Indignări și apatii

Gabriel Liiceanu oferă lichelei șansa de a contrazice, la limită, bunul simț, și anume propria condiție, așa cum turnătorului de profesie îi oferă posibilitatea unui cutremur lăuntric în urma unor interogații abrupte, omului construit pe impostură și minciună șansa de a rosti adevărul despre sine cu un curaj nimicitor.

În Apel către lichele, o carte care apărea cu puțin după ce libertatea proaspăt do­bândită în 1989 se dovedea o „minune“ greu de întreținut - minunat eseul lui An­drei Cornea despre ine­fa­bi­lul libertății -, Gabriel Lii­ceanu ridica lichelismul la nivel de concept, nu doar ta­ră ocazională, ci și una cu parfum de specific na­țional, și făcea o invitație paradoxală. Și anume, ca lichelele comuniste (co­mu­niste este un fel de a spu­ne, comunismul fiind o ex­presie, un caz particular al lichelismului) să cedeze pozițiile publice, să se retragă din dispozitiv disciplinat. Nu doar din viața politică, ci și din cea pu­blică, cu garantarea faptului că această re­tragere nu va fi urmată de vreun act pu­nitiv, ci de „noaptea vecinicei uitări“. Era o formulare fermă și politicoasă a unui gen­tleman sever, însă tolerant, adresată secăturii care o viață întreagă a profesat imoralitatea ca pe o formă de neaoșă deș­teptăciune aruncată adânc în tulburele nea­­mului, ancora unor ancestrale ne­mer­nicii și coțcării.

Gestul mi s-a părut retoric, chiar ușor ridicol, o politețe irosită, menită să provoace din partea lichelei un rânjet satisfăcut. Un filozof exigent atât profesional, cât și etic, atent supravegheat de către Securitate, își alegea drept interlocutor un ignar, un josnic, opusul său în toate pri­vințele. Chiar aștepta un răspuns pozitiv sau chiar un răspuns, în cele din urmă? Aștepta să fie luat în serios? Aștepta Ga­briel Liiceanu un răspuns din partea celui căruia îi adresează minunatul eseu, care dă și titlul noului volum, Fie-vă milă de noi!? Titlul întreg al cărții este Fie-vă mi­lă de noi! Și alte texte civile (Humanitas, București, 2014). Aștepta filozoful un real dialog filozofic sau etic cu cel căruia îi de­dică cartea de o tulburătoare interogație morală, Dragul meu turnător? Mă în­do­iesc că în vreunul dintre aceste cazuri fi­lozoful sconta un răspuns, aștepta un dia­log, se baza pe reacția unei minime de­cențe, deși într-unul din cazuri nu ex­clu­de o posibilă metanoia, o prefacere ra­di­cală, o eliberare de sub jugul propriului du­blu falstaffian a personajului căruia i se adresează. Voi lăsa cititorului plăcerea să descopere despre cine este vorba. Cred că există aici un reflex care ne pare insolit, dar care este propriu unui filozof, mai ales al unuia care configurează o fe­no­me­no­logie a limitei, o peratologie, sau care son­deză resorturile filozofice ale tragicului. Nu doar pe sine se situează într-o situație (aparent) ridicolă, în orice caz paradoxală, dar oferă interlocutorului său mai mult sau mai puțin generic posibilitatea de a in­tra în paradox alături de el. Filozoful oferă lichelei șansa de a contrazice, la limită, bu­nul simț, și anume propria condiție, așa cum turnătorului de profesie îi oferă po­sibilitatea unui cutremur lăuntric în urma unor interogații abrupte, omului construit pe impostură și minciună șansa de a rosti adevărul despre sine cu un curaj ni­mi­ci­tor. La limită, toate aceste transformări spec­taculoase, radicale reconsiderări mo­rale sunt posibile. Totodată, aceste me­ta­morfoze potrivite pentru raskolnikovii al­tei culturi nu exclud și o linie mediană, mo­derată, a simplei decențe, care te obligă să te retragi și odată cu tine să re­tragi și răul pe care-l porți ca pe o sarcină toxică. Primul eseu al căr­ții, Din nou despre lichele, aduce ceva în plus, o re­flec­ție care devine com­ple­men­tară considerațiilor Hannei Arendt despre „banalitatea răului“. Și anume că, deși li­chelismul este un gen mi­nor al răului, desenând con­turul unei stricăciuni ac­ceptabile, chiar cu un re­ziduu de pitoresc grosier, a unei forme pervertite de frivolitate, de li­bertinism, aflat în clasa păcatelor veniale, și nu a marilor erezii, istoria a ridicat li­che­lismul la puterea unei sistematici a rău­lui. Am văzut în cuprinsul întregului vo­lum un fel de ilustrare a unei astfel de aser­țiuni. Exemplele sunt copioase, Ga­briel Liiceanu reușește să scoată la su­pra­față incongruențele, contorsiunile morale, deconspiră mistificările, reduce la absurd infatuările, lasă în pielea goală sofismele și pe cel care le profesează grandilocvent.

Există în filozof și ceva din sub­stanța unui moralist, dar nu a unuia situat sub strea­șina bi­se­ricii, dar nici cu detașarea per­fectă a moraliștilor francezi, ri­dicându-se la puterea aforistică a pa­ra­do­xului, mo­ra­liști de la care împrumută însă formularea caustică și memorabilă, ci unul în care lo­cuiește o amărăciune ve­che, pentru care ra­diografia lichelismului are ceva dintr-un spectacol trist al unui salon al can­ce­ro­șilor. Uneori, filozoful opu­ne limbajului strâmb, viermănos, găunos al lichelei sti­listica unui mare romancier, fără speranța unei vindecări, nu ca un an­tidot, ci doar pentru a ne aminti că sun­tem și altfel.

Și mai este ceva propriu filozofului, un simț al indignării care mi-a reamintit un eseu remarcabil al lui Horia-Roman Pa­ta­pievici, Etica indignării, publicat în vo­lu­mul Cerul văzut prin lentilă. Preiau una din­tre „definițiile“ de acolo: „In­dig­narea este, prin urmare, discernământul etic al inimii“. La care îndrăznesc să ada­ug o al­tă formulare: indignarea este răs­punsul pe care viața îl dă oricărei apatii. Într-ade­văr, fiecare dintre textele din acest volum te fac să simți că trăiești, o via­­ță a su­fle­tu­lui care nu este neapărat gu­vernată de un cod etic strict, ci, așa cum o formulează H.-R. Patapievici, relevă în anumite si­tua­ții un al șaselea simț, „care prezervă acel spațiu al interiorității în­de­obște numit respectul față de sine“. Cât de permeabilă este însă apatia celorlalți la indignarea ta? Gabriel Liiceanu ches­tio­nează cu obs­ti­na­ție propriile sale opțiuni, nu le consideră a priori bune și nicidecum avantajoase. Acest simț al indignării îl de­termină să „se bage“, să riște o serie de „vor­be-n vânt“, să-și construiască și să-și apere „pa­tria mi­că“ de agresivitatea celei „mari“, să iasă din spațiul unei reflecții insolitare proprii fi­lozofului, asumând toa­te riscurile unei ago­re tulburi, impre­ca­ti­ve, ostile, mus­tind de violență. Eseurile gru­pate în acest vo­lum sunt și expresia unei ieșiri în arenă, de cele mai multe ori în situații-li­mită, sub acest impuls al unei etici a in­dignării, când acest al șaselea simț co­man­dă o reacție ci­vică, oricât de pom­pos sau demonetizat vă sună acest cu­vânt și, vai, nu e singurul co­rodat de rele în­tre­buin­țări. De altfel, Ga­briel Liiceanu con­fe­ră tex­telor lui sem­ni­ficația unei pa­ranteze, a unui discurs de­viat, a unei de­turnări de la propriul me­nirii unui filozof. Julien Ben­da îi avertiza pe cărturari de riscul unei im­plicări fără discernământ în treburile ce­tății care se traduceau, printre altele, în an­gajamentul ideologic. Filozoful român cântărește ris­curile neimplicării, ale de­ta­șării aulice, asu­mând din partea căr­tu­ra­rului reinserția în viața publică cu o voce dis­tinctă, cal­culată, cu un simț al echilibrului.

Mai e aici și ceva din speranța că o parte dintre cuvintele ta­le își vor găsi un ecou prin­tre cei buni ai cetății, dar și din necesitatea ca ele să fie spuse, ca o barieră în­tre tine și lumea pro­teică, polimorfă a li­chelei cu o mie de capete, și o mie de chi­puri, și o mie de zâmbete mincinoase. O parte dintre li­chele poartă un nume, însă aș zice că nu­mele nu e relevant, deși, încă o dată, anec­doticul este integrat doctrinei faptului ilus­trativ. Chiar și atunci când se adre­sea­ză folosind nume, filozoful trece dincolo de ipostazele vremelnice ale li­che­lismului, către o paradigmă a ei re­în­căr­cabilă sub di­verse forme. Acestei esențe de rău Gabriel Liiceanu îi opune oglinda crudă a unei in­teligențe sclipitoare, a unei ironii ne­ier­tă­toare, a unor valori incon­turnabile și prin aceasta insuportabile pen­tru lichea, a unei severități salvatoare, inacceptabile în uni­versul lichelismului pur. Filozoful vor­beș­te despre ea, părând că-i vorbește, și în ace­lași timp convoacă tot ceea ce a rămas bun în noi, bunul simț ca paradox, cum își intitula Alexandru Pa­leologu una dintre cele mai frumoase cărți ale sale.