există o intrigă cu desfășurare și deznodământ, ci o expunere de scene după modelul unui patchwork, narațiunea fiind catalizată, totuși, de la un moment încolo, de un eveniment tragic, în urma căruia Marc suferă de tulburare de stres posttraumatic. Aflați la plajă, în Spania, cei doi părinți îl scapă din vedere pe copil, apoi îl regăsesc într-o masă de oameni care se strânsese în jurul cadavrului unui băiețel de migranți. Alexandru îl lovește pe un jurnalist care voia să fotografieze corpul mort al copilului și, deși nu pățește nimic pe loc, la întoarcerea acasă, firma pentru care lucrează și care nu vrea publicitate negativă îl mută de la etajul 24, unde lucrase până atunci, la subsol. Cât despre Marc, după ce vede cadavrul acelui băiețel, încetează să mai vorbească și se comportă autistic. Cuplul Alexandru-Livia înregistrează acest eveniment traumatic din plin și supraviețuiește grație celui care, prin trauma lui, i-a și îndepărtat: copilul lor.

Dar romanul Copia Carbon nu este nici pe departe doar povestea unui stres posttraumatic, ci acest eveniment vine să accentueze tot ce e mai sumbru într-un peisaj care era deja de mult cel al descompunerii unei lumi.

Naratorul descrie Occidentul ca pe o lume post-umanistă, în care tehnologia reglează aproape tot în viața cotidiană, în care omul devine alienat, se supune unui curent general de uniformizare a indivizilor pentru că nu are nicio alternativă. Totul a fost deja gândit de alții, viața fiecărui ins trebuie să se încadreze într-o formă sau alta, iar libertate par să aibă doar cei doi homeless, Belle și Michel, separați și grafic de restul personajelor, din viața cărora avem niște minidialoguri și care oricât ar semăna cu personajele lui Beckett, sunt mai vii decât personajele principale, care au o locuință bună, își pot cumpăra ce vor de la supermarket și se relaxează în city break-uri. A te opune curentului care uniformizează și îți cronometrează fiecare mișcare înseamnă a te marginaliza social, stare din care nu ai șanse să mai ieși și poți sfârși ca Ritz, mort într-o pubelă.

Când ești, în plus, imigrant, chiar nu ai cum să alegi altceva. Dar belgienii nici nu există în textul lui Sifft, toate personajele alături de care trăiește Alexandru sau cu care se intersectează sunt toți alogeni: un polonez, o bulgăroaică, doi japonezi, un turc etc. Menajera lui Alexandru și a Liviei e din Ghana și refuză să primească o cutie cu ciocolată drept cadou pentru copiii ei, „nu avem nevoie de daruri, domnule. Mă plătiți în fiecare săptămână. E suficient. Și nu vreau să ne împrietenim”. Mai mult decât orice altceva, această relație complet aseptizată dintre un imigrant privilegiat și unul periferic spune multe despre efectele secundare (dacă nu cele majore) ale multiculturalismului.

Ceea ce face romanul captivant și original este unghiul din care naratorul își descrie experiențele: el e foarte credibil pentru că își păstrează mereu luciditatea, spune adevăruri neconvenabile, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți. El nu rămâne intact, suferă la propriu de „eczema singurătății”, pe care o tratează inutil cu o alifie din România.

Apoi, nu avem un monolog, care ar fi fost restrictiv: uneori nu mai știm cine vorbește exact, Alexandru sau altcineva, alteori nu e clar dacă Alexandru redă un fapt petrecut real sau imaginează. Nu este extrem de clar – și nici nu e nevoie să fie – dacă relația erotică a naratorului cu șefa lui, K., un fel de tartor kafkian feminin, care arată ca „genul clasic-porn”, e reală sau imaginată (fantasmă sau coșmar). Percepe și cititorul (ca și Alexandru) că realitatea devine fluidă, ne depășește înțelegerea ei, pierzându-ne libertatea interioară, am pierdut și capacitatea de a fi stăpâni pe ceea ce percepem în jur.

În fine, naratorul inserează în text niște scene care trec dincolo de nivelul denunțului robotizării și al indiferenței din relațiile umane dintr-o corporație și înfățișează sursa decăderii, ruptura dintre om și natură, care a fost trădată și se trezește hăcuită de omul post-umanist. Clubul de „eșanjiști”, loc comun și tabu în același timp în decadele precedente, e înlocuit acum cu un club unde individul poate face sex cu plante. Experiență periculoasă, pentru că polonezul Andrej, coleg de job al lui Alexandru, va plăti după ce se pretează la acest joc erotic cu o iederă. Mai departe, episoadele în care apar orcile țipând disperate, una fiind înjunghiată de narator, ca să se salveze pe sine, și devenind apoi hrană pentru pescari, în aplauzele și fotografiile turiștilor, înfățișează un fel de apocalipsă în care un mesia nici nu mai e de conceput.

Malul mării este terenul privilegiat al scenelor celor mai importante din roman: Alexandru și Livia se duc la mare, pe plajă, puțin înainte de nașterea lui Marc, acolo riscă să se înece Livia, însărcinată cu Marc, acolo, cinci ani mai târziu, copilul va fi traumatizat de vederea cadavrului unui băiețel, ca și el, acolo, Alexandru trăiește tentația contopirii cu marea, simțită ca mediu fetal, atrăgător, dar și ca mediu de viață al unor animale, ca simboluri ale Creației rămase inocente. Alexandru și Livia se întorc deci la mare ca la o forță maternă, posibil salvatoare, dar nu mai știu cum să se comporte.

Naratorul îl scoate, astfel, pe cititor din mediul urban suprasaturat de birouri și de gesturi mecanice și-l confruntă cu Cosmosul, pentru că marea e o metaforă a Cosmosului.

Dacă nu ar cuprinde dialoguri realiste și scene mute de descriere a Hadesului întrupat într-o metropolă occidentală în care etniile se amestecă, nu pentru a celebra „Pacea lumii”, ci pentru a consolida alienarea individuală și colectivă, romanul Copia Carbon s-ar putea citi și ca un poem în proză despre crepusculul amenințător al civilizației umane și măreția rece, dar vie a Cosmosului. Cel mai uman personaj din carte este Marc, copilul de cinci ani care, fără să i se explice ceva, în fața cadavrului unui alt copil, înțelege perfect oribilul crimei, chiar dacă nu există un asasin clasic, și se retrage în mutism, pedepsindu-i astfel pe adulți, pe toți, pentru că au permis să se ajungă aici. Totuși, atunci când începe să se exprime, o face prin emotikoane, așa cum părinții lui o fac de mult, printr-un limbaj degradat și el, în marea lume decăzută și prosperă.

La nivelul stilului, cititorul va fi receptiv la amestecul de fraze tradiționale cu fragmente care provin din vise, din jumătăți de gânduri, din fantasme neterminate, din frici periculoase, din clișee lingvistice în atotputernica limbă engleză, din laconice afirmații compuse dintr-un singur cuvânt, toate revelatoare pentru creierul nostru contemporan, în care realul e scurtcircuitat în permanență de imaginar, de imagini crude juxtapuse unora contrafăcute, de un exces de comunicare care duce la haos, atât în gândire, cât și în sentimente. Naratorul lui Sebastian Sifft suferă de toate acestea, dar nu se lasă dominat. Cronicar al unei lumi în extincție, îl trece și pe cititor în copia carbon (cc:) a mesajului său; el rămâne treaz chiar dacă pare că stă să stingă lumina. Un roman excelent, hiperlucid și alarmant. //

Sebastian Sifft

Copia carbon

Editura Humanitas, București, 2021, 236 pagini