Limba în care ierți

Tania Radu | 05.03.2019

Nu e doar o poveste, ci o pildă rămuroasă despre mai mult decât un destin personal: despre un loc unde identitățile au fost aruncate în multiple adversități.

Pe aceeași temă

Duritate, „o anume urgență“, un fel de furie de „a face dreptate“, adică de a îndrepta lucrurile croite strâmb în viața eroilor. Sunt observații făcute aproape la unison de cei care au scris de cele două romane publicate până acum de Tatiana Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi, 2017, și Grădina de sticlă*. Una dintre explicațiile pe care le caută autoarea, ușor descumpănită de insistența intervievatorilor pe tema asta, este că „eu nu mă pricep să încurcubeiez chiar totul. În viață – cel puțin în aceea trăită de mine până acum – întunericul predomină și soarele străbate rar. Chiar și atunci când scriu «de bine», oricum țin degetul pe puls. (...) nu-mi plac filmele cu final extrafericit. (...) Lars von Trier, Tarkovski – mie în zona aceea îmi place să mă plimb. Și acum va urma, cred, o întrebare legitimă despre aroganță“. Așa îi răspunde, cu autoironie subțire, Cristinei Hermeziu într-un interviu apărut în Dilema Veche.

Scriitoarea născută în Basarabia este una dintre cele mai puternice apariții în proza românească actuală, căreia îi aduce o plămadă aparte, individualizată de aburul distinct al unui alt pământ, înrudit, dar altfel altoit culturalicește. Se sprijină pe un talent cu fibră tare, robustă, hrănită de trăiri și obsesii, slavă Domnului, diferite de ale noastre, ale celor din dreapta Prutului. Mai are un atu enorm, prin care a cucerit deîndată cititorii și critica din România: expresivitatea dezinvoltă a limbii române în care scrie și care nu dă semne că ar fi luptat să dea la o parte mărcile inevitabilului localism (cu care adesea se joacă), ci, dimpotrivă, că se autocreează doar în acord cu ce are de spus. Jurnalismul de televiziune trebuie să-i fi ajutat mult (reporter ProTV multă vreme). A ținut-o departe de ceea ce recapătă acum cu poftă: „Din jurnalism mi-a rămas frica de a minți într-un text, dar și dorul de cuvinte. Nu vedeți cum m-am scăpat la comparații în carte? Pe alocuri zici că eram la olimpiada de română. În televiziune mai ales nu prea ai unde te desfășura cu scrisul. Camera omoară tot, «scriitorului» îi rămân statisticile, numele și titlul“ (din același interviu).

E exigentă cu sine Tatiana Țîbuleac. Grădina de sticlă aproape nu are imperfecțiuni. Și dacă Vara... era animat de un fel de „urgență“, explicabilă prin mixul de patologii care alcătuiau trama (un fiu adolescent, instabil psihic și o mamă bolnavă de cancer în stadiu terminal), acest al doilea roman are un ritm natural, al vitalității Lastocikăi, fetița înfiată dintr-un orfelinat de toată spaima. Energia asta, vitalitatea, „reziliența“, cum s-ar spune azi, îi alimentează imensa putere de a răzbi, de a suferi de dragul vieții, așa spartă-n bucăți cum i-a fost dată. Viață înseamnă revanșă, atât.

Sticle goale, caleidoscop, boala oaselor de sticlă (a fetiței pe care o va naște) compun o colecție de cioburi prețioase, desprinse chiar din Lastocika. Romanul lasă senzația că a fost scris în jet, numai că mulțimea de detalii risipite, dar congruente pe deasupra întâmplărilor trimite la un proiect mai degrabă elaborat sau, în orice caz, ghidat de un puternic instinct al ridicării în metaforă. Plasa poetică pe care mulți comentatori au detectat-o în scriitură ar avea în acest caz efect de „criogenizare“ a sensurilor. Nu e doar o poveste, ci o pildă rămuroasă despre mai mult decât un destin personal: despre un loc unde identitățile au fost aruncate în multiple adversități; despre un timp care se fracturează și lasă lumi pe maluri ce se îndepărtează tot mai mult unele de altele. Altfel spus, despre Basarabia recentă.

Lastocika (rândunică, în rusă) e numele pe care i-l va da Tamara Pavlovna, mama adoptivă, un personaj cu adevărat extraordinar. Nu mă mir că i-a făcut o foarte bună impresie Gabrielei Adameșteanu, care scrie pe coperta a patra a romanului. Păstrând proporțiile, Tamara Pavlovna intră în serie cu Vica Delcă.

Rusoaica „sticlăreasă“ (aduna sticle goale de prin Chișinău și făcea bani buni din vânzarea lor) și fetița de șapte ani, cât avea în ziua când ieșea pe poarta orfelinatului atârnată cu un deget de buzunarul femeii, fac un cuplu mult mai complicat decât Aleksy și mama lui. Vara în care mama a avut ochii verzi începea de la ură și furie și decola rapid către empatie și împăcare. În Grădina de sticlă*, nici ura, nici dragostea nu cedează și nici nu câștigă. Și Lastocika, și Tamara Pavlovna sunt fugărite sălbatic de cele două simțiri care le țin în viață și împreună până la capăt, în luptă crâncenă și în tragică neputință de înțelegere reciprocă. Și nu e numai asta! Lastocika e teatrul de război al limbilor cărora nu știe dacă le aparține. Bătălia limbilor (rusa, moldoveneasca, româna – căci da, ultimele două încă nu fuzionau) e poate cea mai dură dintre toate: „În ce limbă să vă iert?“ strigă aproape ieșită din minți de revoltă vocea povestitoare din Grădina de sticlă. Să vedem de ce.

Lastocika nu mai are alt nume. Despre ziua plecării din orfelinat scrie ca despre ziua în care s-a născut. La șapte ani! Prima noapte în patul unei mame și cea dintâi dimineață în care s-a trezit având mamă sunt momente sfinte. Ce contează că Tamara avea „ochii rotunzi și galbeni, fără gene. Urechile subțiri, creștetul albit. Nu era cine știe ce, dar era singura care m-a vrut“. Dorită? Da, ca ajutor la cărat sticle goale. Iubită? Da, cu ambiție: „m-a crescut om“, dar mai ales cu palma izbită peste gură, ca să învețe rusește, ca să nu se golănească, dar mai ales ca să ajungă doctor. Umărul ei de copil e definitiv și adânc gravat de rănile și umilința cărăușiei. Dar i se cumpără hainele cele mai scumpe, are cam tot ce-și dorește. Învață rusește printre bețivi, vomă și zoaie de sticle împuțite. Dar trăiește într-o casă pe care Tamara Pavlovna o curăță maniacal și care va fi a fetei. Știe deja prea multe despre viață, dar pe lângă femeile ei, cum le spune vecinelor de toate națiile cu care împart blocul meschin și o curte amărâtă, învață mult mai mult: „De la toate am învățat ceva, de la toate femeile mele – câte un lucru. Ambiție de la Tamara Pavlovna. Dărnicie de la Șuricika. Resemnare de la sărmana Tonea, inimă ușoară de la Raia. Și doar de la Katia, care a fost lumina ochilor mei, n-am reușit să învăț lecția până la capăt. Frumusețe știa ea cel mai bine. Dar n-a fost să fie“. Lastocika se crede urâtă. Nu se iubește pe sine, așa că le înțelege pe amărâtele alea: „Dacă ar fi fost după ele, și-ar fi cusut toate crăpăturile, ca pe niște ciorapi rupți“.

Povestea Lastocikăi e un cântec de leagăn care a lipsit, amestecat aiurea cu un bocet care a prisosit. Simetrii sfâșietoare desenează poetic materia mai degrabă naturalistă a acestei cărți: bătăi, spaime, avorturi, manii, violuri, umilințe, tragedii sordide, dar și nebunie inocentă, bunătate, solidaritate, înțelepciune.

Prima noapte în pat de mamă: te-aș lua în brațe, dar am mâinile ocupate, îi spune Tamara Pavlovna. Spre final, femeia, dezagregată de nebunie, de boală, se cuibărește la pieptul fetei de aproape 18 ani ca un copil rebegit. Tot acest parcurs de unsprezece ani e străjuit de ura irepresibilă a copilei („Ura n-a dispărut niciodată. Uneori, însă, atunci când oboseam eu, se liniștea și ea și mi se cuibărea în creier ca un glonț. Să mă curăț, să-mi fac dreptate, să răzbun durerea. Plesnise ceva înăuntrul meu și m-am umplut de venin până-n albul ochilor.“), de remușcările de mai târziu ale femeii adulte („Un monstru. Îmi este clar acum (...) Am fost cu ea un monstru“; „Din gură o jeleam, din inimă – nu“), de dragostea pe care pur și simplu nu o recunoscuse („Cu vârsta, am ajuns ea în mai multe feluri decât poate spera o mamă”). A vrut să o îngroape la Chișinău „și Mihail nu mi-a dat-o“. „Tu ai sângele tău“, i-a spus în rusește fratele Tamarei.

Iar aici poate începe povestea răscolitoare a acestui sânge care nu-ți vorbește de bunăvoie, dar de care nu te poți desprinde. „Cât din mine este alegere și cât sânge?“

Lastocika ia bătaie o vară întreagă fiindcă nu vrea să meargă la școala rusească, nici ea nu știe prea bine de ce. Merge la cea moldovenească, dar după un an de rusă învățată cu forța descoperă că nu se mai descurcă pe moldovenește, încurcă limbile. Declinările, conjugările, terminațiile cretine. Învățătoarea stupidă, cu frazele ei lăcrimoase, „Poama, bunul cel mai de preț al plaiului“. Mai târziu, grafia latină. În România ajunge să spună: „În Moldova sunt plecată, în România sunt venită“.

Cu caleidoscopul colorat de pe copertă (Cristina Hermeziu scrie admirabil în Dilema veche despre simbolistica cioburilor colorate și despre bătălia limbilor), cu clinchetul bucățelelor de sticlă dinăuntrul singurei jucării luate în bagaj la plecarea spre România, unde Lastocika se va face doctor, cu strălucirea blestemată a sticlelor spălate cu „mâini fierte“ în cada cu apă fierbine, Grădina de sticlă lasă în urmă ecoul îngrozitor de acut al acelei întrebări: „În ce limbă să vă iert?“. Căci „sângele“ înseamnă și părinți, iar vocea Lastocikăi șuieră adesea: „voi“. Ei sunt părinții care o „lepădaseră“. Nici măcar orfană nu era cu adevărat.

Un roman greu de povestit, așa cum nu poți povesti un poem, în care fiecare vers e o verigă. O proză extraordinar de puternică. Aș adăuga la referințele găsite până acum – Hertha Müller, Aglaja Veteranyi – încă un nume: Marta Petreu. Ca toată „familia“ literară compusă ad hoc, și Tatiana Țîbuleac are „caracter“ ca scriitor. Chiar „un sacré caractère“, îndrăznesc să zic. Cu atât mai bine! //

Explicatie foto:

*TATIANA ȚÎBULEAC

Grădina de sticlă

Editura Cartier popular, 2018, 188 pag.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22