Pe aceeași temă
Tradusa din franceza de Monica Parvu cu mare acuratete, cartea despre evenimentele din 13-15 iunie 1990 pe care ne-o propun Mihnea Berindei, Ariadna Combes si Anne Planche* e o carte document, extrem de bine intocmita si de informata. E, de fapt, a doua editie a acestei carti, aparuta** la scurta distanta de evenimentele pe care incearca sa le restituie in succesiunea lor cronologica, dar si in logica lor speciala. Am ezitat sa utilizez termenul deja incetatenit de "mineriada" ca sa ma refer la faptele avute in vedere de autori, pentru ca autorii insisi evita sa o faca, incercand sa delimiteze clar responsabilitatea minerilor de cea a celorlalte forte implicate in acest episod sumbru si violent al istoriei noastre recente.
Citind cartea cu mare atentie la detalii, pentru ca tocmai ele ajuta in aceasta carte, ce e si una de investigatie, la descifrarea a tot felul de mistere reale sau puse in scena si la deconstruirea versiunilor prin care puterea neocomunista incearca sa acrediteze ideea unui "complot legionar" sau a unei lovituri de stat, m-am intrebat cum e posibil ca nici acum, dupa atatia ani de la acel iunie dureros si incrancenat, lucrurile sa nu se fi lamurit din punct de vedere juridic si cei responsabili sa nu fie trasi la raspundere. Cartea pe care o comentam continua sa fie azi o carte de mare actualitate, pentru ca exact in aceste zile se fac audieri "la cel mai inalt nivel", ca sa spun asa.
Dupa ce a sustinut, in ciuda tuturor evidentelor, ca nu el a chemat minerii, profitand de complicitatea televiziunii, care pana la un punct a tinut ascunse acele parti ale discursurilor sale din acele zile ce demonstrau fara tagada ca o facuse, fostul presedinte Ion Iliescu revine in prim-plan tocmai datorita audierilor la care e nevoit sa se prezinte in legatura cu acest caz. Zambetul caracteristic care nu l-a parasit nici in aceste imprejurari, cand da declaratii ziaristilor spunand ca e perfect de acord ca adevarul trebuie sa iasa la suprafata, pare, in raport cu gravitatea faptelor pe care ni le evoca marturiile din cartea de care ne ocupam, un semn ale carui intelesuri ne scapa. Faptele sale au developat totusi atunci cu claritate dificultatea pe care proaspat alesul presedinte o avea de a se desparti de trecutul sau comunist, nu la modul declarativ, cum a facut-o ulterior de nevoie, ci la cel al felului de a actiona in calitatea sa de om politic. Acelasi lucru se poate spune si despre cei care i-au stat atunci in preajma (inclusiv Petre Roman) si l-au consiliat sau doar i-au tinut isonul, ca urmare a unei bine invatate lectii de oportunism sau direct interesati in mentinerea unui socialism de tip gorbaciovist, refractar pluralismului politic. Unii dintre ei au ocupat sau mai ocupa posturi cheie in structurile puterii. Sa fie oare aceasta o rasplata sau un semn ca structurile respective nu au fost dislocate nici pana azi? Caci, asa cum s-a intamplat si la revolutie, nu e vorba aici de actiunea unui singur om, ci de aceea a unui intreg aparat, inclusiv cel represiv, caruia i s-a dat ocazia sa actioneze in spiritul in care era bine rodat, din perioada anterioara.
De altfel, scenariul dupa care faptele s-au derulat in iunie 1990 ne evoca adesea lucruri ce ne devenisera familiare - fara a fi prin asta mai putin surprinzatoare - inca din timpul derularii revolutiei din decembrie: fortele de ordine se manifesta cand violent, facand victime la intamplare, cand devin pasive si nu intervin, atunci cand ar fi nevoie sa o faca; se vehiculeaza prezenta unor forte care actioneaza din umbra si foarte periculoase - "teroristi" in 1989, "legionari" in 1990 -, care apoi dispar cum au si aparut; mor, sunt raniti sau brutalizati oameni dupa un principiu ce combina aleatoriul cu actiunea dirijata; in sfarsit, "enigmele", in ciuda marturiilor numeroase venind din partea victimelor, dar si rezultate din investigatiile jurnalistilor, par de nerezolvat. Cauza e transparenta: interese politice, implicand institutiile represive ale vechiului regim, in fruntea carora se rotesc, trecand cand mai in umbra, cand in prim-plan, persoane compromise in timpul puterii comuniste, pe care nimeni nu vrea sau nu poate sa le inlature.
Cartea de care ne ocupam aduce cateva clarificari importante: actiunile din acele zile tulburi si violente au fost planificate si indreptate in primul rand impotriva partidelor politice de opozitie, a asociatiilor nonguvernamentale care sustineau o politica de democratizare sau in mod esential anticomunista, a ziarelor, grupurilor sau persoanelor care se manifestasera in acelasi sens, dandu-si seama ca revolutia era departe de a se fi incheiat si ca ea fusese deturnata de la scopurile pentru care oamenii iesisera in strada si fusesera dispusi chiar si sa moara. Actiunea "Piata Universitatii" a incercat sa indrepte aceasta situatie in forme nonviolente si adesea nonconventionale, determinand evolutia lucrurilor intr-o alta directie decat cea pe care o luasera. A intervenit uriasul sistem de manipulare, bine pus la punct si bine rodat inca din perioada ceausista, menit sa redestepte frici bine exersate, sa stimuleze idiosincrazii sau sa redestepte reflexe ideologice inoculate timp de atata vreme de un aparat de propaganda eficient si bine rodat.
Autorii cartii developeaza cu exactitate resursele psihologice si ideologice pe care s-a bazat manipularea. Stereotipul "legionarului" (pentru ca presedintele lansase versiunea unei lovituri de stat legionare), caruia ii sunt asimilate cel al "parazitului", al "contestatarului", al "golanului", al "intelectualului", al exclusului ("tiganul"), definind orice virtual "dusman" si deci potentiala victima, functioneaza ca un cadru de selectie al celor carora li se aplica pe loc pedepse "exemplare". Astfel, un camionagiu ce purta o haina de vanatoare cumparata dintr-un magazin de articole sportive, identificat drept legionar datorita culorii pe care o avea haina sa, e lovit in cap cu cabluri metalice si cozi de lopata de un grup de mineri, dupa ce fusese legitimat de un politist de la circulatie (p. 174-175). Alteori insa, minerii merg la adrese precis indicate sau poseda harti ale locurilor pe care trebuie sa le devasteze, nimicindu-i pe "dusmani".
Cazul e departe de a fi unic, complicitatea prin asistare pasiva a fortelor menite sa pastreze ordinea publica e evidenta inca din momentul in care e luat cu asalt Institutul de Arhitectura de catre muncitorii de la IMGB, iar violenta minerilor atinge cote greu imaginabile de o minte sanatoasa, punand intre paranteze orice logica si mai ales "omenia" cu care ne place sa identificam poporul caruia ii apartinem. Ea e indreptata fara deosebire impotriva copiilor, adolescentilor, femeilor, barbatilor, tinerilor si batranilor. Relatarile martorilor sau ale jurnalistilor, ale victimelor care au scapat cu viata, numeroase si invocand situatii dintre cele mai diverse, unele de-a dreptul cutremuratoare, cum e cea a poetului Mihai Ursachi, starnesc un sentiment de oroare si revolta. Televiziunea publica a dat cu greu si tarziu imagini, dupa ce ele fusesera difuzate de televiziuni straine. Prin ea ne parveneau, in schimb, imagini ale celor care aprobau isterizati violentele si care, crezand in mesajul presedintelui, ii intampinau pe mineri ca pe niste adevarati "eliberatori".
Nu e singurul aspect prin care, in acele zile, asa cum se intamplase si in lunile anterioare cu ocazia manifestatiilor opozitiei, sunt vehiculate imagini, practici si scheme de actiune politica identice cu cele ale partidului comunist. Redesteptarea urii de clasa si incitarea unor categorii sociale impotriva altora (sa ne amintim de sloganul "Moarte intelectualilor!" sau "Noi muncim, nu gandim!"), intentia de lichidare cu orice mijloace a opozitiei, manipularea de tip propagandistic, folosind cu abilitate bine inradacinate reflexe ideologice ale epocii ceausiste, ca oroarea fata de "strain" (cel care "nu a mancat salam cu soia", consuma droguri si fabrica bani falsi, cu care e capabil sa corupa fiinte naive si nevinovate, sau detine tehnica de inalt nivel, prin care poate controla si manipula) sunt numai cateva dintre exemplele ce se pot da.
Pe acest fond, sloganul electoral castigator la 20 mai 1990, ce invocase linistea si pacea sociala, se dovedeste mincinos, iar pretentia puterii feseniste de a fi purtatoare legitima a idealurilor revolutiei si ale democratiei se naruie.
De aceea, autorii cartii descopera si ne semnaleaza si aspectele pozitive derivate din aceasta tragica imprejurare. E vorba de mobilizarea societatii civile si, practic, de organizarea acesteia, de revelarea necesitatii existentei sale ca o instanta critica, dar si de actiune. Se produce o solidarizare a acesteia fara precedent si o demontare a mecanismelor prin care puterea actionase, propunandu-se, in locul batei, dialogul, in locul fricii, solidaritatea, in locul dezbinarii si urii, examenul de constiinta lucid, in locul pasivitatii, luarea de atitudine. E momentul in care se creeaza Alianta Civica, Ana Blandiana, presedinta acesteia, avand un rol activ in mobilizarea fortelor democratice ale momentului. Autorii subliniaza si rolul presei independente care aduna marturii si contracareaza discursul agresiv al presei aservite puterii, determinand-o astfel sa se replieze pe pozitii oarecum mai blande, desi campania de denigrare a personalitatilor care intervenisera pentru a condamna cele intamplate continua. Una dintre tinte e Grupul pentru Dialog Social, care publica, impreuna cu Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki, un raport in care incearca o sinteza a informatiilor accesibile imediat dupa evenimente, subliniind in special atacurile indreptate impotriva studentilor si institutiilor universitare, actiunea Manucu, agresiunea stradala, agresiunea impotriva romilor si indicand documentele care pot constitui surse utile pentru justitie, dar si pentru cei ce vor sa stie ce s-a intamplat: stenograme, procese verbale, fragmente din discursurile liderilor politici ai momentului sau din dezbateri publice.
Concluzia raportului, ce a constituit o sursa de informatie si pentru autorii cartii pe care o comentez aici, e aceeasi: inscenarea unei lovituri de stat pentru a justifica violentele din zilele de 14 si 15 iunie.
Ramane deschisa chestiunea lectiei care se poate extrage din evenimente si cartea este din acest punct de vedere un semnal redesteptat in fata uitarilor noastre, a pasivitatii, a oboselii, a lipsei de responsabilitate sau a dezinteresului fata de actiunea publica, de binele comun. Cine o citeste isi da seama ca societatea romaneasca a trecut atunci printr-un pericol mortal si ca fortele care l-au generat sunt, din pacate, inca active in societatea romaneasca de azi, mai ales ca aceasta si-a pierdut putin cate putin apetitul revolutionar initial si nevoia de morala, ce pareau sa fi fost in 1989 forte esentiale.
* Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, 13-15 iunie 1990: realitatea unei puteri neocomuniste, editia a II-a, traducere din franceza de Monica Parvu, Bucuresti, Editura Humanitas, 2006, 280 p.
** Roumanie. Le livre blanc, Paris, Ed. La Découverte, 1990.
