O carte despre Cioran, Eliade, Ionesco

Matei Calinescu | 20.05.2002

Pe aceeași temă

Un rechizitoriu istorico-politic si cultural

In concluzia cartii sale despre Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme (Presses Universitaires de France, 2002), Alexandra Laignel-Lavastine ridica o problema interesanta de etica a cercetarii istorice. Nu de simpla etica profesionala, care adesea se confunda cu insasi metodologia studiului istoriei, e vorba aici: adica, de adunarea cu grija a surselor, de scotocirea arhivelor, de cernerea critica a documentelor, de buna cunoastere a contextului istoric si cultural, de intelegerea clara a logicii situatiei, de efortul catre obiectivitate (desi stim ca idealul obiectivitatii nu poate fi niciodata atins, drept care macar aparenta de obiectivitate si o retorica a impartialitatii sunt de recomandat).
Dincolo de astfel de exigente elementare, cand e confruntat cu o abominatie istorica recenta si cu efecte traumatice prelungite precum fascismul (sau comunismul), cercetatorul se poate simti indemnat sa adopte un rol de procuror. Are el dreptul sa judece, sa acuze, sa condamne? Ori, la polul opus, luand cazul lui Cioran si Eliade - comparabil cu acel al unui Carl Schmitt, dupa sugestia autoarei - poate sa-si ofere cercetatorul dreptul - sau luxul moral - de a nu judeca? Caci el nu mai poate imita pozitia intelectualului evreu Jacob Taubes, contemporan cu Carl Schmitt si cu adeziunea temporara a acestuia la ideologia nazista, si continuand sa intretina relatii de amicitie intelectuala cu Schmitt dupa razboi. (Schmitt, de altfel, uitat la un moment dat, a fost scos din uitare, ca filozof politic si al dreptului, de catre ganditori antifascisti precum J. Habermas.) “Exista”, noteaza autoarea, “in aceasta renuntare la a judeca, decisa in cunostinta de cauza, o eminenta morala si o magnanimitate la care doar un contemporan are dreptul...” Laignel-Lavastine precizeaza: “Intr-un sens, cercetatorul de azi nu mai dispune de acest privilegiu: non-judecata lui Taubes ii este interzisa; dar si judecata, pentru ca el s-a nascut dupa. In afara de cazul in care devine procuror. De unde pozitia sa particular de delicata. Suntem condamnati sa ne miscam in tensiunea dintre acesti doi poli, si s-ar putea ca in fond aceasta tensiune sa fie cea mai potrivita pentru a descrie demersul istoric pe care-l revendicam” (pp. 520-521).

Orizontul etic schitat aici nu e totusi prea limpede. Despre ce poli anume este vorba? Daca admitem ca unul din ei este acuzatia - asumarea rolului de procuror, explicit mentionata - polul opus ar trebui sa fie, prin implicatie, cel al apararii, nu al non-judecatii. Dar argumentele care ar putea disculpa pe cei doi invinuiti principali, Cioran si Eliade (Cioran, legionar si antisemit transformat dupa razboi in filosemit prin intoarcerea pe dos a stereotipurilor antisemite; Eliade, legionar si antisemit pe fata inainte de razboi, pe ascuns dupa), ca si pe acela “care li s-a alaturat”, cum se spunea candva intr-o anumita limba de lemn, Eugène Ionesco, nu sunt invocate, cu o singura exceptie importanta (episodul in care Cioran isi ia riscul, in Parisul ocupat de germani, de a face demersuri pentru a-l salva pe Benjamin Fondane de la deportarea la Auschwitz si de la moarte; episod care-mi aminteste, prin contrast simetric, de refuzul lui Picasso, in conditii similare, de a interveni in favoarea vechiului sau prieten Max Jacob).

Desi autoarea spune ca a evitat “tonul inchizitorial” avem de a face, in aceasta carte masiva, foarte bine documentata, cu un rechizitoriu istorico-politic si cultural. E un exercitiu de demitizare, de polemica impotriva a trei membri ai generatiei intelectuale romanesti care, dupa cel de-al doilea razboi mondial, au devenit celebri, la Paris si in lume. O intrebare esentiala nu este totusi formulata in cele peste 500 de pagini: de ce au devenit celebri acesti meteci dintr-o tara obscura intr-un climat cultural parizian ostil vederilor lor profunde? De ce s-au bucurat scrierile lui Eliade, criptolegionare si cripto-antisemite, in opinia autoarei, de audienta pe care au avut-o in lumea savanta, dar si in publicul intelectual mai larg din Occident? De unde succesul de stima - si celebritatea quasi-cladestina la inceput, apoi aproape cultica - a lui Cioran? Iar Eugène Ionesco, dusmanul lor neimpacat inainte de razboi, antifascist de prima ora, dar si anticomunist, de ce a devenit el insusi celebru in Parisul care era vizitat simbolic de Stalin si apoi de fantoma lui Stalin, cand dadea semne ca nu este un prieten al Uniunii Sovietice? Ar fi vorba aici de un studiu de receptie care ramane de facut si care ar putea fi fascinant dupa atacurile din ultimul deceniu impotriva lui Cioran si Eliade (unele perfect indreptatite, altele, cum se intampla, nedrepte si inexacte), ca si dupa atacurile mai recente si mai surprinzatoare impotriva “celui care li s-a alaturat”. Un astfel de studiu ar putea oferi o analiza instructiva a curentelor ideologice si a modelor intelectuale din Parisul celei de-a doua jumatati a secolului 20.

“Acelasi rebel in cetate”

Voi incepe cu reprosurile aduse de Laignel-Lavastine lui Eugène Ionesco, dintre care cel mai important - si cel care ar trebui sa justifice faptul ca numele lui figureaza in aceasta carte - este: de ce a pastrat el o “tacere complice” in legatura cu trecutul lui Cioran si Eliade, pe care-i cunoscuse atat de bine, si pe care, la timpul sau ii repudiase? De ce s-a imprietenit el cu ei dupa razboi? Se pot formula doua ipoteze:
(1) fie cei doi s-au schimbat si Ionesco, ramanand acelasi (opus atat fascismului cat si comunismului), i-a putut absolvi de pacatele lor trecute, pe care n-avea nici un rost sa le trambiteze public (mai ales ca avea in calitate de contemporan dreptul de a nu judeca, dreptul pe care autoarea insasi il acordase lui Taubes de a nu-l judeca pe Carl Schmitt);
(2) fie Eugène Ionesco insusi s-a schimbat pana intr-atat incat sa devina “complicele” celor doi. Dar o astfel de evolutie a lui Ionesco spre o impacare tacita cu fascismul e o absurditate, tinand seama de dovezile contrare pe care insasi Laignel-Lavastine le inregistreaza cu multa atentie. Ceea ce ignora ea este faptul ca se schimbase situatia istorica si ca Eugène Ionesco dadea dovada de persistenta, luciditate si curaj: fascismul nu mai era, in anii de dupa razboi, o primejdie - el se prabusise in violenta pe care o provocase si ecourile lui ideologice devenisera nule (antifascismul intelectualilor francezi de dupa razboi era, in prea multe cazuri, un mod de a acoperi retoric rusinea colaborarii); in schimb, mai ales in ani ‘50 si chiar ‘60, comunismul de tip sovietic devenise o primejdie reala, nu numai ideologica. Pe plan ideologic, forta lui se masura prin presiunea opiniei publice intelectuale daca nu in favoarea comunismului, impotriva anticomunismului: din punctul de vedere al anti-anticomunismului sic, reactiile lui Ionesco contra ocuparii Tibetului de catre China, contra incalcarii drepturilor omului in Uniunea Sovietica si-n tarile satelite din Europa de Est sau in Cuba lui Castro, in favoarea lui Soljenitin si a disidentilor, inca din primul moment, au fost multa vreme vazute ca expresii ale unei reorientari politice spre dreapta. De fapt, Ionesco ramasese acelasi “rebel in cetate”, opus ortodoxiilor zilei, opus inregimentarilor ideologice, fie ele de dreapta sau de stanga. Alte acuzatii aduse lui Ionesco de Laignel-Lavastine sunt si mai lipsite de substanta: de ce n-a vorbit el de cei doi ani petrecuti in calitate de consilier cultural la Legatia romana de la Vichy? De fapt, el a vorbit, cand a descris, in jurnal, situatia in care s-a aflat pentru un timp: un evadat din inchisoare (Romania) deghizat in uniforma gardianului.

Trebuia sa se autodenunte in termeni mai clari, care l-ar fi pus (cum bine spunea Mariana Sora) intr-o “lumina falsa”? Cu atat mai mai mult nu trebuia cu cat efectiv Ionescu n-avea nici un motiv sa-si puna cenusa in cap. In circumstantele date, evadarea lui in strainatate, in speta la Vichy, era singura solutie. Fusese ajutat de rude care lucrau in Ministerul de Externe al vremii, si de alti oameni cu influenta subterana, cum ar fi Constantin Visoianu. Situatiile reale sunt adeseori complexe si paradoxale, acuzatiile simplifica, adeseori suprasimplifica! Cat despre faptul ca nu si-a facut publica originea evreiasca prin mama (de care el insusi nu era sigur), e vorba de o chestiune intima, profund personala, de un neindoielnic interes psihologic pentru un biograf, dar mult prea delicata pentru a fi inclusa intr-o carte polemica despre “uitarea fascismului” (un context in care ea poate reaminti brutal si inadvertent tocmai de verificarile naziste ale identitatii etnice; sau, la polul aparent opus, de chestionarele comuniste asupra originii sociale, etnice, religiei parintilor si bunicilor etc.). Altfel, Ionesco a vorbit prietenilor de posibila lui origine evreiasca, lui Mihail Sebastian, lui Ion Vlasiu, lui Octav Sulutiu inainte sau in timpul razboiului, dupa cum reiese din jurnalele acestora, si in 1973, cand a primit Premiul Ierusalimului, unui interlocutor israelian caruia i-a cerut sa fie discret in aceasta privinta - dar care, evident, n-a fost, de vreme ce lucrul s-a aflat.

Citatele exacte, selectia si interpretarea lor problematica

N-as vrea, din cele ce am spus pana acum, ca si din observatiile care vor urma, sa rezulte ca resping cercetarea Alexandrei Laignel-Lavastine. Dimpotriva, consider astfel de carti necesare, indiferent daca sunt de acord sau nu cu argumentele ori concluziile lor. Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme e (inainte de a fi un rechizitoriu) un studiu istoric solid, pe care l-am citit cu un interes sustinut, desi din intamplare sunt familiar cu majoritatea documentelor citate si discutate, ca si cu problemele pe care le ridica. Fara nici o ezitare, as recomanda traducerea acestei carti in limba romana; cunoasterea ei va stimula, sunt sigur, pe langa reactiile isteroide inevitabile in astfel de cazuri deschise controversei, cercetari serioase si reflectii responsabile cu privire la asa-numita “generatie de aur” a culturii romane si la destinul ei national si international. Tocmai pentru ca sunt in cunostinta de cauza imi face placere sa remarc inca o data ca volumul este extrem de bine documentat, ca aduna la un loc mai toate sursele pana acum accesibile, citand abundent si cu trimiteri precise. Autoarea a cercetat, printre altele, arhivele Ministerului de Externe si Arhivele de Stat din Romania, fondul Cioran de la Biblioteca Jacques Doucet din Paris, arhivele Yad Vashem din Ierusalim, Bundesarchiv din Berlin etc.

Mai putin clara e situatia fondului Eliade de la Biblioteca Regenstein a Universitatii din Chicago, mentionata in cateva randuri in note, dar nu si in lista finala a arhivelor consultate (p. 523). Eu insumi am lucrat pentru cateva luni la Regenstein, in 1988, fara dreptul de a face fotocopii, dar desigur cu acela de a lua note de mana. Asa am luat cunostinta de jurnalul portughez al lui Eliade, din care Laignel-Lavastine citeaza abundent. Toate citatele, pot confirma, sunt riguros exacte, desi selectia si interpretarea lor e nu o data problematica, cum voi arata mai jos. De altfel, inteleg ca acest jurnal circula in fotocopie si ca o traducere in limba spaniola ar fi aparut de curand. Probabil ca textul romanesc nu va mai intarzia mult. Jurnalul portughez (1941-’45) e important pentru biografia intelectuala a lui Eliade pentru ca documenteaza, intre altele, sentimentele lui in timpul razboiului, la care m-am referit si eu in Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade (Polirom, 2002), in incercarea de analiza a povestirii Un om mare. Eliade a continuat sa se simta in sinea lui legionar si in timpul dictaturii lui Antonescu, fara insa sa-si puna in cumpana loialitatea fata de armata romana (care inabusise rebeliunea legionara din ianuarie 1941) pe timpul razboiului contra URSS. Pozitia lui anti-aliata e fara indoiala antipatica, si cu atat mai mult ideologia nationalista pe care se sprijinea, desi frica lui nemasurata de rusi (neimpartasita de colegii de la legatia din Lisabona, toti pro-aliati si ciocnind pahare de sampanie spre a celebra Stalingradul sau 23 August) s-a dovedit, dupa instaurarea stalinismului in Romania, perfect justificata. In legatura cu modelul Salazar (cu toate eforturile mele n-am izbutit inca sa-mi procur un exemplar al cartii lui Eliade despre Salazar), am gasit discutia Alexandrei Laignel-Lavastine utila. In plin razboi, ma intreb totusi daca elogiul lui Salazar n-avea la Eliade si anume conotatii, fie ele sentimentale, antigermane si antihitleriste - Portugalia reusise sa ramana in afara razboiului si, pe ascuns, isi mentinea atitudinea traditionala favorabila Angliei; iar regimul ei dictatorial era sprijinit de biserica catolica, a carei atitudine in timpul razboiului, fie aceasta criticabila, era fundamental ostila nazismului. Un alt lucru interesant in jurnalul portughez este ca, dincolo de partea politica, se intrezareste in el proiectul lui Eliade de a se desparti de cultura romana, prea mica, izolata si precara pentru ideile lui in materie de filozofie si istorie a religiilor, care, credea el, si nu fara dreptate, ar fi putut avea un rasunet universal. In acest context, insasi adeziunea lui la Legiune devenea un semn de provincialism, de care nu se poate ca el sa nu fi devenit constient. Fapt e ca Eliade, spre deosebire de Eugène Ionesco, n-a ramas acelasi, pe plan politic, dupa 1945. Dintr-un citat inedit pe care l-am reprodus in cartea mea despre Culianu si Eliade, reiese ca acesta din urma vorbea, intr-o convorbire cu Eugène Ionesco din octombrie 1945, despre Legiune ca despre un strigoi, un caz de vampirism (vezi p. 48). Legiunea murise pentru el odata cu Codreanu, in 1938. Ca si alti “codrenisti”, el era un dusman al lui Horia Sima si al “simismului”. Diferentierea dintre o veche garda legionara si una noua, criminala fara scrupule, aminteste de separatia intre “leninisti” si “stalinisti” in miscarea comunista. Ca si in acest din urma caz se poate usor demonstra ca diferenta intre “codrenisti” si “simisti” era minimala, daca nu chiar inexistenta: doar ca “simistii” facusera, contextul permitand, mai multe si mai odioase crime decat “codrenistii”, ideologia lor fiind identica. Oricum, in 1945, Eliade nu mai era legionar si partile ramase inedite din jurnalul de dupa 1945, pe care le-am citit la Regenstein, documenteaza in parte aceasta schimbare, aceasta indepartare de strigoiul Legiunii.

Antisemitismul lui Eliade – insuficient demonstrat

Evolutia interioara lenta a lui Eliade n-a dus la regretele lucide, fie ele tardive, pe care le-am fi dorit. A fost o schimbare fara dramatism, poate si pentru ca a avut loc in interiorul dramei exilului, si poate de asemenea pentru ca ea s-a manifestat mai ales printr-un imperativ al creatiei in exil, printr-o viziune a creatiei ca datorie pentru exilat, implinita in cazul lui printr-o opera de o neobisnuita vastitate, zeci de mii de pagini scrise, si o munca intelectuala neintrerupta, care va fi avut si un sens expiatoriu. Opera postbelica a lui Eliade, cum am mai sugerat, e conceputa intr-un orizont european si universal, in care preocuparile “romaniste” nu-si au locul, sau au doar un loc foarte sters si marginal, lucru care se vede si din felul cum e construit cititorul implicit sau textual. Ceea ce nemultumeste, in Memoriile lui Eliade, si in special in volumul care acopera cronologic perioada legionara si care a aparut postum, este lipsa unui adevarat examen de constiinta. El a continuat sa refuze sa vada elementul fascist in Legiune (Legiunea, inainte de ipostaza ei vampirica, fusese pentru el o “secta mistica”), ceea ce i-a dat dreptul dubios de a se plange mereu atunci cand se spunea ca a fost fascist sau nazist.

Ca Legiunea era o organizatie mistico-terorista si programatic, virulent antisemita nu exista nici o indoiala; ca ea si, dincolo de ea, antisemitismul romanesc in ansamblu, cuzistii si altii, nu neaparat inscrisi intr-o miscare sau alta, inclusiv aparatul administrativ-militar antonescian, s-au facut vinovati de crime oribile - de la pogromuri si pana la deportarile in masa ale populatiei evreiesti din Basarabia si Bucovina in Transnistria - iarasi nu e in chestiune. Dar se poate sustine ca anumiti legionari puteau fi mai putin inclinati sa accepte violenta, etnica sau de orice fel ar fi fost aceasta, ba chiar ca unii, rataciti in miscare datorita unor nebuloase aspiratii “idealiste”, puteau fi sincer opusi violentei si nu intelegeau logica interioara terorista a legionarismului, de la inceputurile sale.

Dupa anumiti cercetatori, Ricketts si Culianu intre ei, Eliade n-ar fi fost personal antisemit. Asta nu e mai greu de conceput decat ca, intre intelectualii comunisti, existau si unii care nu erau entuziasmati de formele cele mai brutale ale luptei de clasa, de existenta Gulagului etc. si care incercau sa se autopersuadeze ca ele nu exista. De asemenea, nu toti stalinistii impartaseau antisemitismul lui Stalin, care exploda intermitent. Antisemitismul lui Eliade, dupa parerea mea, ramane o problema deschisa. Mihail Sebastian era pe cat de uimit, pe atat de convins ca bunul sau prieten devenise antisemit la sfarsitul anilor ‘30. Dovezile strict textuale de antisemitism sunt insa foarte putine, de fapt ele se reduc la un raspuns la o ancheta aparut in Buna Vestire, in 17 decembrie 1937, inainte de alegerile de rau augur din decembrie 1937, citat si de Sebastian. Eliade a spus in mai multe randuri ca acest raspuns a fost “editat” in redactie. Chiar daca ne indoim de spusele lui in aceasta privinta, cum ne indoim de unele afirmatii din corespondenta lui cu Gershom Scholem din 1972, lucid analizata de Laignel-Lavastine, ramane faptul ca, in scrisul lui, luari de pozitie explicit antisemite nu exista, cu exceptia mentionata. Pentru demonstrarea antisemitismului lui Eliade - “visceral”, cum il caracterizeaza autoarea - ea recurge nu o data la argumente indirecte, circumstantiale, sau foarte ipotetice. N-am sa intru acum intr-o discutie a fiecaruia, cei interesati vor gasi amanuntele in carte. N-am sa insist aici asupra exemplului pe care-l citeaza cronicarul ziarului Le Monde (Philippe Burin), uimit de enormitatea insinuarii: oare faptul ca Eliade la Lisabona si-ar fi reprosat ca n-a avut prilejul sa faca “experienta comuna” a generatiei sale pe frontul antirus, poate fi interpretat ca un regret al lui de a nu fi participat la masacrele antisemite din Transnistria? (Vezi Le Monde din 26 aprilie 2002.) As vrea sa analizez aici pe scurt un alt exemplu, mai tipic, care dovedeste ca autoarea a citit foarte atent textele incriminabile ale lui Eliade, dar ca are cunostinte destul de superficiale de istoria Romaniei si ca poate cadea in pacatul “suprainterpretarii”.

In ianuarie 1945, scrie Alexandra Laignel-Lavastine, Eliade isi pune problema daca sa se intoarca sau nu in Romania. In Romania, il citeaza ea pe Eliade, “ar risca sa fie «arestat la prima criza de indigestie a Anei Pauker»”. Si continua: “Aceasta insemnare merita sa fie relevata pentru ca Ana Pauker, comunista si militanta internationalista de prima ora face parte din grupul moscovitilor care, de la sfarsitul lui 1944, profitand de prezenta trupelor sovietice, reuseste sa puna mana pe toate angrenajele puterii, proces care este dus la bun sfarsit in 1947. Dar Ana Pauker mai are si particularitatea de a fi evreica. Astfel incat nu este intamplator (nu este intamplator... - iata o expresie care-mi aduce aminte de o anumita limba de lemn) ca Eliade n-o mentioneaza decat pe ea si pe ea singura, si nu si, de exemplu, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, viitor secretar general al Partidului, sau pe Lucretiu Patrascanu, romani de «vita buna». Altfel spus, nu numai ca Eliade este o victima (....), ci mai ales o victima a evreilor si a iudeo-bolsevismului” (p. 326).

Citatul din Eliade cu referire la Ana Pauker este exact, dar interpretarea lui e fortata. Eliade afirma aici un simplu si banal fapt istoric, anume, ca Ana Pauker detinea puterea in Romania ocupata de Armata Rosie, fiind in fruntea Partidului Comunist Roman. Acest rol al ei a fost consfintit oficial pana in octombrie 1945 - cum scrie Pavel Campeanu in excelentul sau memorial istoric, Ceausescu, anii numaratorii inverse (Polirom, 2002) - “de tot mai numeroasele placarde si panze rosii purtand inscriptia: «Traiasca Partidul Comunist Roman in frunte cu tovarasa Ana Pauker!»” (p. 151). Gheorghiu-Dej va fi numit secretar general al Partidului doar in octombrie 1945, la Conferinta Generala a PCR si la propunerea Anei Pauker (ceea ce Eliade n-avea cum sa stie in ianuarie). Iar Patrascanu nu era in conducerea Partidului, desi era ministrul Justitiei in primul guvern de dupa 23 August. La Conferinta din octombrie 1945, un alt “moscovit”, Vasile Luca propune, dupa stenograma citata de Pavel Campeanu, “ca, public, sa fie tovarasul Gheorghiu-Dej secretar politic, dar in practica, tovarasa Ana” (p. 190). Ca o astfel de propunere avea sa-l irite pe Gheorghiu-Dej, care se va razbuna la prima ocazie (in 1952), nu e de mirare.

La aceasta situatie, de fapt din ianuarie 1945, trebuie adaugat ca, oricat de paradoxal ar parea, Mircea Eliade a avut totdeauna o slabiciune pentru Ana Pauker, o simpatie care contravine presupusului sau antisemitism visceral. In nuvela Pe strada Mantuleasa, a carei actiune se petrece in primii ani ai comunismului din Romania, Ana Pauker apare ca personaj sub numele de Anca Vogel. Ea este, dintre membrii conducerii de Partid, cea mai inteligenta si sensibila. Este singura personalitate comunista care asculta cu placere povestile incalcite, dar pline de farmec ale lui Zaharia Farama - povesti in care politia politica descifreaza, de fapt imagineaza, niste inexistente conspiratii dusmanoase impotriva regimului. Motivul inlaturarii ei de la putere este tocmai incapacitatea ei de a vedea scenariile paranoide din povestile lui Farama si capacitatea ei de a le aprecia estetic. Eliminarea ei este un semn ca in PCR se practica o selectie inversa a cadrelor, sub imperativul unei suspiciuni generalizate. Lipsesc din portretul Ancai Vogel, recunoscuta ca Ana Pauker de mai toti cititorii, inclusiv de apropiatii acesteia, orice stereotipuri antisemite (sau filosemite). E de presupus ca daca astfel de stereotipuri ar fi fost prezente, ele ar fi fost identificate de fiica si de ginerele Anei Pauker. Si daca ar fi fost asa, e probabil ca ei nu i-ar fi prilejuit lui Eliade o insemnare de jurnal ca urmatoarea, de la 6 iulie 1976, la Paris: “Vin sa ma vada Dr. Bratescu, istoric al medicinei, autor al unei excelente monografii despre hipocratism. Vine insotit de sotia lui. Figura mi se parea oarecum cunoscuta. – Este fata Anei Pauker! ma lamureste doctorul. Citisera, amandoi, Pe strada Mantuleasa. Dar cum de ati cunoscut atatea detalii precise?, ma intreaba. Nu stiu daca m-au crezut, cand le-am marturisit ca povestirea este inventata de la inceput pana la sfarsit, ca o inventam pe masura ce o scriam” (Jurnal, II, p. 235).

Repet: am citit cartea Alexandrei Laignel-Lavastine cu cel mai mare interes. A fost o lectura mult mai stimulatoare decat am putut sugera in aceste cateva pagini. Ar fi trebuit sa vorbesc si de cazul lui Cioran, dar textul de fata s-ar fi lungit peste masura. Si asa e, cum se spune in jargon de presa, un “cearceaf”. Poate cu o alta ocazie. Felul cum e tratat Cioran in volum merita o discutie ampla, separata.

(Subtitlurile apartin redactiei)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22