Mai-mult-ca-trecutul nostru

Lectura jurnalului Anei Blandiana din perioada 31 august 1988-12 decembrie 1989 îți răscolește sufletul precum un bisturiu chirurgical (dar pot exista și alte bisturie?) care îți spintecă gelatina de uitare depusă peste memorie în acești 34 de ani. Condiția esențială este să fi fost contemporan cu acea perioadă, chiar copil, căci amintirile copilăriei sunt foarte puternice și durează până la sfârșit, cu atât mai mult dacă și contextul istoric este exacerbat, violent, neobișnuit. Poate fi și o deschidere a cutiei Pandorei pentru toți cei care erau maturi în acea perioadă și care au fost obligați să îndure ororile unui regim de esență stalinisto–nord-coreeană.

Oare societatea românească a uitat prea repede acei ani?, ne întrebăm resemnați și melancolici. Poate că în prima parte a regimului Ceaușescu se puteau cumpăra țigări și ziare occidentale sau chiar mâncare fără să stai la cozi kilometrice, iar cei care au trăit primăvara înmiresmată a comunismului românesc au o perspectivă mai nuanțată decât noi, cei care am crescut în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, dar esența represivă a regimului era aceeași. Mai departe, pe scurt, ne vom referi la justificarea scrierii jurnalului (un laitmotiv care apare în orice jurnal de valoare) și câteva dimensiuni care pot fi extrase din el, pe înțelesul tuturor.   

Justificarea scrierii jurnalului apare în mai multe rânduri. La 16 decembrie 1988 diarista scria „...caietele trebuie să fie nu atât un jurnal (început în ziua în care am aflat despre interdicția de publicare), cât un loc în care să-mi pot descărca revoltele pentru a nu turna întreaga lor zgură în cărțile adevărate. Aceste caiete vor încerca deci să înlocuiască publicistica pe care o făceam până acum, înregistrând în același timp nuanțele și amănuntele care cu timpul se pierd și fără de care tabloul degradării noastre fizice, în primul rând, și numai după aceea și spirituale, din acești ani vor apărea de necrezut mai târziu”. Astfel au apărut cele patru caiete de 100 de pagini cu coperți de vinilin roșu, albastru, bej și vernil care au fost abandonate decenii la rând pe masa de lucru a Anei Blandiana, revizitate abia în timpul pandemiei. „(scrisesem în cea mai mare parte a timpului întinsă în pat, de-a lungul unei nesfârșite crize de ulcer duodenal, cu o caligrafie lăbărțată, cu vorbele legate între ele ca și cum mi-ar fi fost greu să ridic pixul de pe hârtie, încât textul întreg părea făcut dintr-un fir continuu croșetat, pe care era destul să îl prinzi de un colț și să tragi ca să destrami întreaga pagină).”

Dimensiunea filosofică-existențială. Jur­nalul este împănat cu reflexii profunde asupra vieții, îmbătrânirii, trăirii și morții. „Mă și întreb dacă nu e mai bine să îmbătrânești treptat, firesc, armonios, de la zi la zi, de la an la an, progresiv, decât să treacă peste tine anii fără să lase urme și deodată să se întoarcă și să te copleșească enervați, ca și cum și-ar fi adus aminte că făcuseră o greșeală, că fusese vorba de o confuzie.” Unul dintre cele mai frumoase paragrafe ale Jurnalului, încadrat în dimensiunea lui filosofico-existențială (pe care orice jurnal valoros o are) cu o fandare sentimentală de final magnifică este și acesta: „Nu sunt foarte religioasă (ceea ce nu înseamnă că nu cred în Dumnezeu, ci dimpotrivă, că o fac într-un mod prea intens și prea personal pentru a se încadra în normele religioase statuate în biserică) și nu sunt deloc bigotă, dar postul din Vinerea Mare este pentru mine ceva sfânt, în primul rând pentru că îmi amintește de copilărie: a nu-l respecta înseamnă înainte de orice a întrerupe un lanț care n-a fost încă rupt și care mă leagă de familia mea de atunci, de tata și de mama, ținându-mă suspendată și apărată prin suspendare, deasupra golului străin al restului vieții și al restului lumii”.

Dimensiunea intimă-familială. Referiri la dragostea și miile de legături invizibile care i-au legat pe Ana Blandiana și Romulus Rusan apar aproape la fiecare pagină. Relația este complicată, extrem de complexă, umană, dar care a rezistat tuturor testelor timpului și istoriei. „Dragostea care de atâția ani ne leagă, și care nu se va termina decât odată cu noi, este mai ales în momentele de criză exterioară – singurul punct de sprijin și, în același timp, din cauza esențialelor, enormelor deosebiri temperamentale dintre noi, un chin sisific, de neocolit, luat mereu de la capăt.” Emoționante sunt și evocările părinților, și legătura cu tatăl, care a murit la scurt timp după ce a revenit din Gulagul RPR. „Sunt foarte mulți ani în care locul rugăciunii, deci al dialogului cu Dumnezeu, a fost luat pentru mine de acest dialog cu tata, despre care nu pot să cred că nu participă, că nu aude. Sentimentului meu religios format din conștiința, certitudinea că spiritul absolut și universal există și se află în noi, i s-a adăugat astfel un aproape primitiv cult al strămoșilor; trăiesc cu credința, cu senzația că tata trăiește (în mine sau deasupra mea, nu are nicio importanță) și mă ajută, și mă protejează.” Avem și o minunată autodefinire: „Sunt un om eminamente modest, cu nevoi minime, cu exigențe materiale aproape inexistente. Am nevoie de atât de puțin!”.

Dimensiunea istorică. Fragmente din aceasta ar trebui predate la orele de istorie la liceu, indiferent dacă vor exista unele speciale dedicate comunismului sau nu. „Odată cu pământul, țăranii au pierdut nu numai libertatea, ci și grijile. Cei de la bloc au încetat să mai fie țărani, dar nu au devenit încă nici orășeni cu adevărat, nici muncitori (deși prestau o muncă pentru care primeau un salariu), iar în hiatusul care se căsca între vechea și viitoarea lor condiție, ei trăiau fără să le peste de nimic în afara propriei burți. Pierduseră individualismul, dar nu dobândiseră încă solidaritatea, nu mai înțelegeau valorile ancestrale și nu le înțelegeau încă pe cele moderne. Le lipsea nu numai conștiința politică, dar și cea profesională, religioasă sau morală. A nu minți, a nu fura nu mai reprezentau niște interdicții reale, pentru că dispăruse însuși cadrul în care ar fi trebuit înscrise (...) înghesuiți unii peste alții, geam în geam și ușă în ușă, cei de la bloc sunt cu desăvârșire străini unii altora; în timp ce gura satului era un tribunal de temut, gura blocului nu există.” Revenirea la episodul arestării tatălui, din 1948, este sfâșietoare și ar trebui publicat în manualele de istorie a României. Episodul a fost multiplicat de zeci de mii de ori și ar trebui să ofere tinerelor generații crescute cu iPod și internet o imagine fidelă și fără echivoc a comunismului, așa cum a fost trăit de o fetiță de 6 ani. De menționat este și drama unei conștiințe în decembrie 1989, când aparent toată lumea era resemnată. Rămăsesem din nou ultimii în Europa: „Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare”.

Dimensiunea politică este dominată de supravegherea constantă a familiei de către Securitate. Lumea literară în care Ana Blandiana naviga (și) în acei doi ani era una atent monitorizată de organele de represiune și dezvăluie o lume atomizată, fără capacitatea de a se solidariza cu cei câțiva scriitori care au avut curajul unei reale disidențe (iar portretul lui Mircea Dinescu este unul luminos, la ani-lumină de ceea ce a devenit fostul poet după 1990, ceea ce înseamnă că destinul său a fost cel scris în regimul de teroare al comunismului și nu în cel de libertate, de apoi. Spre deosebire de profesiunea de credință a Anei Blandiana: „Mereu, mereu singurul răspuns este că numai scrisul ne poate salva”. La Dinescu scrisul ar trebui înlocuit cu grătarul).

Dimensiunea realităților cotidiene ale anilor 1988 și 1989 nu poate fi crezută de cineva care s-a născut după 1990. Realitatea era dominată de nenumărate lipsuri și de Instituția Statului la Coadă, sfânta coadă a comunismului. Imposibilitatea de a contabiliza sutele de mii de ore pe care românii obișnuiți (bunicii și părinții noștri, chiar și noi, decrețeii) le-au cheltuit/risipit din viață pentru a supraviețui fizic. Și Ana Blandiana stătea la coadă la butelii, la alimentare, la ghișee, la ouă, benzină, chiar și pentru celebra cotă de 40 de litri de benzină pe lună. „Oprim în mai multe locuri ca să luăm pâine, dar nu găsim și în cele din urmă suntem fericiți cu câteva chifle.” Este amintită și absurda vizită de lucru a lui Ceaușescu într-o piață din București. Urmarea a fost că s-a ordonat distribuirea a 250 de grame de mezeluri numai celor cu buletin de București. Dacă prindeai mezeluri, nu mai aveai dreptul la 250 de grame de pește. Totala autarhie națională – fiecare se descurca cum putea, lovindu-se de ceilalți, încercând să-i păcălească pe ceilalți. Atunci cum ar fi putut apărea cea mai mică solidaritate? „Am făcut o listă de mâncăruri pe care le putem găti din ceea ce avem aici, în grădină. Sunt modeste, dar destul de multe. Ne mulțumim, de fapt, cu foarte puține. Au fost cartelate, pe lângă zahărul și uleiul, ca până cum, ouăle, untul, margarina, carnea. Cartelat nu înseamnă însă că găsești și primești fără probleme o anumită cantitate din alimentul respectiv, ci doar că, atunci când există, nu se distribuie decât în cantități stabilite și în locurile respective.”

Trebuie să fim conștienți că „Mai-mult-ca-trecutul” va deveni una dintre perspectivele inconturabile ale ultimilor doi ani ai regimului comunist și va distruge orice urmă de melancolie sau nostalgie. În același timp, greaua lectură a jurnalului te face inevitabil să îți îndrepți privirea spre perioada celor 34 de ani care au trecut de la sfârșitul comunismului și să te întrebi: ce s-a realizat, de bine, de rău, în această țară? Ce s-a schimbat? Cât am evoluat? Se putea altfel, mai mult, mai bine, mai cinstit? Un fapt este cert – de 34 de ani suntem liberi, iar acest aspect nu ar trebui niciodată minimalizat. //

Ana Blandiana

 Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989

Editura Humanitas, București, 2023, 536 pagini