"Intalnirea" - o carte deziluzionata si antinostalgica

Ovidiu Simonca: As vrea sa spun pentru inceput doua-trei cuvinte despre colectia Fiction Ltd., pornita in martie 2003. In 3 luni s-au strans deja 6 titluri: Femeia in rosu, autori Mircea Mihaies, Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, Oameni si umbre glasuri taceri de Alexandru George, Fetita de Mihai Zamfir, Fric, de Stefan Agopian, Intoarcerea huliganului de Norman Manea, iar acum Intalnirea de Gabriela Adamesteanu, scriitoare care revine in proza dupa 13 ani de absenta.

O etica a scrisului inscrisa intr-o estetica

Mircea Martin: Pentru inceput, vreau sa precizez ca e vorba de transformarea in roman a unei mai vechi nuvele a Gabrielei Adamesteanu, prin intermediul careia a incercat, intr-un fel, limitele cenzurii comuniste din acea perioada. Spun asta pentru ca tema nuvelei de atunci era exilul. In centrul nuvelei se afla un emigrant care se intoarce, un exilat, "Obiectivul", cum rezulta din fisele de urmarire ale Securitatii. Dincolo de aceasta fortare a cenzurii si, evident, a autocenzurii, mi se pare foarte interesant ce se intampla acum. Ne-am fi asteptat ca autoarea sa profite de libertate pentru a mari spatiul dezvaluirilor, pentru a dezvalui ceea ce a ramas nedezvaluit in textul anterior. Or, asistam la un cu totul alt demers, care nu este acela de demascare, de dezvaluire, ci mi se pare ca se indreapta spre alte tinte, ca vizeaza obiective diferite. Ea ar fi putut sa se dezlantuie acum, sa introduca scene, secvente, amanunte semnificative, comentarii sarcastice etc., intr-un cuvant, tot ce n-a putut sa spuna atunci din cauza cenzurii, autocenzurii, terorii. In faptul ca - spre deosebire de altii - ea se abtine, imi place sa vad o anumita etica a scrisului. O etica inscrisa intr-o estetica.

Daca simte nevoia sa rescrie acest text si sa-l imbogateasca pana la a-i da dimensiunile unui roman, Gabriela Adamesteanu o face cu aceeasi vointa a desavarsirii artistice cu care a scris si primul text. Ea insasi foloseste in marturisirile care insotesc romanul cuvantul de "perfectiune", un cuvant care a circulat mult in anii ‘70-’80, cand s-a crezut in literatura, cu disperare, cu spaima, cu un fel de absolutism. Marturisirea si atitudinea ei de acum ne atrage, poate, atentia asupra unui fenomen pe care nu stiu daca l-am analizat sau constientizat cu adevarat. Si anume, ca presiunea cenzurii comuniste nu a actionat numai asupra continutului ideologic al operelor, asupra faptelor prezentate, ci si asupra modului in care aceste fapte, idei sau atitudini au fost prezentate; deci, nu numai asupra semnificatului, ci si asupra semnificantului. Sub comunism, atentatul cenzurii a vizat pana si forma literaturii scrise. Devierea nu a fost numai semantica, ci si formala. S-au produs nenumarate anamorfoze, de care uneori nici macar autorii n-au fost constienti. Nu e insa cazul Gabrielei Adamesteanu, care chiar dramatizeaza acest efect si rezultatul este nevoia de a rescrie primul text, dandu-i forma la care a ajuns acum.

Recuperarea pe care o realizeaza autoarea in acest roman se face in acest plan artistic in primul rand, in care se intalnesc forma si continutul, nu numai in planul separat al ideologiei sau al istoriei. Pe ea o supara, de fapt, inghetarea formulelor stilistice, pe care cu multa constiinta autocritica o descopera in versiunea prima a acestui text. In consecinta, ea nu schimba nimic esential in textul de fata, desi e vorba de o re-scriere. Nu schimba destinul personajelor, care sunt in continuare recognoscibile. Nu adauga elemente care in primul text erau absente, dar presupuse. Exista in nuvela o scena a interuperii totale a circulatiei, cum stim ca se intampla atunci cand seful cel mare urma sa faca o deplasare, o calatorie; aceasta scena este reluata ca atare, fara nici un adaos. Ceea ce se modifica, totusi, sunt culorile, raportul intre culori. Autoarea insasi descrie, prin personajul sau principal, viata din Romania comunista ca lipsita de culoare. Si probabil ca, printr-un fel de influenta pe care propriul sau personaj o are asupra ei, ca narator, simte nevoia sa schimbe tusele de culoare in noua versiune, raportul intre culorile negru si alb, si acest travaliu asupra nuantelor se poate observa la o lectura atenta.

De la lumea auzita la lumea vazuta

Ceea ce se mai adauga in versiunea largita, si este imediat vizibil, sunt acele fise, acele inserturi, care contin fisele de urmarire ale "Obiectivului", personajul central, care par efectiv copiate din dosare ale CNSAS, si unde intalnim toata birocratia suspiciunii, toata repetitivitatea delatiunii inutile, stupide si, in ultima instanta, absurdul si mizeria vietii noastre de atunci.

In acelasi text confesiv, autoarea spune ca aceasta carte reprezinta un moment de "ruptura si deschidere" in opera ei. O formula care m-a facut atent, pentru ca Gabriela Adamesteanu este o prozatoare nu numai capabila sa se autodefineasca, dar si sa se aseze intr-un context care sa fie in acelasi timp artistic, istoric si politic. Daca e sa incerc sa explic aceasta formula, atunci as spune ca trecerea, schimbarea care are loc este una de la lumea auzita la lumea vazuta. Ea insasi, fara sa dea importanta pe care o dau eu acestei treceri, vorbeste despre importanta pe care a avut-o pentru ea contactul cu Occidentul faptul ca a putut sa calatoreasca si sa vada "cealalta" lume, fara de care lumea noastra probabil ca nu i s-ar fi dezvaluit in profunzimea ei. Am impresia ca aceasta proza si, cu atat mai mult, versiunea ei augmentata, traverseaza aceasta punte de la auz la vaz, de la auditiv la vizual.

Stim cu totii ca Dimineata pierduta reprezenta, printre multe alte performante, si o performanta in aceasta ordine a auzului unui prozator. Acum am impresia ca performanta cauta acest spatiu al vederii, un spatiu care presupune panoramari si ne obliga sa asezam acest tip de literatura mai degraba in spatialitate decat in succesiune. Stim cu totii ca literatura e o arta a succesiunii si ca efectele de simultaneitate nu se obtin decat prin eforturi speciale, prin descriere, prin planuri paralele sau prin ceea ce ramane implicit in orice succesiune. Gabriela Adamesteanu este o excelenta evocatoare a trecutului - intalnim in aceasta carte, ca si in Dimineata pierduta, pagini memorabile -, dar aici, ca si acolo, spectaculoasa este tocmai placarea trecutului asupra prezentului. Titlurile insesi - Dimineata pierduta si Intalnirea - spun ceva (si) din acest punct de vedere. Mai mult decat in toate celelalte texte ale sale, autoarea pare bantuita aici de o obsesie a simultaneitatii. In Intalnirea, ea incearca o suprapunere de planuri, pe care o dubleaza cu o suprapunere de registre stilistice. Toate aceste elemente servesc la o prezentificare, la o aducere in prim-plan.

Tin sa mai semnalez un paralelism, extrem de semnificativ, dupa parerea mea, intre planurile actiunii propriu-zise, intre relatarea curenta si flash-back-uri, intre prezentare si aratare, telling si showing s.a.m.d. La fel, nu trebuie sa ne scape semnificatia pe care o are asezarea in paralel a acelor inserturi cu fise de Securitate, pe de o parte, si a citatelor abundente din Odiseea, pe de alta parte. Contrastul acesta mie mi se pare de-a dreptul nimicitor. Eu vad aici un fel de revansa a spiritului, o revansa pe care autoarea (si noi toti, impreuna cu ea), ne-o putem lua impotriva asupririi. Punerea in aceeasi pagina a celor doua texte este de o elocventa muta teribila.

O carte construita

Gabriela Adamesteanu este un constructor. Ceea ce imi place in mod deosebit la aceasta carte este chiar faptul ca ea este o carte construita. Cand spun construita, inteleg o carte bine gandita dinainte, cumpanita, echilibrata. Ea isi scrie mai intai in cap romanele sau oricum isi scrie cel putin inceputurile, primele zeci de pagini. Undeva chiar si spune ca, in momentul in care un roman e scris pe jumatate, el este, de fapt, gata. Asta arata ca ea isi gandeste romanele cu mult inainte de a le scrie, nu se lasa purtata de suvoiul epic odata declansat, nu se lasa "scrisa".

S-a vorbit despre Dimineata pierduta ca despre un text experimental. Acest aspect pare sa se accentueze in versiunea actuala. Trebuie sa ne intelegem insa asupra termenului. Daca prin "experimental" intelegem pur si simplu cautarea formala, atunci acest roman nu este experimental; sau este in sensul in care e orice formula nou incercata. Orice formula nou incercata creeaza un disconfort la lectura, o discontinuitate a acelei succesiuni, interventie artificiala, intrerupe iluzia realista. Asemenea elemente disruptive exista, uneori chiar abunda, in pagina Gabrielei Adamesteanu, dar ele sunt imediat depasite. Iluzia este imediat recuperata prin puternica autenticitate a ceea ce urmeaza de fiecare data. De pilda, daca dupa un discurs sau o rememorare urmeaza un monolog interior, acel monolog este atat de autentic, atat de exemplar in ceea ce ne spune despre personajul respectiv, incat recuperam pe data iluzia, n-o mai simtim ca pe o interventie arbitrara, artificiala, ci ca facand parte din unitatea si cursivitatea fireasca a cartii. Aceste monologuri creeaza o tensiune extraordinara. Ai sentimentul, pe de o parte, ca autoarea isi face meseria, ca pune in joc tot felul de procedee, unele chiar foarte moderne - as spune ca sunt moderne pana la a fi postmoderne -, iar, pe de alta parte, ca viata palpita in aceste pagini din plin.

Imi amintesc ca atunci cand a publicat prima sa carte, Drumul egal al fiecarei zile, si s-a bucurat de un succes meritat de critica, eu mi-am permis sa o ironizez, modificand putin titlul si spunandu-i "Drumul egal al fiecarei file". Repet aceeasi formula si acum, intr-un sens pe care as vrea insa sa-l precizez. Si aici ai senzatia ca, in ciuda performantelor tehnice pe care le dezvolta autoarea, exista o egalitate, exista o egalitate fara surprize, adica fara accidente de parcurs, fara denivelari. Ea se mentine tot timpul la un nivel inalt, pe un podis care ne asigura intotdeauna ca avem de a face cu un prozator autentic, as spune, cu un mare prozator al zilelor noastre.

Exilatii sunt o alta lume

Dan Petrescu: Cine se va uita la colectia Fiction Ltd. a Ed. Polirom va remarca, poate, ca ea tinde sa consacre o anumita moda a rescrierilor. Daca avem astfel un mic Nabokov odata cu Fetita lui Mihai Zamfir, cred ca avem si un mic Ulysse, odata cu Intalnirea Gabrielei Adamesteanu. Postmodernista sau nu, maniera aceasta nu asigura neaparat succesul unei carti, mai ales daca ea nu se situeaza in raportare cu modelul la o anumita distanta ironica ajungand uneori chiar la pastisa. De aceea gasesc ca trimiterile, citatele repetate din Odiseea in romanul Gabrielei Adamesteanu sunt oarecum inutile. Era de ajuns trimiterea pe care o facea la un pasaj din Jurnalul lui Mircea Eliade, care este pus in motto. Altminteri, romanul despre care vorbim este foarte interesant, in primul rand printr-o foarte buna manuire a limbii romane.

In afara de aceasta, admir modul in care e construit romanul, aceasta continua variatie a perspectivelor in jurul acelorasi evenimente, care este foarte moderna si pe care o prefer oricarei naratiuni care curge linear si linistit. M-am intrebat la un moment dat daca autoarea nu ambitioneaza un anti-climax, adica daca intalnirea anuntata in titlu cumva nu se produce. Pana spre sfarsitul romanului mi-am spus ca asta ar fi solutia. Romanul este incadrat de un vis. In prima parte a romanului, eroul se intoarce din strainatate in Romania in vis si nu mai e recunoscut de ai sai, ca, in final, sa fie recunoscut de mama sa. Morala acestei chestiuni este ca, reintorcandu-se, el isi gaseste identitatea. Cu toate astea, cel putin pentru mine, este vorba de un erou care nu e deloc simpatic. El - si cred ca Gabriela Adamesteanu sugereaza asta cu finete - nu prea intelege ce se intampla in Romania. Aceasta problematica ne aduce noua in prim-plan problema exilatilor. E un merit al Gabrielei Adamesteanu ca ataca acest subiect si il ataca de pe pozitiile cuiva care e in afara acestei situatii, incercand sa o inteleaga. Ea ne sugereaza, cu multa finete, ca exilatii nostri si, in general, toti exilatii sunt o alta lume.

Eroul ei nu are intelegere pentru ceea ce se intampla in Romania, nu pricepe de ce aceia cu care se intalneste fac diverse semne aratand spre telefon, in aer; nu raspunde la un apel de ajutor pe care i-l face cineva cu care se intalneste, prin urmare trece cumva preocupat de propriile lui chestiuni psihologice si de regasiri ale unei perioade revolute, trece peste realitatile romanesti de la ora aceea. Trebuie sa recunoastem, la randul nostru, ca exilatii nu ne plac foarte mult, pentru ca, in primul rand, au tendinta de a ne da lectii si, in al doilea rand, sunt, cu infime exceptii, opriti, in ceea ce priveste realitatile romanesti, la perioada in care se afla Romania cand au plecat ei s.a.m.d. Prin urmare, nu totdeauna ne si impacam bine cu acesti exilati. Notele acelea de Securitate, insertate in text, pentru mine nu sunt totdeauna convingatoare, dar important e ca avem o carte construita, cum bine spunea Mircea Martin, dar construita cu stiinta si cu finete.

Prizonieri in lumi paralele

Paul Cernat: Am sa incep cu o scurta confesiune. Intalnirea mea cu proza Gabrielei Adamesteanu a avut loc inainte de a fi citit-o, la inceputul lui 1990, cand am vazut la Televiziunea Romana ecranizarea dramatizarii dupa romanul Dimineata pierduta. Atunci am avut senzatia ca acest roman contine si o parte din biografia mea. Continuu sa cred ca Dimineata pierduta constituie probabil cea mai puternica imagine literara a comunismului nostru crepuscular, a Romaniei ultimilor 10-15 ani de ceausism. Cel de-al treilea roman al Gabrielei Adamesteanu, Intalnirea, un remake dupa ampla nuvela cu acelasi titlu din volumul Vara-primavara, are o corespondenta, atat la nivel tematic, cat si la nivelul obsesiilor de profunzime, cu Dimineata pierduta, in pofida tuturor diferentelor. In Dimineata pierduta exista un nucleu poetic - nu tocmai explicit, ce-i drept - reprezentat de obsesia unui trecut auroral pierdut. In romanul Intalnirea textul originar din Vara-primavara este pus in pagina sub forma unui poem in versuri. Acest discurs poematic este, as spune, un discurs al iluziei si al confuziei, nebulos si destul de dificil la lectura, un discurs in care se amesteca amintiri ale personajelor, inchipuiri de tot felul, fluxuri ale constiintei, zvonuri, informatii contradictorii etc. Exista apoi un discurs prozastic standard, realist si usor cinic, discursul asumarii lipsite de iluzii a propriei experiente totalitare. Acesta este ilustrat in special de partitura Christei, sotia germana a savantului Traian Manu. Si, in fine, exista acele inserturi documentare, filele din dosarul de Securitate "Savantul", cu rol de contrapunct in economia ansamblului.

Ele reprezinta, intr-un fel, Realitatea totalitara, cu majuscule. Citindu-le, am avut senzatia ca parcurg extrase dintr-un dosar autentic, preluate cu minime modificari. Aceste fragmente de dosar sunt un fel de gratii textuale care separa exilul de lumea de dincoace de granita, lumea exilatului Traian Manu de lumea familiei sale ramase in tara. Caci atat personajul principal al cartii, cat si rudele sale de sange sunt, in fond, niste captivi, prizonieri in lumi paralele, care nu comunica. Traian Manu este captivul propriilor iluzii cu privire la Romania sa pierduta, o Romanie care insa intre timp s-a degradat iremediabil pana la a deveni de nerecunoscut. In schimb, rudele sale sunt prizonierele realitatii abrutizante si represive a regimului totalitar comunist. Unii au devenit chiar agenti ai acestuia, iar imaginea lor asupra Occidentului nu e mai putin distorsionata decat imaginea lui Traian Manu despre Romania. S-ar putea crede ca Intalnirea este un roman despre mitologia exilului. Dimpotriva, avem de-a face aici cu o dramatica si, pana la urma, tragica disolutie a mitologiei exilului. Intoarcerea acasa este una iluzorie, de aceea cred ca atat titlul cartii, cat si motto-ul din Mircea Eliade trebuie citite in cheia unei ironii tragice.

Pentru ca nu avem de-a face aici cu o autentica intalnire, cu o autentica intoarcere acasa, ci cu o falsa intalnire, cu o intalnire ratata. Noul Ulysse nu mai gaseste drumul spre Ithaca, iar Penelopa sa - Buni - nu mai e demult in viata. Atat motto-ul lui Mircea Eliade, care trimite la mitologia lui Odiseu, cat si pasajele din Odiseea plasate cu caractere italice in cuprinsul romanului, sunt mai degraba o capcana. Intalnirea este un roman al instrainarii, un roman al pierderii legaturii cu trecutul si cu memoria comunitatii. Este, desigur, materializarea unei obsesii, exilul, despre care autoarea a vorbit in repetate randuri in ultimii ani, dar este in primul rand un roman despre incomunicare, despre esec, despre imposibilitatea intoarcerii acasa, o carte deziluzionata si antinostalgica. Voi incheia cu cateva consideratii despre postfata autobiografica a cartii. Este, daca nu ma insel, al treilea text confesiv de amploare al Gabrielei Adamesteanu.

Celelalte doua sunt Securistul si vrabia abulica, pe care l-a inclus in volumul Cele doua Romanii, si, respectiv, Cenzura si autocenzura, inclus ca postfata la ultima editie a romanului Dimineata pierduta. Nu vom gasi insa aici mari dezvaluiri despre laboratorul de creatie al romanului. Autoarea se dovedeste a fi, si in aceasta privinta extrem de discreta si de evaziva, preferand sa se "obiectiveze" in comentarii acute despre relatia dintre literatura si realitatea politica a Epocii Ceausescu. Aceeasi pudoare a confesiunii intime o intalnim, de altfel, si in cazul elementelor autobiografice camuflate subtil in interiorul fictiunii. Oricum - tin sa marturisesc ca am rezonat la fel de puternic la aceasta postfata ca si la lectura romanului propriu-zis. Dincolo de discretie, dar nu in ciuda ei, ceea ce impune in scrisul Gabrilei Adamesteanu este onestitatea estetica si morala, o onestitate in care, personal, vad insasi conditia de existenta a marii proze.

A consemnat Rodica Diaconu