Pe aceeași temă
Reims
Catedrala de la Reims este un alt loc esențial pentru a înțelege istoria Franței, căci aici a luat naștere fuziunea între lumea gallo-romană și cea francă. Încă înainte de dispariția Imperiului Roman de Apus, în 476 d. Hr., puterea era deținută în nordul Galliei de către franci, care obținuseră statutul de federați ai Imperiului, asigurând paza frontierei nord-estice. Francii au dovedit fidelitate față de Roma, ceea ce era mai degrabă o poziție exotică printre triburile barbare care au invadat și distrus în final Imperiul Roman de Apus. Disoluția autorității romane a dus la preluarea puterii de către franci în provincia Belgica Secunda, de pe Somme. Cel mai important oraș al ei era Reims, unde se afla sediul episcopiei, condusă din 461 de către Remi, un reprezentant al vechii aristocrații gallo-romane care avea relații foarte bune de colaborare cu francul Childeric. Remi a recunoscut realitatea (Roma dispăruse din zonă), contribuind de o manieră esențială la transferul de legitimitate către Childeric, iar mai apoi către tânărul său fiu și moștenitor, Clovis (din 481). În plus, francii, spre deosebire de vizigoți și burgunzi, au adoptat creștinsmul gallo-roman și nu erezia ariană. Creștinarea lui Clovis la Reims a fost fundamentală pentru fuziunea între elita francă și cea gallo-romană autohtonă. Ulterior, Clovis avea să regrupeze cea mai mare parte a teritoriilor care aparținuseră provinciei romane. Reims a devenit astfel locul predilect unde regii trebuia să fie legitimați. Episcopului de Reims i-a fost acordat de Papa Urban II în 1089 dreptul de a consacra și mirui regii și reginele Franței în amintirea creștinării lui Clovis de către Sfântul Remi. Toți regii Franței au rămas atașați și apropiați de oraș. După 1789, 1830 și 1848, și avântul procesului de decreștinare a Franței, orașul Reims a fost marginalizat, devenit doar subprefectură, considerat oraș clerical. Abia anul 1914 va reconcilia Franța republicană cu cea catolică. Orașul a suferit distrugeri ample în urma ofensivei germane. Pentru scurt timp, a fost ocupat de germani, la începutul lui septembrie 1914, și eliberat ca urmare a ofensivei franceze de pe Marna. Reims a rămas pe linia frontului, celebra sa catedrală fiind distrusă de tirurile artileriei germane (ar fi recepționat 300 de lovituri de tun!), reprezentând unul dintre cele mai șocante simboluri ale barbariei germane din La Grande Guerre, folosit intens de propaganda de război franceză. Întregul oraș avea să cunoască ororile războiului, 60% din patrimoniul său imobiliar avea să fie afectat. Drept recompensă simbolică, la 7 mai 1945 tocmai la Reims, unde se afla cartierul general al lui Eisenhower, a fost semnată capitularea necondiționată a trupelor germane pe frontul de vest, dată care avea să fie marcată ulterior în Europa de Vest (și nu cea de 9 mai).
Linia Maginot
Linia Maginot s-a înscris în logica Primului Război Mondial, fiind până la urmă o extensie a lui, care și-a dovedit completa lipsă de viabilitate în mai 1940, când germanii au ocolit-o cu ușurință. Interesantă este motivația care a dus la ridicarea acestui sistem, pentru că nu trebuie să uităm că guvernele franceze din anii 1920 și 1930 nu știau ceea ce urma să se întâmple în mai 1940. Acest sistem de fortificații dorea să economisească viețile militarilor francezi. Sistemul purta numele ministrului de Război André Maginot, care a reușit să treacă legea prin parlament, lege ce permitea construirea ei începând cu anul 1929. Linia Maginot urma să fie organizată în 25 de sectoare, de-a lungul întregii granițe orientale a Franței, de la Dunkerque până la Nisa, fiind formată din 440 de cazemate din beton, la care se adăugau 344 de piese de artilerie instalate în fortificații din beton. Unele sectoare erau foarte avansate pentru acea epocă, ele comunicând prin tuneluri, având bucătării de campanie dotate corect, precum și dormitoare destul de confortabile pentru militari.
Criza economică a afectat și construcția Liniei Maginot, căci prețurile materialelor de construcție au crescut vertiginos, de la 500 de franci în 1926 la 1350 în anul 1936. Capcana în care s-au vârât singuri francezii a constat în faptul că mult prea multe fonduri publice au fost investite acum, bani care ar fi fost mult mai bine folosiți pentru a dezvolta aviația de război sau blindatele. La 10 mai 1940, germanii și-au început marea ofensivă pe frontul de vest, înconjurând cele mai solide și avansate segmente ale Liniei prin Ardeni, unde nimeni nu se gândise să fortifice terenul accidentat. Singura utilitate a fortificațiilor avea să se dovedească începând cu 10 iunie 1940, când Mussolini credea că va culege laurii unei victorii care nici măcar nu era a lui. Francezii au respins cu ușurință diviziile italiene în sud, însă partida era terminată în nord. Cei 22.000 de militari francezi repartizați aici, printre cei mai buni, căci mulți erau militari profesioniști, au luat calea unei lungi captivități în Germania nazistă.
Billancourt
Interesantă este alegerea editorilor de a prezenta istoria Uzinelor Renault de la Billancourt. Având în vedere puternica implantare atât de dată recentă, cât și istorică a celebrei firme franceze în România, aceste informații sunt captivante. Louis Renault a fondat firma în 1898, angajând numai șase muncitori. Creșterea a fost explozivă, după numai cinci ani numărul lor majorându-se de o sută de ori. Înainte de Primul Război Mondial lucrau pentru Renault 4.000 de oameni, care produceau 4.500 de vehicule (taxiuri, camionete, camioane). Războiul început în 1914 avea să constituie o altă etapă extrem de importantă pentru dezvoltarea uzinelor, care au fost militarizate, ele diversificându-și producția (mașini, dar și obuze, aeroplane, tancuri, inclusiv tancul ușor Renault FT 17, decisiv în ofensiva din vara anului 1918). Pentru a face față comenzilor statului francez, suprafața s-a extins de la 115.000 mp la 339.000 mp, iar personalul avea să ajungă la 22.500 de angajați. În perioada interbelică, fluxul industrial s-a standardizat, un muncitor efectuând un număr bine stabilit de operațiuni. Strategia lui Louis Renault era copiată după cea americană - să producă mult și ieftin. În 1930, uriașul ansamblu industrial de la Billancourt era deservit de 27.700 de salariați, 30% fiind străini (3.000 din Algeria, din provincia Kabylia, 1.000 de ruși albi, scăpați de iadul sovietic, 775 de polonezi și 490 de armeni). În 1936, Renault producea 61.000 de vehicule, fiind doar al treilea mare producător francez, după Citroën și Peugeot. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Fabrica Renault, care lucra pentru germani, avea să fie ținta a patru bombardamente ale aviației aliate, între 1942 și 1943, care au provocat pagube uriașe. După Eliberare, Louis Renault a fost arestat și acuzat de colaboraționism (avea să moară în închisoare), iar uzinele, naționalizate de statul francez. În 1951, pentru Renault munceau 42.512 salariați, un maxim istoric, producând mașini ieftine, populare, precum celebrul Renault 6. Modelul Renault 8 avea să ajungă și în RSR, fiind produs lângă Pitești, devenind celebra Dacia 1100 (prețul inițial era uriaș, de 55.000 de lei, în condițiile în care un salariu mediu nu depășea cu mult 1000 de lei). Au fost produse 37.546 de bucăți, prima ajungând la Ceaușescu.
O atât de mare concentrare de muncitori nu avea cum să lase indiferente mișcările de stânga franceze. În perioada interbelică au fost puține greve, și acelea reprimate fără milă de Louis Renault, care conducea fabrica cu mână de fier. După ce Frontul Popular a ajuns la putere în Franța, în 1936, situația avea să se schimbe, iar grevele declanșate de mișcarea muncitorească (inclusiv ocuparea uzinei de către sindicaliști, după model bolșevic, între 4-12 iunie 1936) au clătinat imperiul Renault. Miile de muncitori au fost seduși fie de PCF, fie de SFIO (Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești). Nici după naționalizare situația nu avea să se schimbe mult, grevele fiind dese, Billancourt devenind un mic teren de antrenament al războiului rece. Au avut loc greve sau alte acțiuni politice, inclusiv împotriva războiului din Algeria (1954-1962). Condițiile oferite de patronat au fost departe de a fi grele, Louis Renault sprijinind înființarea și funcționarea unei cooperative care, începând cu 1916, oferea muncitorilor alimente, încălțăminte. În 1917, au fost amenajate cantine pentru masa muncitorilor. A apărut și un Club Olympique des Usines Renault. În 1947, a fost inaugurat stadionul Marcel-Bec din Meudon. În 1955, societatea de stat oferea cea de a treia săptămână de concediu plătit, iar din 1962, pe cea de a patra. Declinul uzinelor din Billancourt avea să atingă punctul culminant în martie 1992, când au fost închise, marcând dezindustrializarea regiunii pariziene. După o lună, era inaugurat Eurodisney-ul de lângă Paris, o altă epocă apărea, care însă după pandemie și războiul din Ucraina avea să dovedească faptul că dezindustrializarea/delocalizarea occidentală a fost o eroare majoră. Marca Renault a continuat să producă automobile, iar în 2016 vindea 3,18 milioane de mașini, atât sub marcă proprie, cât și sub cele asociate sau deținute (precum Dacia), fiind prima marcă franceză din lume de automobile, în timp ce în Europa era cel de al doilea mare producător de autovehicule. //
