Imposibilul fascism romanesc sau teama de cuvinte

In articolul pe care-l consacra în Romania literara(1) volumului Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Sorin Lavric afirma ca “toata cartea” mea “se sprijina pe aceasta premisa: ca Miscarea Legionara a fost o miscare fascista si ca legionarul Eliade, aderand la o miscare fascista, a fost el însusi un intelectual fascist”. Tin sa spun, din capul locului, ca o biografie a lui Eliade al carei punct de plecare ar fi acesta nici nu ar merita scrisa. De altfel, punctul de plecare al oricarei reconstituiri istorice demne de acest nume este dorinta de a întreprinde o “ancheta” (Herodot dixit), si nu un postulat intelectual sau, mai rau, ideologic, pe care sa-ti dai apoi silinta de a-l demonstra. De ce se mai întreaba atunci Sorin Lavric la începutul articolului sau “cati ani a muncit Florin Turcanu ca sa adune materialul documentar” si “cat efort se ascunde în spatele celor aproape 700 de pagini” ale cartii? Poate ca efortul nu a fost suficient pentru a convinge ca mai sunt si alte lucruri demne de interes în existenta lui Eliade decat problema identitatii sale politice, care, daca ar fi sa-i credem pe unii, pare sa-i devoreze biografia.

Doua sunt ideile ce-i inspira autorului articolului din Romania literara reprosurile pe care mi le aduce. Prima este ca Legiunea “Arhanghelul Mihail”/Garda de Fier nu a fost nicidecum o miscare fascista. A doua, ca utilizarea adjectivului “fascist” este exclusiv ideologica si polemica. Ambele idei sunt eronate, fiind, totodata, asezonate cu prezumtia sumara ca publicul francez, caruia îi era destinata dintru început cartea mea, este un public în majoritate prizonier al cliseelor gandirii de stanga. Ca si cum nu acelasi public ar fi facut, în ultimul deceniu, best-seller-uri din Trecutul unei iluzii a lui François Furet si din Cartea neagra a comunismului.

“Garda de Fier constituie, fara îndoiala, «pendant»-ul romanesc al fascismului si al national-socialismului”, scria Mihail Polihroniade în iulie 1932, pe cand se pregatea sa adere el însusi la miscarea lui Codreanu(2). Atunci cand Ion Mota preconiza “o stransa colaborare si fratie a tuturor statelor fasciste”(3) deja existente sau pe cale de aparitie si participa, în decembrie 1934, la congresul Internationalei fasciste de la Montreux (initiat de Mussolini), cand ortodoxistul Nichifor Crainic facea elogiul “organizatiilor politice de tip nou” al caror semn distinctiv era uniforma - “camasile negre ale partidului fascist (italian, n.n.), camasile cafenii ale partidului national-socialist, camasile verzi sau albastre ale nationalistilor nostri crestini”(4), cand Corneliu Codreanu afisa pe peretii biroului sau “portretul lui Mussolini în uniforma fascista, precum si cel al lui Hitler”(5) si declara ca “în 48 de ore dupa biruinta Miscarii Legionare, Romania va avea o alianta cu Roma si Berlinul”, cand Nae Ionescu desemna Legiunea drept “o miscare caracteristic totalitara, mai aproape de forma pura decat chiar national-socialismul german”(6), toti acesti oameni stiau, si nu doar instinctiv, ca Legiunea face parte dintr-o familie politica europeana distincta, care gravita în jurul miscarilor conduse de Il Duce si de Führer. Pe de alta parte, de la Eugen Weber si Ernst Nolte la Armin Heinen, Francisco Veiga, George Mosse si Roger Griffin, sunt numerosi istoricii care au considerat Garda de Fier ca pe o varietate de fascism, în ciuda particularitatilor sale, adesea scoase în evidenta. “Cea mai interesanta si complexa miscare fascista din Europa”, scrie despre Garda, înca din 1966, germanul Ernst Nolte, care nu poate în nici un caz fi banuit de simpatii de stanga(7). “Dintre toate partidele romanesti din perioada interbelica numai Legiunea poate fi denumita «fascista»“, subliniaza Armin Heinen(8), cunoscut în Romania ca autorul principalei monografii consacrate Miscarii Legionare. “Prototipul cel mai pur al fascismului” în Romania, scrie si Francisco Veiga(9) comparand Garda de Fier cu alte miscari nationalist-extremiste precum LANC, condusa de A.C. Cuza sau Partidul National-Crestin al lui Cuza si Goga. “O forma majora de fascism autohton (native fascism)”, noteaza Roger Griffin(10). Daca Sorin Lavric îi considera si pe acesti istorici, care si-au luat în serios obiectul de studiu, drept “ideologi”, atunci sunt onorat sa ma aflu în compania lor.

As putea continua cu exemple de felul acesta. Ele sugereaza ca un cuvant precum “fascism”, pe care multi îl cunosc doar ca pe un termen polemic, este, de peste patru decenii încoace, în istoriografie si politologie, “un concept teoretic global” (Veiga). Un enorm efort istoriografic de dezideologizare a întrebuintarii termenului de “fascism” si a analizei miscarilor si regimurilor fasciste a fost facut dupa 1960. Unul dintre campionii acestui efort, Renzo De Felice, care a pus capat în tara sa hegemoniei interpretarii comuniste a fascismului italian, si a carui biografie a lui Mussolini s-a vandut în jumatate de milion de exemplare, si-a vazut chiar apartamentul aruncat în aer, cu putin înaintea mortii sale în 1996, de catre militanti de extrema stanga.

Istoricii vorbesc, adesea, de “fascisme” pentru a sublinia caracterul polimorf al acestui fenomen politic international care a fost fascimul. Fascismul nu a avut, precum comunismul, un centru de felul Moscovei si un corpus de texte fondator precum opera lui Marx. Aceasta nu exclude, însa, prezenta unor trasaturi pe care diferitele fascisme le împartasesc si care le deosebesc de alte variante de nationalism: conceptie totalitara despre politica si stat, combinatia de antiliberalism si antimarxism, valorizarea unui ethos voluntarist si antihedonist, viril si eroic, nationalism organic, milenarist si revolutionar, organizare paramilitara, cultul liderului carismatic etc. Miscarea lui Corneliu Codreanu a avut toate aceste caracteristici, împartasind, pe deasupra, cu nazismul si cu alte cateva fascisme, radicalismul antisemit. Recursul abundent la vocabularul, practicile si repertoriul de imagini ale crestinismului ortodox singularizeaza aceasta miscare politica, dar nu o scoate din familia fascismelor. Ca ne place sau nu, forma romaneasca a fascismului a purtat numele de “Legiunea «Arhanghelul Mihail» /”Garda de Fier”. Pe de alta parte, nici LANC, nici Partidul National-Crestin nu sunt, îndeobste, considerate fasciste. Cat despre “Fascia (Nationala) Romana” pe care o pomeneste Sorin Lavric - grupare politica mimetica si efemera, lipsita de vizibilitate si influenta - nu este suficient ca o miscare sa se autoproclame “fascista” pentru a fi si considerata ca atare de catre istorici.

Sorin Lavric ar fi stat, poate, pe ganduri, înainte de a-mi califica demersul drept “ideologic” daca ar fi sesizat distinctia pe care o fac în cartea mea între regimul bicefal Ion Antonescu-Horia Sima, predominant fascist, si cel de dictatura militara instaurat de Ion Antonescu dupa rebeliunea legionara din ianuarie 1941. Acesta din urma, scriam, “întelegea sa se dispenseze de partidul unic si de mobilizarea totalitara a natiunii pentru a se baza pe militari, pe tehnicieni si pe un nationalism mai traditional”. Iata o distinctie - practicata de multi istorici - ce nu poate fi pe placul intelectualului “de stanga” la care se gandeste Sorin Lavric, pentru care un regim care participa la genocidul contra evreilor în anii 1941-1943 nu poate fi decat, suprema damnare, “fascist”. Va trebui sa convenim, însa, ca legionarii romani erau realmente fascisti, dupa cum va fi interesant de interogat relatia dintre cultura politica a elitelor si institutiilor traditionale pe care s-a sprijinit regimul Antonescu si punerea în practica sau macar acceptarea de catre o parte a acelorasi elite si institutii a genocidului din Basarabia si Transnistria. Caci, daca preexistenta unui fascism romanesc virulent antisemit este una din explicatiile indirecte ale exterminarii si purificarii etnice practicate la adresa evreilor dupa 22 iunie 1941, totusi nu Garda de Fier este responsabila de ghetoul de la Chisinau si de masacrele de la Golta si Odessa.

Recenta traducere în romana a cartii, foarte discutate, a lui Nolte - Razboiul civil european - sau apropiata reeditare la Humanitas a volumului consacrat Legiunii de catre Armin Heinen nu sunt, din pacate, suficiente pentru largirea, totusi indispensabila, a perspectivei noastre asupra istoriei fenomenului fascist. De curand, Mihai Chioveanu a publicat, sub titlul Fetele fascismului, o densa si excelenta introducere în problematica domeniului, care ar merita sa fie mai bine cunoscuta. Insa alte cateva traduceri în romaneste, din Emilio Gentile, Ian Kershaw, George Mosse sau Detlev Peukert ar fi, cu siguranta, foarte utile si, îndraznesc sa cred, bine primite.  

1. Romania literara, nr. 7 / 22-28 februarie 2006. 2. Calendarul, 18 iulie 1932. 3. Ion Mota - Cranii de lemn, Bucuresti, 1937, p. 140. 4. Nichifor Crainic - Politica eroica, Calendarul, 10 octombrie 1933. Camasile albastre erau uniforma tineretului Ligii Apararii Nationale Crestine a lui A.C. Cuza. 5. Informare din 8 noiembrie 1930 redactata de Directia Generala a Politiei, in: Ioan Scurtu et alii - Ideologie si formatiuni de dreapta în Romania 1927-1931, Bucuresti, 2000, p. 276. 6. Gh. Buzatu et alii - Radiografia dreptei romanesti 1927-1941, Bucuresti, 1996, p. 307. 7. Enst Nolte - Die Faschistischen Bewegungen, München, 1966, p. 227. 8. Armin Heinen - Legiunea “Arhanghelul Mihail”. O contributie la problema fascismului international, Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 467. 9. Francisco Veiga - Istoria Garzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranationalismului, Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 321. 10. Roger Griffin - The Nature of Fascism, Routledge, London, 1991, p. 151.