Matei Călinescu - Jurnal inedit sau „normalitatea ca utopie“

Seria de autor „Matei Călinescu“, apărută la Editura Humanitas. Design impecabil, identitate diferențiată, forța marke­tin­gu­lui. Redescoperirea lui Matei Călinescu, suc­ces și recunoaștere deplină după moar­te. Un jurnal scris îngrijit, cu mare atenție la detalii. Foarte dens pe alocuri și nu ușor de citit. Nu detalii picante, nu des­cri­eri vitriolante de autori, personaje cheie ale lumii intelectuale și artistice etc. - ama­torii de astfel de jurnale–mărturie din iatac să se abțină deci. Foarte multă aten­ție, delicatețe, empatie față de celălalt - așa cum bănuiesc că era și OMUL Matei Călinescu. Așa cum semnalam însă an­te­rior, în cazul celuilalt jurnal inedit, Ie­și­rea din Timp, jocul abrevierilor în exces (e plin textul de „S“, „RP“, „G“, chiar şi „V.C.“) conduce uneori și la aranjamente hilare. Jocul întâmplării, atât de des men­ționat de „M.C“.

După lectură, textul din Spre Ro­mânia (2000-2002). Jurnal ine­dit parcă s-a așezat singur pe patru mari direcții principale. Prima dintre ele ar fi legată de pre­ocuparea constantă a autorului pentru anii 1930, figurile tutelare ale perioadei și „enigma“ numită Mișcarea Legionară. Ne întâlnim deci cu Ravelstein-ul lui Saul Bellow, citit în avionul care-l poartă către Gre­cia, cu „caricatura răuvoitoare, fără nuanțe Grielescu/Eliade“, cel care plă­teș­te cash („cu bani peșin, ca un paysan au Danube“) în cluburile și restaurantele cu pretenții din Chicago. Nae Ionescu, ca­li­fi­cat direct ca fiind „un escroc cha­rismatic“. Și întrebarea obsedantă „ce a fost legionarismul“, la care încearcă să fur­nizeze un răspuns prin trecerea în re­vistă a triadei Cioran-Eliade-Ionesco.

A doua direcție este descoperirea în de­taliu a profesorului, omului și intelec­tua­lului de elită (și elitist, în sensul bun) Ma­tei Călinescu. Am reținut opinia sa despre religie și religiozitate, despre neputința de a crede, în ciuda căutărilor personale. Ad­mirabila descriere a schitului Darvari. „Cred în imposibilitatea credinței, dar și în absurditatea necredinței“ - toate ne­li­niș­tile sale spirituale se regăsesc şi aici, în­că și mai evidente în ultimul său jurnal.

Mi-au plăcut mult descrierile în oglindă ale bibliotecilor americane / bibliotecilor ro­mânești, în ultimele fiind (aproape) im­posibil să inițiezi un subiect de cercetare potrivit standardelor din Occident. Matei Călinescu o spune, mai elegant, her­me­neu­tic, „locuri din care nu se pot iniția cău­tări“. Delicatețea autorului, teama lui de ridicol, de „inadecvarea în lume“ adusă de efectele biologice și spirituale ale bă­trâ­neții. O descoperire domoală, fără emfază, a erudiției acestui om: a se vedea paginile în care trasează, cu o minuțiozitate de de­tectiv, viața și aventurile operei lui Jo­han­nes Torrentino (1589-1644), pictor olan­dez declarat eretic, de la care a mai su­pra­viețuit până astăzi doar un singur tablou „cifrat“. Sau, de ce nu, gastronomul ra­fi­nat și discret - admirabile pagini despre „gas­tronomia“ (cu ghilimele) din Grecia turistică sau vinurile românești, slabe ca­li­tativ și scumpe, raportate la cele din Occi­dent.

Cea de-a treia direcție este de­di­cată kitschului omniprezent în societatea contemporană. Kitsch­ul asociat ofertei turistice a Gre­ciei (o bună parte din jurnal, de altfel, la Grecia face referință). Voiajul aces­ta în Grecia fiind „un bun prilej de a-mi relua meditațiile mele despre kitsch“, du­pă cum recunoaște. Dintre acestea, am re­ținut pentru dumneavoastră pe cea dedi­ca­tă luxului, „luxul vizibil tinde spre kitsch. Luxul care simulează austeritatea - care îți permite luxul de a fi practic invizibil - se depărtează de kitsch“. Kitschul este și gestul decapitării bustului roz (da, ați citit bine, roz) al lui Emil Cioran din localitatea sa de baștină, operată de un necunoscut. Cu­loare pe care Cioran o detesta. Un gest deloc banal, în care Matei Călinescu vede ca imposibilă o „furie pur estetică“, ci mai degrabă „un ferment legionar“. Au­to­rul a fost prins, în cele din urmă, un biet elev de liceu de 17 ani, care a acționat sin­gur și din motive necunoscute.

În fine, cea de-a patra direcție și ultima es­te legată de viziunea și impresiile sale des­pre România. „O nostalgie a nos­tal­gi­ei“, după cum singur o recunoaște. Avem aici portretul politic al României: „ma­nipularea unei populații dezorientate, care trăiește în mizerie, democrației îi dau un nume rău“ – culmea, o fac chiar oamenii politici. România ca „terapie“ pentru sentimentul de „vanitate uni­ver­sală“ - iar aici autorul o citează pe Martha Bibescu, cea care în fiecarea an vizita ţara pentru a se dezbăra de iluzii intelectuale sau de altă natură.

Am vedea în acest ultim caz şi toate acele mari proiecte academice, de cercetare, teme de dezbatere la mare preț în uni­ver­sitățile occidentale, pulverizate de in­di­ferența și lipsa de interes a românilor.

Mai întâlnim în jurnal și o „mică Ro­mâ­nie“ delicată și atașantă, a destinelor in­di­viduale destructurate de căderea comu­nis­mului și a degringoladei ce a urmat. Mi-a plăcut mult portretul marinarului-dan­sa­torului-chelnerului-măturătorului (toate la un loc!) român întâlnit în Grecia, „tre­cut de prima tinerețe, dar energic și cu o vagă tristețe resemnată, specific româ­neas­că, pe față“. Sau a femeii de serviciu de la hotelul Universității din Cluj, cu fa­milia risipită în lume de exilul economic, legat de supravieţuirea zilnică. Iar toate aceste întâlniri se petreceau în 2000! Mă întreb ce ar fi gândit Matei Călinescu acum, când țara este însângerată până la epuizare de plecările (migrația) în Occi­dent. România: normalitatea ca utopie - una dintre cele mai bune, simple și eficace definiții ale țării în care am avut norocul să trăim a fost dată de el.

Mi-e greu, ca de obicei,  să gă­sesc un final atunci când în­drăznesc să vorbesc despre „complexul“ Matei Călinescu (omul și opera, ca un bul­gă­re de humă). Mă voi mărgini să reproduc ultimele rânduri ale jurnalului.

„Pe zidul dinspre Strada Icoanei [a Școlii Centrale, n.m.], cineva a mâzgălit FUCK, semn al vremurilor noi. De la falsul pu­ritanism al Zoiei (Kosmodemianskaia) la libertatea (tot atât de falsă?) a lui «Fuck»: triumful părții celei mai vulgare a americanismului, și el cu rădăcini în puritanism, un puritanism mai adevărat (cât de adevărat?). Apoi la Sandu Jelea. Seara, la T. și D. Decalajul orar se face din ce în ce mai acut simțit și când ajun­gem, cu un taxi, la apartamentul lui S., adormim numaidecât“.

Într-adevăr, România este o țară care „te adoarme numaidecât“. Somnul necesar su­praviețuirii. Este o afirmație kitsch? Es­te posibil - și îmi pare nespus de rău că Ma­tei Călinescu nu mai este printre noi pentru a confirma. //