Pe aceeași temă
Nu știm cum vor arăta, peste două secole, cele două decenii ale revoluției tehnologice și mentalitare actuale. Cum va fi perceput sau interpretat virajul amețitor pe care umanitatea îl experimentează live. Deși analogii există, comparaison n’est pas raison. Secolul XX s-a remarcat și el prin salturi uriașe petrecute în lanț – de la radio și televiziune până la zborul pe lună sau fascicolul laser. Dar instalarea acestora în mentalul și cutumele societăților s-a făcut totuși gradat. Ceea ce, în schimb, ne face extrem de curioși despre felul cum se vor raporta la noi cei de peste veacuri e caracterul prin excelență condensat al transformării lumii de azi. Antropologii și filosofii de atunci se vor confrunta, a posteriori, cu viteza schimbărilor de acum. Cu tempoul acerb al metamorfozei. Dacă până și pentru noi, în timp real, viața cotidiană de acum 20-25 de ani pare „din altă eră“, cei din viitor vor fi nevoiți să analizeze la microscop epoca noastră, pentru a detalia ce se va fi întâmplat pe planetă în intervalul, să zicem, 1995-2015. Sau 1990-2020. Indiferent de tranșa decupată, fără precedent va rămâne probabil și în ochii lor raportul invers proporțional între durata și anvergura macroistorică a schimbărilor petrecute.
Tocmai din motive de ritm, dramatismul acestor bulversări este acuzat în primul rând de noi, părinții și bunicii de azi. Cei care cunoaștem ambele lumi. Pe de altă parte, ei - copiii și nepoții noștri – se nasc parcă gata adaptați la condițiile de... rețea. Familiari cu noile tehnologii, precum era generația ’60 cu telefonul fix. Doar că acela, în inocența lui, conecta vocal niște prieteni, rude sau colegi, în vreme ce Netul, știm bine, dezmărginește efectiv atât comunicarea, cât și cunoașterea. Pe linia de frontieră între aceste generații se dă, practic, bătălia epistemologică la care nu doar că asistăm, dar în care noi avem de jucat un rol esențial. Oricât ar părea de paradoxal. Avantajul „babacilor“ constă în posibilitatea de a compara experiențele trăite înainte și după blitz krieg-ul digital. Grila teoretică, până una, alta, le aparține, facultatea de a analiza, proiecta sau panorama este (deocamdată) apanajul celor formați în cultura de tip tradițional. Generațiile emergente s-au trezit la o răscruce culturală epocală, care, pentru ei, reprezintă lucrul cel mai firesc. Se simt ca peștele în apă în noul context tehnologic-globalizat, degeaba încercăm să dăm ceasul înapoi. Dar asta nu înseamnă că marja noastră de acțiune s-a evaporat. Dimpotrivă, ne așteaptă să-i acordăm importanța cuvenită.
Condiția evidentă pentru a fi constructivi nu e alta decât înțelepciunea acceptării unei mutații ireversibile - deși imprevizibile pe termen lung. Și bunăvoința de a o lua la bani mărunți, cu bune și rele. Din acest punct de vedere, lumea occcidentală este nu doar practic, dar și conceptual mai pregătită să ia lucrurile în serios. Impactul Internetului asupra existenței umane, bunăoară, este constant analizat, studiat sub varii forme de către filosofi sau oameni de știință, pus în ecuația pragmatică a lumii de azi, astfel încât să se ajungă (măcar la unele) la concluzii utile. Pe principiul că nu putem rămâne sine die în stare de șoc. Din acest punct de vedere, postcomunismul nostru debusolat dă apă la moară unei tentații facile, provinciale și fals nostalgice: aceea de ne lamenta întruna sau a plânge la căpătâiul lui illo tempore. Trist este că, din păcate, intelighenția (laică și religioasă deopotrivă!) nu se „aliază“ pe frontul noilor provocări civilizaționale, acordându-le ponderea necesară și privind mai atent către... ei. Către cei care vor urma.
Fie că trăim „secularizați“ sau vajnic ancorați în credință, tensiunea cognitivă de care pomeneam este la fel de puternică. Nici cei care îl mărturisesc pe Dumnezeu, nici cei care Îl ignoră nu pot face abstracție de revoluția computerului și de globalizarea aferentă. De altfel, scepticii din ambele facțiuni nu rareori sunt ipocriți, în măsura în care apelează ei înșiși, fără ezitări, la beneficiile Internetului diabolizat. Anatema asupra așa-numitei Generații Facebook sau etichetarea nediferențiată a unei uriașe categorii de contemporani drept „inapți“, „inepți“, „spălați la creier“, „retardați cultural“, „dezumanizați“ etc. - toate acestea nu fac decât să denunțe incapacitatea instanțelor care îi condamnă de a analiza cu responsabilitate complexul „dosar“ al cauzei. Implicit, de a risca un verdict sumar și deci injust. Ce e de făcut?! Ceea ce unii, din fericire, deja fac: să caute răspunsuri adecvate, anticipând, pe cât posibil, evoluțiile. Sine ira et studio.
Timpul presează, avalanșa informațională și tehnologică nu lasă răgaz indecișilor. Nostalgicii fișierelor de bibliotecă sau ai sutelor de ore alocate doar întocmirii unei bibliografii de teză doctorală vor trebui să-și exercite competența, punând lucid în balanță toate datele problemei. Nu întâmplător, cei mai vigilenți în evaluarea noii episteme se dovedesc reprezentanții științelor pozitive, mai obișnuiți cu axiomele, logica și demonstrațiile matematice. Dacă dinspre zona umanioarelor răzbat frecvent suspine neconsolate și vane, tagma științifică propune mai des soluții, schițând chiar elementele unei noi filosofii a culturii. La noi, preocuparea constantă a regretatului academician Solomon Marcus pe tema vastă a educației reprezintă un model de abordare constructivă. Demn de urmat, se înțelege! Iată, bunăoară, ce spunea cunoscutul matematician în 2014, la aproape 90 de ani, într-o conferință susținută la Chișinău, unde realiza o analiză aplicată a sistemului educativ: „Sunt manualele școlare conectate la lumea de azi? Răspunsul e negativ (...) O mare confuzie se constată în privința Internetului. E amintit uneori, dar nefericit prezentat, ca fiind cea mai mare bibliotecă virtuală din lume, plină de informații în toate domeniile etc. Dar excelența Internetului e în altă parte, calitatea serviciilor sale depinde de calitatea întrebărilor pe care i le adresăm sub formă de cuvinte-cheie, iar astfel ne ajută să descoperim conexiuni din cele mai neașteptate. Mereu trebuie puse în acțiune discernământul, spiritul critic. Școala ignoră această îndatorire a ei de a face educația frecventării inteligente a Internetului, naveta între Internet și cultura tradițională (...) Cum învățasem și eu în anii ’30 la școală, metafora a rămas în manualele actuale o comparație subînțeleasă (...) A trecut însă de mult vremea acestei prezentări a metaforei, acum avem metafora cognitivă, care nu mai e doar a literaturii, ci ocupă întreaga scenă a cunoașterii umane (...) Metafora constă în a vedea un lucru prin altul, a trăi un lucru prin altul, nu este doar a limbajului, ci a existenței umane“.
Dincolo de spațiul de reflecție rezervat profesioniștilor (pe care i-am dori tot mai implicați în metadiscursul tranziției planetare), trăitorii la granița între pre- și posttehnologie, părinții și bunicii obișnuiți de azi, sunt și ei datori cu un minim efort de imaginație, de tipul: „cum ar fi fost dacă...?“. Cum ar fi fost dacă noi, la vârsta lor, prin anii ’50, ’60, ’70, aveam, în loc de televizorul alb-negru, tableta; în locul telefonului „cuplat“, Smartphone-ul cu zeci de aplicații; în loc de magnetofon sau casetofon, iPod; în loc de scrisori și ilustrate, FaceTime sau WhatsApp; în loc de 10 biblioteci reale, una virtuală? Am fi stat cumva de o parte, jenați că mutația s-a petrecut prea repede și ne destabilizează jaloanele culturale, sau ne-am fi grăbit să vedem cum putem fructifica la maximum asemenea invenții năstrușnice? Între noi și ei transferul (virtual) de identitate este obligatoriu, pentru a nu judeca pripit ceea ce ar merita o cercetare nuanțată, dirijată spre viitor.