Pe aceeași temă
Benzi desenate in sa
Se spune ca nimic nu poate umbri splendorile dure ale Turului. Nimic, metru sau etapa, nu se castiga acolo fara titanism. Ciclistii turului ard 6.000 de calorii pe zi si termina cursa imputinati, cu o masa musculara mai mica decat la start. Razboiul echipelor (21, anul acesta), formele de asociatie civila sau sacrificiul mut al coechipierilor pentru binele liderului, gandirea tactica instantanee care dicteaza, chiar fara oxigen in creier, evadarile solitare si atacurile in grup, toate la un loc si fiecare in parte dau o poveste fascinanta. Turul are adancimea unei drame neiertatoare si cursivitatea unui bun roman politist. Dar Turul mai are ceva, iar acest lucru transforma drama in farsa si romanul in banda desenata. Acest ceva care dizolva bazele promitatoare ale eroismului ciclist nu e o noutate si nu e nici accident. Priviti fetele gravate de spasm ale ciclistilor. Nimic nu sta in calea admiratiei noastre. Cu o exceptie: ciclistii nu sunt credibili. Pana si atunci cand ataca nebuneste panta la L’Alpe d’Huez sau pe Mont Ventoux, ciclistii nu pot fugi de umbra banuielii. Ce le curge prin vene? A cui e forta de finis si a cui puterea de catarare?
Devenirea intru frauda
Le Tour a fost inventat in 1903 si a luat pauze doar la ordinul celor doua razboaie mondiale (1914-’18 si 1941-’45). In 1903, ziarul L’Auto-Velo era in pierdere de tiraj si directorul Henri Desgrange a avut o idee stralucita: o cursa ciclista in jurul Frantei. Prima editie a avut un succes atat de mare, incat Le Tour a devenit repede o institutie. Detaliile, distributia, organizarea s-au asezat in tiparele care au ajuns, cu cateva schimbari importante, la noi. Etapele, la inceput sedinte de sadism cu durata de pana la 15 ore, au fost reduse. In 1919, inca o schimbare de mare efect: e introdus maillot jaune, tricoul galben, purtat de liderul cursei. In anii ‘30 apare o dimensiune in plus: nivelul tacticii de grup, promovat de introducerea echipelor. Tot atunci, in 1934, se complica dimensiunea temporala, o data cu aparitia probei contra-cronometru. Ciclistul care pedaleaza impotriva ceasului devine a treia profesie recunoscuta a Turului, alaturi de sprinter si catarator. Total profesionalizat si perfect reglat, Turul ordona practic, la sfarsitul anilor ‘50, aparitia Supereroilor si acestia nu intarzie sa apara. Jaques Anquetil castiga cursa de 5 ori (1957, 1961-’64). Seria de cinci reveniri triumfale din iad continua cu Eddy Merckx (1969-’72, 1974) si Bernard Hinault (1978-’79, 1981-’82, 1985). Le Tour are vechimea si personalul suficiente pentru o mitologie masiva. Le Tour are insa si antidotul. Oricine va cauta, cu un pic de curaj si cu dorinta de a mentine in vigoare controlul calitatii miturilor, va gasi, intre principiile constitutive ale ciclismului si intre realitatile istorice ale Turului Frantei, ceva descalificant: frauda.
Numai un imbecil sau un ipocrit…
Doping-ul, drogul, jocul si traficul de substante interzise au fost parte a Turului Frantei de la inceput. Primii participanti la Tur dadeau pe gat aproape orice: alcool, cocaina diluata ("La Moutarde") sau amfetamine dizolvate ("La Bomba") - scrie Robert Messenger, autorul unui recent eseu istoric asupra Turului. Pana pe la jumatatea anilor ‘60 a fost vremea amfetaminelor. Ele l-au ucis, in 1967, pe Tom Simpson, ciclistul englez de la care ne-au ramas cuvintele: "Daca 10 pastile te omoara, eu o sa iau intotdeauna 9". Nu cunoastem toate substantele si cazurile de dopaj care au luat vieti si au impus castigatori in Turul Frantei, dar cunoastem destul. Caravana Turului a inceput, de prin anii ‘70, sa lase in urma un morman din ce in ce mai mare de gunoi medical si instrumentar toxicologic: seringi de unica folosinta, fiole nemarcate, garote de transfuzii, armate de pastile, tuburi cu recolte de urina. In 1999, mormanul s-a facut munte si a intunecat cu totul ruta de concurs a Turului. Afacerea Festina a distrus ultimele iluzii. Un individ oarecare a fost suprins la frontiera cu Belgia, incercand sa introduca in Franta un portbagaj de fiole de drog. Dupa cateva minute, politia franceza de frontiera a stabilit identitatea traficantului: Willy Voet. Ocupatia: soigneur (maseur si asistent medical). Locul de munca: Festina, una din cele mai mari echipe participante la Turul Frantei. Tarziu si inutil, toata lumea si-a adus aminte de cuvintele marelui Jaques Anquetil, de 5 ori castigator al Turului: "Numai un imbecil sau un ipocrit isi poate imagina ca un ciclist profesionist se descurca fara stimulente".
Instalatia de aer virtuos neconditionat
Lucru rar in materie de damnatiuni, Blestemul lui Anquetil nu e o formula rituala si ascunde o stiinta pozitiva. Anquetil nu a facut decat sa enunte un adevar elementar, ba chiar banal, pana la radacina bunului simt. Nu trebuie sa fii medic pentru a accepta ca, din fericire, carcasa umana nu permite performantele pe care le gustam in basme si in mituri. Trebuie doar sa rezisti ispitei de a sterge linia care separa totusi clar mitul de realitate, fantasma de realitate si, in mod fundamental, dorinta irationala de ordinea reala. Un ciclist nu poate urca muntii cu 40 km/h si nici nu o poate lua la vale cale de 3.000 de km in trei saptamani, decat daca ceva e in neregula. In sport, aceasta neregula se numeste doping, in justitie se cheama inselaciune si, in ambele cazuri, ea e rodul unei binecunoscute aplecari umane: dorinta de a inlocui realitatea cu imitatia ei superioara. Dupa 1900, cand apare pe lume si Turul Frantei, aceasta dorinta a atins o intensitate demoniaca si a devenit cel mai raspandit joc politic si filozofic al lumii. Ea e adesea confundata cu minciuna, una din cele mai vechi fabricatii divergente ale umanitatii. Spre deosebire de aceasta, jocul cu realitatea, inaugurat in secolul XX, urmareste o falsificare integrala. Utopia politica, de pilda, nu mai e speculatie, ci devine, in Europa secolului trecut, regim real si putere politico-militara. Ea iese din istorie lasand scena plina de cadavrele reunite ale Vestului si Estului, dar dorinta de substituire a realitatii nu se retrage. Ea gaseste, pe la mijlocul anilor ‘60, terenul ideal: divertismentul global al artei de consum si al jocurilor sportive. The Beatles dau un clasicism nou care se bazeaza doar pe ideea falsa ca Lennon-McCartney sunt, in realitate, noul nume al lui Mozart. Pele si, apoi, Di Stefano primesc legitimatii de membri ai Ordinului Divin. Pana aici jocul de substituire e pasnic. Pe la mijlocul anilor ‘70, aceasta forma de magie culturala trece insa de faza naiva si impune o mutatie grava. Ea e universala, dar e vizibila cu deosebire in sport, unde se manifesta prin edictul: "Nimic nu e imposibil, orice e permis, important e ce vrem sa credem!". In termeni practici, dispare notiunea de limita. Sportivii sunt prin excelenta personalul uman insarcinat cu demonstratia acestei noi stari de fapt. Treptat, institutiile mari ale sportului (CIO, IAAF-Federatia Internationala de Atletism, UCI-Federatia Internationala de Ciclism) se pliaza tacit pe canonul noii ideologii. Dopajul nu e legalizat, pentru ca asta ar duce la disparitia pretentiei de realitate, dar toata lumea se dopeaza. Sporturile de rezistenta si efort, in primul rand atletismul, natatia si ciclismul, devin un circ mitologic pe baza de substante "interzise". Publicul adora aceasta noua varianta "reala" de sport, de la care primeste in permanenta asigurarea ca nu exista limite si ca valoarea ultima a omului rezida in capacitatea sa de a castiga mereu la masa la care geometria stabila a valorilor si traditia joaca si pierd fara oprire. Turul Frantei e unul din principalele motoare ale acestei instalatii gigantice de aer virtuos neconditionat.
Lancea lui Lance
Editia 2004 a Turului Frantei a pornit afisand o promisiune extraordinara. Onoarea ciclismului si bunul nume al sporturilor atletice isi vor gasi mantuitorul. El e un texan uluitor, arogant si invincibil in varsta de 32 de ani: Lance Armstrong, deja castigator de 5 ori consecutiv al Turului Frantei (1999-2003), omul care a inviat din morti, dupa un cancer testicular, Supereroul care sustine ca nu s-a atins vreodata de stimulenti si, in orice caz, ciclistul care a iesit curat la toate controalele (cu exceptia unuia, acum "uitat", in 1999, cand testele au depistat steroizi, dar Armstrong si-a adus aminte ca a folosit o crema antiiritanta, iar autoritatile cicliste s-au repezit sa rasufle usurate). Armstrong e speranta si marele pariu. Lancea lui Lance va ucide balaurul si asta va tine in viata presupozitia ciclismului corect si igiena minima a Turului Frantei. Lance Armstrong e un mare sportiv. Ceea ce a devenit, din pacate, insuficient si irelevant. Cine ar putea spune ca Ben Johnson, sef de dinastie in dopaj, nu a fost un mare atlet? In ciuda calitatilor sale extraordinare, Armstrong, colegii ciclisti, inotatorii si atletii impart una si aceasi problema: credibilitatea. Nimeni si nimic nu mai pot garanta prezumtia de nevinovatie in aceste sporturi. Farmaceutica depaseste mereu capacitatea de testare a comisiilor antidoping, iar ultimii 10-20 de ani ne-au obisnuit deja cu dezvaluirile tarzii din care aflam ca fosti mari campioni au fost si maestri ai dopajului (Florence Griffith Joyner e cazul cel mai trist). Armstrong nu mai trebuie si nu mai poate sa conteze pe bunele noastre sentimente. Realitatea murdara a sportului a facut din ele un pasaport pentru credulitate. In plus, Armstrong nu are numai o problema de raporturi generale cu publicul. Un noian de fapte si declaratii ne spune despre Armstrong exact ceea ce s-ar potrivi cu performantele sale iesite din comun.
Ce va vedea Doctor Ferrari la televizor
Cartea de referinta in materie se numeste L.A. Confidential - Secretele lui Lance Armstrong si a fost scrisa pe baza marturiilor si probelor adunate de David Walsh si Pierre Ballester, doi jurnalisti din plutonul, nu prea numeros, al gazetariei sportive de substanta. Cartea citeaza pe larg declaratiile Emmei O’Reilly, fosta asistenta la US Postal, echipa lui Armstrong. Ea sustine ca a transportat si ascuns substante dopante pe care Armstrong le-a folosit ulterior si ca a acoperit urmele de injectie de pe bratele lui Armstrong (substantele legale sunt de regula injectate in posteriorul sportivilor, substantele dopante sunt mai eficiente daca sunt injectate in brat). Armstrong a dat in judecata dintr-un foc editura, autorii si colaboratoarea. De altfel, avocatii au fost, mereu, undeva in apropierea lui Armstrong. Tot acolo a fost, pana de curand, si doctor Michele Ferrari, italian, una din capacitatile medicinei sportive mondiale. Ferrari va urmari insa Turul Frantei la televizor. Ferrari - despre care Carl Carmichael, antrenorul lui Armstrong, spune ca e "unul din cei cativa oameni care stiu ce se intampla in corpul lui Lance" - va sta acasa, pentru ca e sub ancheta. Filipo Simeoni, unul din ciclistii pe care Ferrari i-a "ingrijit", il acuza de administrare de substante interzise. Simone a fost depistat cu hormonii sintetici EPO si ANDRIOL in sange si spune ca i-au fost administrati de Ferrari. La editia 2000 a Turului Frantei, echipa lui Armstrong a lasat in urma o bogata colectie de fiole de ACTOVEGIN, alt hormon interzis, dar testele n-au descoperit nimic. Ferrari era medicul echipei. Emma cea vorbareata, chemata la tribunal de Armstrong, sustine in paginile cartii ca Doctor Ferarri s-a laudat de mai multe ori cu stiinta de a face inoperant orice test antidoping. Duminica, 25 iulie 2004, Lance Armstrong a castigat Le Tour, a sasea oara consecutiv. Felicitari, Lance Armstrong! Glorie vesnica Turului Frantei, editia nr. 91! Iluzia nr. 91!
