În aşteptarea unei epifanii

Pentru noul val în literatură, Filip Florian este considerat de mulţi „perla coroanei“. Toate bufniţele e un roman care descoperă cât de încurcată e povestea cu istoria.

Greu e să fii şi Filip Florian, în zilele noas­tre! În general, greu e să ai succes. Din cât ai, mai mult ţi se va cere. Cu aerul că fla­tează talentul autorului, publicul larg, dar şi criticii sunt necruţători. Se urcă sus, tot mai sus, sta­bilind unde le-ar plăcea să prindă mingea ur­mă­toa­rei cărţi sau măcar să imor­talizeze frumoasa tra­iec­to­rie a căderii. Autorul nu are aproape niciun cuvânt de spus, trebuie doar să vină la locul dinainte stabilit. Ce te faci însă când omul are chef să se lipsească de ga­lerie, să iasă pe uşa din spate şi să mai stea şi cu sine de vorbă, în haine de toată ziua, cu ochii la pomi, la munte sau la cer?

La debut, cu Degete mici, ţesătura era dea­să-deasă, cu fire multe, răsucite viguros, aduse de pe dos pe faţă şi invers, după un desen care se lămurea treptat şi se în­chi­dea cu noduri strânse, „fericite“. Stare de spirit senină, cu moralul fixat la amiază. Cu Băiuţeii, Filip Florian își lua un răgaz răsfăţat, executând „cu public“ gamele de di­mineaţă, dar nu de nevoie, egal, botos, ci improvizând cu mare chef la patru mâini (împreună cu Matei Florian) și anunţând dezin­volt care e stratul nutritiv al fic­ţiu­nilor sale. Abia în Zilele regelui părea că lu­mina scade melancolic şi reflexiv spre asfinţit, odată cu oboseala tânărului rege bă­trân Carol I (bătrân, dacă-l priveşti din­spre azi). Pseudobiografia suveranului, cu dantelăria ei contrafactuală şi cu neam­bi­ţioasa ei meditaţie istorică, rămâne una dintre cele mai frumoase cărţi ale ulti­mi­lor ani.

Trei cărţi cu miză, aşadar: în De­gete mici, cum şi cât te poţi apropia de adevăr; în Băiuţeii, mult mai la îndemână, copilul ca ax al lumii; în Zilele regelui, re­per înalt: unde aşază istoria onoarea şi în­semnele ei. Cea de a patra carte, Toate buf­niţele, vrea doar să povestească şi să stăruie liniştit pe nişte umbre mai vechi: de ce îţi taie de multe ori istoria drumul înapoi, spre refugiul incomparabil al co­pilăriei, de ce e atât de greu să-ţi ame­najezi existenţa pe partea cealaltă a lu­minii, ca bufniţele.

Din fericire, prozatorul Filip Florian a fost de la bun început iubit de critici, co­men­tat, lăudat chiar şi dincolo de blestematele „tabere“ literare. Mare diferenţă de tra­ta­ment faţă de Mircea Cărtărescu, de pil­dă, scriitor foarte preţuit de public, dar hăr­ţu­it cu cruzime în lumea literară, care, când nu-l acuză că are şi convingeri po­litice, aş­teaptă de la el şir ascendent de ca­po­do­pere. Sau, mai rău, se consumă in­tens să-i fabrice un uzurpator pe măsură, un fel de terminator care să-l disloce de­finitiv din topuri. În paranteză fie spus, şi Filip Flo­rian a fost turnat în acest rol aiu­ristic, şi chiar de la debut, după ce ex­pe­rimentul cu Radu Aldulescu obosise de-a binelea.

Cu aşa „dosar“ al autorului, se poate spu­ne că romanul a fost în general bine pri­mit. Cu multă preţuire pentru scriitură („ro­man extraordinar“ - Adina Diniţoiu, „scriitor incredibil“ - Florin Irimia), cu ob­servaţia că se uită cumva pe geam la te­ma grea a obsedantului deceniu („abor­dează cam estetizant experienţa car­ce­rală trăită de bunicul lui Emil“ - Adriana Stan) şi cu o stimă mai largă, un pic de­zum­flată („minunatele poveşti... nereuşind să-şi depăşească gratuitatea“; „abundă în detalii care de care mai lipicioase, me­nite să lase gura apă cititorului amator de fondante stilistice“ - Alex Goldiș), dar nu mai pu­­ţin autentică.

Numai că Toate bufniţele nu oferă unghiuri fa­vo­ra­bile lu­netiştilor anti­cărtă­rescieni. Nu rămâne deci de­cât să fie citită pentru ea însăşi: e mi­nunat scrisă, dar văduvită de energia in­teligentă a ce­lorlalte.

De aceleaşi dimensiuni cu Degete mici, ceva mai lung decât Zilele re­gelui, se­mă­nând cel mai bine cu Băiuţeii (titlul îm­părţit cu Matei Florian), noul ro­man pare cu mult mai subţire, de-a drep­tul rarefiat. În el, există de fapt numai ca­navaua scri­sului lui Filip Florian, pe care de această dată autorul n-a mai vrut să ţeasă nimic.

Filip Florian își asumă însă Toate bufniţele fără gesticulaţie de compensare şi, prin aceas­ta, dezarmează. Pe unii. Pe alţii îi în­ver­şunează să convoace inutil toate cir­cumstanţele atenuante, să apere, să ex­pli­ce, să supraliciteze un mic roman absolut pa­sabil, care nu avea de ce să fie o sur­pri­ză, necum o capodoperă, şi nici nu poate fi un eşec. Să nu uităm că autorul are la activ o performanţă rară, excelenta de­pă­şire a testului de regulă fatal: a doua carte (pentru mine, Zilele regelui).

Un orăşel de munte, în anul 2000, un bă­iat de 12 ani, extras de pe Aleea Băiuţei, care prelungeşte în precaritatea luminoasă a provinciei sărăcia tipică anilor ceauşişti, şi un bărbat calm, îndrăgostit de munte, proaspăt ieşit la pensie. Se află în pragul singurei decizii necondiţionate din viaţa lui: să-şi adune într-un caiet memoria ca­re tocmai „rugineşte încet“, retras într-o cămăruţă de închiriat, unde se văd brazii, vine bufniţa pe pervaz şi dogoreşte soba. Po­veşti paralele, apoi întretăiate, apoi iar paralele, se împletesc plăcut şi fac din pri­etenia celor doi o versiune suavă de ro­man al iniţierii reciproce. Copilul Lucian află totul, că există muzică clasică, şi jazz, şi rock, că bufniţele „vorbesc“, dar mai ales că faptele nu-ţi aparţin întotdeauna in­tegral, că îndărătul lor poate fi suferinţă, ruptură, eşec. Emil, mai vârstnicul său pri­eten, află că nimic nu contează ca fapt, ci doar ca afect. Artificiul străvechi al caie­tului (lui Emil) „găsit“ şi citit (de Lucian) este montat „în abis“, în caietul scris de acesta din urmă, adult. Pe bună dreptate s-a vorbit despre un delicat roman al for­mării ca scriitor.

Ca şi în Zilele regelui, Filip Flo­rian des­chide cu o scenă ex­cep­ţională: Lucian sa­pă un tunel în zăpadă, provocat de o mică „si­renă“ brună, cu beretă cro­şe­ta­tă, din bal­conul vecinilor. Urmau să se în­tâl­neas­că la mijloc, ar fi venit şi un cadou pentru el, misterios şi dătător de reverii. Paginile au lumină, sunet în priză directă, sunt ude, scârţâie şi miros a zăpadă, a copil în­cins de efort, latră cu câinele Zuri şi ex­plodează de simplul extaz de a fi. Scurta aventură se încheie pilduitor: la capătul tu­nelului nu e nimeni, fata e de­mult în bal­con, a trişat, el a săpat singur, ca ne­bu­nul, pentru nimic.

Nu altul e bilanţul vieţii lui Emil. Doar că tunelul a fost mult mai lung, mai în­tor­tocheat şi mai către nimic. Şi amintirile din caietul galben încep cu o încercare, tot nereuşită, de străpungere, dar nu prin zăpadă, ci prin istorie: copilul închis în va­liza de lemn cu capac găurit, la adăpost de bombele americane din 4 aprilie 1944. La capătul acestei experienţe stă o de­za­măgire mult mai lungă, anunţată discret de praful cenuşiu de pe feţele su­pra­vie­ţuitorilor. De acum, zilele vor trebui pri­vite, cel mult, cu ochi înceţoşaţi, de buf­niţă, care măcar aleg ce să vadă. În caietul lui Emil: „Ce prostie! O prostie uriaşă. O apuc întruna pe un drum interzis, cad în propria mea capcană şi tot încerc să ghicesc cum ar fi arătat lucrurile, viaţa, da­că unele întâmplări, măcar unele, n-ar fi avut loc“. „Privită aşa, numai cum ho­tărăsc eu, istoria mi-e dragă. O văd ca pe un sac fără fund, în care se adună ni­micuri, hazard, suferinţă şi fericire, un­de decid de unul singur ce intră şi aleg după toane ce iese, unde mă afund când doresc şi îmi studiez rănile şi bu­curiile pe îndelete. (...) Istoria, aşa cum am mo­delat-o, seamănă cu orice mo­nedă, are faţă şi revers, pe o parte e un evantai care te răcoreşte în toiul ză­du­fului, care te ajută să respiri, pe dos e o bilă de popice care, de mult, i-a izbit pe unii în plin, spulberându-i, iar pe alţii i-a atins prin ricoşeu, clătinându-i ori dă­râ­mân­du-i. Din perspectiva asta, spun cu mâ­na pe suflet eu, copilul născut în 1940, nimeni nu stă sigur pe picioare la ca­pătul unui război, nici învingătorii, nici învinşii, nici victimele, nici pro­fi­torii, nici cei care aplaudă, nici cei care se as­cund prin cotloane.“

„Romanul“ lui Emil presează masiv asu­pra aventurilor de cireşar postcomunist ale lui Lucian. Aşa „moi“ cum sunt, aceste istorii cu arestări şi întoarceri din infern, drame mute ale familiilor aruncate în de­pendinţele noii orânduiri, sunt mult mai bune, literar vorbind, decât relatarea, par­că de serviciu, a parcursului de salariat în câmpul muncii ceauşiste al lui Emil. Scena arestării tatălui, în praful stârnit de roţile Pobedei negre pe uliţe de sat; portretele în oglindă ale tatălui şi respectiv bu­ni­cului, atât de diferiţi în felul în care îşi vin­decă traumele; scena cu şobolanul ba­nal, care surpă muţenia autoimpusă a ta­tălui pe tema puşcăriei („Cu ochii lui că­prui gata să iasă din orbite, cu degetele îndoite şi răşchirate, cu capul clă­ti­nân­du-se întruna, nestăpânit, şi cu părul flu­turând bezmetic, deşi vântul adia tihnit. Şi urla. Urla din piept şi din rărunchi. Dezlănţuit.“) rămân în minte, pre­cum­pă­nesc asupra umorului mereu delectabil din „romanul“” lui Luci. Aici, o scenă ado­rabilă e cea din clasă, cu tatăl geamgiu, şi cam afumat, chemat în grabă să afle is­prăvile odraslei: „a izbutit să-şi scoată fe­sul, să se aplece, să-i pupe mâna şi, când s-a îndreptat la loc, să-i zică: daaaaaa, doaamnăăă, îi dau de mâncare, că mai bine creşteam un porc!“.

Pentru noul val în literatură, Fi­lip Florian este considerat de mulţi „perla coroanei“. În mod paradoxal, pentru că, în două­miism cel puţin, domină mult altceva, realismul brutal al străzii, al de­gradării studiate la microscop, auto-plân­sul de milă, scrâşnit şi autodistructiv, spe­rând exorcizarea. Nimic de acest fel la Fi­lip Florian. De aceea, rolul lui în cadrul ge­neraţiei e încă neclar. Cu siguranţă, e unul echilibrant, aproape formator, dar într-un fel încă necontagios. Deocamdată, ceea ce-l plasează pe locul excepţional, ocu­pat în numai câţiva ani, este stofa de veritabil sti­list. Autorul Degetelor mici este, într-ade­văr, cea mai pregnantă apa­riţie după Mir­cea Cărtărescu şi e sem­ni­ficativ că se vor­bește tot mai des de cla­sicitatea expresiei lui, de fibra „sado­ve­niană“. Mai util ar fi însă să fie ataşat la linia subţire de ce­re­brali sensibili şi artişti, pentru care istoria e temă de reflecţie, şi nu neapărat de edi­ficare etică (Ştefan Ago­pian e o posibilă re­ferinţă). Cu riscul re­proşului de nonim­plicare, la limită al lip­sei de atitudine, asu­mat (Radu Petrescu e cazul extrem).

Să mai aşteptăm deci. Toate bufniţele e un roman de pasaj, care descoperă cât de în­curcată e povestea cu istoria. „Starea de spi­rit“ este în impas, sub convingerea că nimic nu are o direcţie certă, niciun drum nu duce de la sine undeva şi e treabă de curat eroism să o apuci într-o parte sau alta, atâta timp cât nu mai ai iluzii şi nici nu ai ajuns să înţelegi pe deplin. Per­so­najul dublu Lucian-Emil, copilul şi bă­trâ­nul, două vârste şi nicio certitudine, pro­pune timid o soluţie, un drum pe de­de­subt, prin tunel: memoria.

Memoria şi atât. Stocare minuţioasă, nar­cisiacă, nuanţată, în vederea unei posibile epifanii. //

// FILIP FLORIAN

// Toate bufniţele

// Polirom, 2012