Pe aceeași temă
Lucian Raicu s-a nascut la 12 mai 1934, la Iasi, si s-a stins din viata la Paris, in 22 noiembrie 2006.
A studiat la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, din 1951 (absolvent in 1958), si la Scoala de Literatura "Mihai Eminescu" (1952-1954).
A fost un apreciat redactor al revistelor Viata Romaneasca, Gazeta literara si Romania literara.
A debutat publicistic in Viata Romaneasca (1952), iar editorial cu volumul Liviu Rebreanu (1967). Din opera sa vasta fac parte lucrari de critica si istorie literara precum: Structuri literare, 1973; Gogol sau fantasticul banalitatii, 1974; Critica, forma de viata, 1976; Reflectii asupra spiritului creator, 1979; Calea de acces, 1982; Fragmente de timp, 1984; Scene din romanul literaturii, 1985, iar dupa ce s-a stabilit in Franta, in 1986, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, 1993; Scene, reflectii, fragmente, 1994; Scene, reflectii, fragmente, 1994. A prefatat volume din opera lui I. Slavici, L. Blaga, D. Stelaru, Geo Dumitrescu, E. Jebeleanu, N. Breban, Ileana Malancioiu, T. Mazilu, F.M. Dostoievski, S. Esenin.
Bietele corpuri
Nu este greu de banuit cat de anevoie vin cuvintele in aceasta ora funesta. Le-as vrea simple ca intamplarea insasi, ca moartea insasi si nu stiu sa impiedic crisparea in care se vor spirala in drum spre hartie, cautandu-si zadarnic sensul in aceasta ora de nonsens.
*
In Parisul exilului si senectutii sale, Lucian Raicu se afla, in dupa-amiaza zilei de miercuri 22 noiembrie 2006, in obisnuitul sau pat de suferinta. Vegheat, ca in fiecare zi, de cea care i-a fost, din tinerete pana in ceasul din urma, sotie si sora, "the significant other", cum spun americanii.
In jurul orei 6, i-a cerut Soniei sa stinga lumina, se simtea obosit. Orb de mai multa vreme, intrezarea, totusi, lumina... Nu cerea "mehr Licht", ca marele german, ci suspendarea oricarei lumini lumesti in afara celei interioare care continua, nu ma indoiesc, cum se intamplase si pana atunci, sa refuze anularea. Agresiunea bolilor si tradarile trupului neobisnuit de rezistent, totusi, nu izbutisera, nici in acesti ultimi ani de surghiun biologic, sa dilueze suverana regalitate a constiintei in care locuia ganditorul. A fost tot asa, banuiesc, in toate varstele biografiei sale: suprematia spiritului isi reconfirma alesul. Deloc neatent la mizeriile meschine ale trupului timorat dar tenace, cum atent era la tot ce era viata in jur, solitarul se regenera prin energia cerebralitatii care i-a fost, de fapt, resedinta terestra. Nu este deloc intamplator ca partenera de-o viata era o scriitoare de talentul si sensibilitatea Soniei Larian.
De data asta insa, timpul nu mai avea rabdare. Zbuciumul in bezna n-a durat mult. Prietenul nostru ne parasea, ne-a parasit. Prezenta sa de neinlocuit o simtim, insa, cu acuitate in noi si in jurul nostru toti cei care i-am fost si ii ramanem aproape, chiar daca nu mai putem beneficia decat de paginile care ni-l readuc, viu si incomparabil.
*
Exilul este o scoala pregatitoare a expierii, dar moartea in exil adanceste si dilata neantul proximitatilor. Frigul ratacirii, pierderile si pierzania sunt lipsite de consolarile rutiniere, de familiaritatea vecinatatilor de-o viata.
Lucian Raicu a fost fortat sa se expatrieze din tara si limba in care s-a nascut si format si careia ii lasa cateva dintre capodoperele scrisului romanesc postbelic, de catre o dictatura mizera si monstruoasa. I-a rezistat fara emfaza, doar cu bunul simt si bunul gand al integritatii morale. Ca si in alte cazuri ilustre si exemplare, scrisul sau a reafirmat demnitatea incoruptibila a scriitorului de anvergura, incompatibilitatea cu masluitorii de vorbe si cu puzderia de paznici si profitori ai Puterii.
*
Demnitatea inteligentei, investitura superioara a spiritului, harul misterios si major al inefabilelor seductii livresti, tintind miezul enigmatic al existentei. Tainele si traumele si triumful codificate in pagina... Reflectii asupra spiritului creator, Critica - forma de viata, Calea de acces - doar cateva dintre titlurile operei sale numesc obsesii si teme nu doar literare, ci existentiale, care abia astfel isi gasesc legitimitatea si altitudinea literara. Raicu a spus de mai multe ori, si afirmatia i se potriveste mai mult decat oricui lui insusi, ca adevarat critic literar este cel care este mai mult decat atat. Nu la profesori si academicieni ai literaturii se gandea, nici la arbitrii frivoli ai tribunalelor literare ale zilei, nici la slujbasi de mare rang si pompa ai culturii, ci la monahala scrutare de adancime a sufletului omenesc, la cei care exploreaza si extind in literatura calea de acces spre interogatia de fond a destinului uman.
Lucian Raicu a fost si ramane cea mai ascutita minte critica a literaturii romane din dureroasa perioada asa-zis socialista, in care i-a fost dat sa-si scrie, prin limitare si risc, dar cu intensa si sfidatoare stralucire, cartile. Il putem crede pe Eugen Ionescu cand afirma ca Raicu este "printre primii, daca nu cumva primul critic literar al generatiei sale".
Spre deosebire de atatia abili si versatili profesionisti intelectuali, Raicu nu putea fi decat ceea ce a fost. La fel de singular si eminent, cu siguranta, daca ar fi devenit un celebru psihiatru sau matematician sau, de ce nu, astronom. Dar a fost critic literar, nu putea fi altceva, nu putea trimite sa-l reprezinte pe scena sociala un "eu" mai pliabil la realitatea cotidiana; pluri-eul sau speculativ si iscoditor era doar al literaturii, era literatura insasi.
Un mare critic, pentru ca un mare scriitor. S-a spus adesea ca cei mai buni critici au fost, dintotdeauna, de fapt, scriitorii, artistii - Baudelaire, Delacroix, Proust, la noi Ionescu si Sebastian. Criticul "artist" Lucian Raicu implinea, magistral, ambele premise, care deveneau, de fapt, una singura si, astfel, unica.
*
Posteritatea literara sta azi sub un mare semn de intrebare, ca viitorul insusi. Urmele spirituale pe care le lasam in trecerea noastra prin lume par, mai mult ca oricand, la fel de supuse efemerului ca bietele noastre trupuri muritoare. Nesabuitele catastrofe care pandesc de peste tot si perisabilitatea rapida a noutatii pun in dubiu orice sansa de durata a creatiei. Cei care s-au resemnat cu jubilatia momentului si identifica noul cu valoarea nu mai vad, s-ar zice, ca noul infantil imbatraneste si sucomba inainte de a atinge pubertatea.
Si totusi... sansa celor care vin, daca exista vreuna, pare a sta, paradoxal, in regasirea valorilor perene. Doar ele pot acredita temeinicia noului. Opera prietenului nostru ramane, si in acest sens, un test major.
Norman Manea
New York, 25 noiembrie 2006
Ramas bun
"... De parca pravali-s-ar mortii
Pe pieptu-mi, dar se duc cu totii..."
Rand pe rand, in ultimii ani, mi-am pierdut parintii si o parte din prieteni.
Iar in seara asta de 24 noiembrie 2006, Virgil Duda (tocmai sosit din Israel la Paris) mi-a telefonat, intrebandu-ma daca stiu, daca am aflat ca fratele lui, Lucian Raicu, a murit ieri.
Nu-l mai vazusem pe Lucian Raicu de peste un an, de cand i-am citit fragmentul din Tolstoi-ul sau tradus de sotia mea, Dominique Ilea, si aparut in Revue des Deux Mondes; el, intins pe patul de spital si din cand in cand incuviintand: "Da, da!".
Spitalul parizian unde era deja acasa (caci primit in "séjour définitif"), bine ingrijit si asteptand-o zilnic pe Sonia: Sonia Larian, in lipsa careia nici nu se atingea de mancare, ca acasa; iar Sonia ii aducea si ceva dulce din vreo patiserie, apoi ii citea, tot ca desert, cateva pagini, dupa care ascultau impreuna muzica la radio.
Seara, Sonia se intorcea acasa. A doua zi se reintorcea la aceeasi ora, slabita, bolnava, cum putea, caci el (daca ea intarzia) se nelinistea, isi pierdea cumpatul, nu-si revenea din gandurile-i negre, din angoasa, decat cand ea ii statea alaturi, ca acasa: acasa in tara, acasa la Paris, acasa oriunde, caci impreuna.
Ce a fost viata lui Lucian Raicu?
O viata prin si pentru carti. Propriile-i carti stau marturie. Dar deopotriva o viata prin si pentru prietenie. Prietenii lui (vii si morti) stau marturie. Privirea lui, zambetul sagalnic, umorul sau fin, vocea lui cantata, ironia, rasul susurat. Si iar cartile lui, citite si recitite: Gogol-ul, Tolstoi-ul, Thomas Mann-ul sau, Ionescu-l, Sadoveanu-l... Calea de acces... Reflectiile asupra spiritului creator... si cele peste o mie de pagini de texte-cronici radiofonice.
Cultura franceza a facut putin, prea putin pentru el, desi i s-a tradus Gogol-ul. Cultura romana l-a cam uitat.
Ce (mai) e de facut?
Fireste, reeditarea intr-o editie completa a operelor sale (inclusiv a eseurilor radiofonice). Ecourile din Romania pe care a continuat s-o poarte in suflet si in limba nu l-au lasat niciodata indiferent.
Sa nu ne luam ramas bun de la Lucian Raicu.
Sa-l (re)editam si sa-l citim.
Daniel Ilea
Paris, 24 noiembrie 2006
"Placerea" lecturii nu este numai placere simpla si clara, decat in cazul unei anumite literaturi mediocre si usoare; contactul cu cartea buna presupune invingerea unei dificultati si - ca o conditie si mai generala - un efort de acomodare (dificila prin forta lucrurilor) la un univers necunoscut, strain, in care ne regasim intr-un fel "codat", ca intr-un chip care nu pare al nostru - dar este!
Adaptarea la capodopera implica si o anumita "neplacere" si uneori resimtirea unei greutati chinuitoare, fireste rasplatita in cele din urma, ca in fata unei taine, care ne atrage, dar se cere patrunsa, descifrata, luata in posesie. Intr-o capodopera nu se paseste de-a dreptul, pe un drum deschis si drept, imediat accesibil. Capodopera nu ne atrage indata si mai ales din toata inima; sau, "cu inima usoara". Impresia imediata este mai curand una derutanta; ea reprezinta o faza obligatorie; absenta ei sa ni se para totdeauna suspecta. Placerea neconditionata si rapida trebuie privita, in acest caz, cu foarte multa suspiciune.
Cand am citit intaia oara Suflete moarte, la cincisprezece ani, pe cand eram un lector pasionat, am simtit o senzatie de respingere, o neplacere si chiar un fel de sila, care m-a obligat sa intrerup lectura si s-o reiau, de data aceasta mult mai acomodat, peste un numar de ani. Entuziasmul fata de aceasta carte abia la a treia lectura s-a declansat. Lecturile noi faceau sa-mi creasca entuziasmul. Cand redeschid cartea - dupa ce am scris un studiu despre Gogol in care numai textul referitor la Suflete moarte insumeaza o suta de pagini -, constat ca entuziasmul a ramas intact si chiar a crescut. Starea de spirit a creatorului, in momentul creatiei, al conceptiei, nu se transmite cititorului cartii pe un drum drept; transmisia se face obligatoriu prin intermediul unui cod sau al unei "metafore" globale. Altfel nu avem de-a face cu o emotie de tip "artistic" revelator, ci cu una pur vitala, pur "biologica", efemera; care nu lasa urme. Emotia se transmite printr-un "obiect" lipsit de calitati transparente. Opera este "opaca" si ea trebuie sa fie luminata din interior printr-o lectura adecvata, numai asa ajunge sa ne vorbeasca, altfel tace.
Lucian Raicu, din Scene, fragmente, reflectii. O antologie, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000.
