Oscar 2015: Birdman trece, Boyhood rămâne

Birdman e marele câştigător al celei de-a 87-a ediţii a Premiilor Oscar, dar nu va rămâne prea mult în preferinţele cinefililor.

Michael Keaton şi Ale¬jandro Gonzáles Iñárritu la ceremonia de decernare a Oscarurilor,
în fruntea echipei care a lucrat la Birdman, marele câştigător din acest an.

Ceremonia de decernare a Premiilor Os­car era pentru mine un motiv de sărbătoare anuală. Din timpul facultăţii instituisem un obicei din a vedea Oscarurile în di­rect, într-o noapte de duminică din fe­bruarie, alături de prieteni cinefili, cu ca­re comentam palmaresul ca la un meci de fotbal şi ne bucuram de show-ul spec­taculos, inteligent şi cu un umor caustic contrabalansat de unele discursuri emo­ţio­nante ale câştigătorilor. De câţiva ani am renunţat la acest obicei - văd cam toate fil­mele nominalizate la categoriile im­por­tante şi mă uit la ceremonie în cunoştinţă de cauză, dar nu în direct, ci a doua zi. Asta din două motive: mi-e din ce în ce mai greu să pierd o noapte de duminică, în condiţiile în care lunea este ziua în care închidem numărul şi trimitem revista 22 la tipografie; dar, mai important, mi se pa­re că gusturile mele nu mai corespund cu cele ale Academiei Americane de Film, aşa că de cele mai multe ori nu mă mai bu­cur de palmares, fiindcă favoriţii mei se regăsesc din ce în ce mai puţin în lista câş­tigătorilor. În plus, ceremonia în sine mi se pare că e tot mai mult orientată spre show, pierzând din umorul inteligent. Cum încă nu am văzut gala de anul acesta, desfăşurată pe 22 februarie, nu o să vor­besc despre ea, ci despre filmele premiate şi despre cele trecute cu vederea la cea de-a 87-a ediţie a Oscarurilor.

Omul-Pasăre ia partea leului

Predicţiile luau în calcul trei pelicule pen­tru categoria Cel mai bun film: Boyhood, Birdman şi The Grand Budapest Hotel. Primul era inclus în categoria potenţialilor câştigători încă de acum un an, când a fost prezentat în premieră la festivalul Sun­dance, şi s-a bucurat de aprecierea cva­siunanimă a criticilor şi publicului du­pă ce a fost lansat în cinematografe în iu­lie. Birdman a apărut mult mai târziu, în noiembrie, în sezonul de premiere pentru Oscar, şi a avut cronici împărţite, dar era clar că va fi unul dintre filmele care se bat la multe premii. În fine, The Grand Bu­dapest Hotel a avut şi el handicapul unei lansări timpurii (în martie anul trecut).

În cele din urmă, Birdman a plecat acasă cu cele mai importante statuete: pentru cel mai bun film, cea mai bună regie (Ale­jandro Gonzáles Iñárritu), cel mai bun sce­nariu şi cea mai bună imagine. Filmul e o tragicomedie despre condiţia actorului: Rig­gan Thomson e un star hollywoodian a cărui carieră e spre apus, după ce de­ve­nise faimos interpretând un supererou în ur­mă cu mulţi ani (analogia cu Michael Keaton, interpretul principal, e evidentă: Keaton a rămas cunoscut pentru rolurile din Batman). Acum, actorul încearcă să se reinventeze punând în scenă o piesă pe Broadway, dar e chinuit încă de povara personajului care l-a consacrat.

Filmul lui Iñárritu are o serie de atuuri in­contestabile: o distribuţie solidă (în afară de Michael Keaton au mai fost no­mi­na­li­zaţi la Oscar Edward Norton şi Ema Sto­ne), o tehnică de imagine (de fapt, de mon­­taj) datorită căreia pare filmat dintr-o singură bucată şi un scenariu incitant. Dar îi lipseşte umanitatea, e ca un tăvălug care vine peste spectator, când obositor, când plicticos, cu prea puţine momente de adevărat geniu, dincolo de reuşitele teh­nice. E un film dificil, pe care puţini vor dori să-l revadă şi despre care nu cred că se va mai vorbi după ce trece isteria Os­carurilor.

Spre deosebire de Boyhood, care musteşte de umanitate şi care are toate şansele să de­vină una dintre peliculele-cult ale aces­tei generaţii (aşa cum au fost, la vremea lor, alte filme care au pierdut la Oscar, printre care Taxi Driver sau Pulp Fiction). Pentru că Boyhood, deşi porneşte teoretic tot de la premise tehnice (a fost filmat timp de 12 ani şi urmăreşte maturizarea unui băiat de la copilărie la adolescenţă), e un film frumos în primul rând şi unul care va marca istoria cinematografiei. Bi­ne măcar că Patricia Arquette a luat Os­ca­rul pentru cel mai bun rol secundar fe­minin.

În ceea ce privește ludicul The Grand Bu­dapest Hotel, filmul lui Wes Anderson despre aventurile fantastice ale unui băiat an­gajat la un hotel dintr-o ţară central-eu­ropeană fictivă, acesta a egalat Birdman la numărul de Oscaruri primite, dar mai puţin importante (costume, machiaj, de­coruri şi coloană sonoră).

Oscaruri  „pe caz de boală“

Premiile pentru cei mai buni actori în ro­luri principale au fost luate de Eddie Red­mayne şi Julianne Moore pentru roluri în care portretizează oameni care suferă de boli debilizante. În The Theory of Every­thing, Redmayne îl interpretează pe fi­zi­cianul britanic Stephen Hawking, imo­bi­lizat complet din cauza sclerozei laterale amiotrofice, iar în Still Alice Julianne Mo­ore este o profesoară universitară care des­coperă că are Alzheimer timpuriu. Ambii sunt buni în rolurile respective, dar am o problemă cu premiile acordate pen­tru per­formanţe preponderent fizice (în cazul lui Redmayne) – din punctul meu de vedere, e mult mai greu să joci credibil un om normal decât să atragi aten­ţia în roluri ca­re te fac de ne­re­cu­noscut. La Julianne Mo­ore mi se pare că e un premiu absolut me­ritat, mai ales că e primul Oscar pe care îl obţine, deşi are o carieră impresionantă.

Ultimul premiu actoricesc de la ediţia de anul acesta a mers la J.K. Simmons, pen­tru rolul secundar din Whiplash. Aşa cum scriam în numărul trecut, era un pariu sigur, dată fiind performanţa solidă în ro­lul tiranicului profesor de jazz.

Polonia-Rusia: 1-0

La categoria Cel mai bun film străin a câş­tigat Ida, pelicula poloneză cea mai pre­miată din ultimii ani (mai primise o no­minalizare la Oscar pentru imagine şi fusese deja recompensată cu un premiu BAFTA, pe lângă multe alte distincţii la fes­tivaluri). Filmul regizat de Paweł Pawli­kowski se petrece în Polonia anilor 1960 şi spune povestea unei novice catolice de la o mănăstire care, înainte de deveni că­lugăriţă, află că e evreică şi că familia ei fu­sese asasinată în timpul ocupaţiei na­ziste. Filmat în alb-negru, cu o imagine poetică centrată pe figura senină a tinerei protagoniste, Ida e mai degrabă un film psi­hologic de artă decât unul istoric. Pro­babil că la succesul de la Oscaruri a con­tribuit, pe lângă calitatea imaginii, şi mi­nutajul (sub o oră şi jumătate), având în ve­dere că principalul contracandidat, Le­viathan-ul rusului Andrei Zviaghinţev, du­rează cu o oră mai mult. Din punctul meu de vedere, Leviathan ar fi trebuit să câştige, pentru că, dincolo de calităţile ar­tistice, este de un realism crunt: un me­canic auto dintr-un orăşel situat dincolo de Cercul Polar duce o luptă surdă cu autorităţile corupte care vor să-l ex­pro­prieze forţat, în beneficiul unor dezvol­ta­tori imobiliari. Subiectul ar fi trebuit să rezoneze în rândul membrilor Academiei Americane de Film, pentru că a fost ins­pirat dintr-un caz petrecut în SUA, unde un mecanic auto a intrat cu buldozerul într-o primărie din Colorado după ce a fost expropriat. Leviathan n-a fost să fie de Oscar, dar are în spate un palmares im­presionant, printre care Globul de Aur pentru cel mai bun film şi un premiu la Cannes pentru scenariu.

Oscarizatele pe ecranele româneşti

Marea majoritate a filmelor nominalizate sau câştigătoare la Oscaruri au fost dis­tribuite şi în România, iar multe dintre ele (inclusiv marele laureat Birdman) mai sunt încă în sălile de cinema. Leviathan a fost de­ja la festivaluri şi va fi distribuit pe sca­ră largă în luna martie. Singurele care nu au fost anunţate pentru ecranele noastre sunt Selma (despre Martin Luther King Jr. şi segregarea rasială din SUA, no­minalizat la categoria Cel mai bun film), Foxcatcher (povestea ciudatei turnuri pe care o ia cariera unui sportiv după ce e in­tră sub in­fluenţa unui magnat dubios – cinci no­mi­na­lizări la Oscar, inclusiv pen­tru actori şi regizor), Wild (despre că­lă­toria izbăvitoare a unei femei după mai multe nenorociri personale – două no­mi­nalizări pentru ac­triţe) şi Still Alice. Mă­car acesta din urmă ar merita distribuit şi la noi, pentru că Ju­lianne Moore face un rol de excepţie.