Pe aceeași temă
Birdman e marele câştigător al celei de-a 87-a ediţii a Premiilor Oscar, dar nu va rămâne prea mult în preferinţele cinefililor.
Michael Keaton şi Ale¬jandro Gonzáles Iñárritu la ceremonia de decernare a Oscarurilor,
în fruntea echipei care a lucrat la Birdman, marele câştigător din acest an.
Ceremonia de decernare a Premiilor Oscar era pentru mine un motiv de sărbătoare anuală. Din timpul facultăţii instituisem un obicei din a vedea Oscarurile în direct, într-o noapte de duminică din februarie, alături de prieteni cinefili, cu care comentam palmaresul ca la un meci de fotbal şi ne bucuram de show-ul spectaculos, inteligent şi cu un umor caustic contrabalansat de unele discursuri emoţionante ale câştigătorilor. De câţiva ani am renunţat la acest obicei - văd cam toate filmele nominalizate la categoriile importante şi mă uit la ceremonie în cunoştinţă de cauză, dar nu în direct, ci a doua zi. Asta din două motive: mi-e din ce în ce mai greu să pierd o noapte de duminică, în condiţiile în care lunea este ziua în care închidem numărul şi trimitem revista 22 la tipografie; dar, mai important, mi se pare că gusturile mele nu mai corespund cu cele ale Academiei Americane de Film, aşa că de cele mai multe ori nu mă mai bucur de palmares, fiindcă favoriţii mei se regăsesc din ce în ce mai puţin în lista câştigătorilor. În plus, ceremonia în sine mi se pare că e tot mai mult orientată spre show, pierzând din umorul inteligent. Cum încă nu am văzut gala de anul acesta, desfăşurată pe 22 februarie, nu o să vorbesc despre ea, ci despre filmele premiate şi despre cele trecute cu vederea la cea de-a 87-a ediţie a Oscarurilor.
Omul-Pasăre ia partea leului
Predicţiile luau în calcul trei pelicule pentru categoria Cel mai bun film: Boyhood, Birdman şi The Grand Budapest Hotel. Primul era inclus în categoria potenţialilor câştigători încă de acum un an, când a fost prezentat în premieră la festivalul Sundance, şi s-a bucurat de aprecierea cvasiunanimă a criticilor şi publicului după ce a fost lansat în cinematografe în iulie. Birdman a apărut mult mai târziu, în noiembrie, în sezonul de premiere pentru Oscar, şi a avut cronici împărţite, dar era clar că va fi unul dintre filmele care se bat la multe premii. În fine, The Grand Budapest Hotel a avut şi el handicapul unei lansări timpurii (în martie anul trecut).
În cele din urmă, Birdman a plecat acasă cu cele mai importante statuete: pentru cel mai bun film, cea mai bună regie (Alejandro Gonzáles Iñárritu), cel mai bun scenariu şi cea mai bună imagine. Filmul e o tragicomedie despre condiţia actorului: Riggan Thomson e un star hollywoodian a cărui carieră e spre apus, după ce devenise faimos interpretând un supererou în urmă cu mulţi ani (analogia cu Michael Keaton, interpretul principal, e evidentă: Keaton a rămas cunoscut pentru rolurile din Batman). Acum, actorul încearcă să se reinventeze punând în scenă o piesă pe Broadway, dar e chinuit încă de povara personajului care l-a consacrat.
Filmul lui Iñárritu are o serie de atuuri incontestabile: o distribuţie solidă (în afară de Michael Keaton au mai fost nominalizaţi la Oscar Edward Norton şi Ema Stone), o tehnică de imagine (de fapt, de montaj) datorită căreia pare filmat dintr-o singură bucată şi un scenariu incitant. Dar îi lipseşte umanitatea, e ca un tăvălug care vine peste spectator, când obositor, când plicticos, cu prea puţine momente de adevărat geniu, dincolo de reuşitele tehnice. E un film dificil, pe care puţini vor dori să-l revadă şi despre care nu cred că se va mai vorbi după ce trece isteria Oscarurilor.
Spre deosebire de Boyhood, care musteşte de umanitate şi care are toate şansele să devină una dintre peliculele-cult ale acestei generaţii (aşa cum au fost, la vremea lor, alte filme care au pierdut la Oscar, printre care Taxi Driver sau Pulp Fiction). Pentru că Boyhood, deşi porneşte teoretic tot de la premise tehnice (a fost filmat timp de 12 ani şi urmăreşte maturizarea unui băiat de la copilărie la adolescenţă), e un film frumos în primul rând şi unul care va marca istoria cinematografiei. Bine măcar că Patricia Arquette a luat Oscarul pentru cel mai bun rol secundar feminin.
În ceea ce privește ludicul The Grand Budapest Hotel, filmul lui Wes Anderson despre aventurile fantastice ale unui băiat angajat la un hotel dintr-o ţară central-europeană fictivă, acesta a egalat Birdman la numărul de Oscaruri primite, dar mai puţin importante (costume, machiaj, decoruri şi coloană sonoră).
Oscaruri „pe caz de boală“
Premiile pentru cei mai buni actori în roluri principale au fost luate de Eddie Redmayne şi Julianne Moore pentru roluri în care portretizează oameni care suferă de boli debilizante. În The Theory of Everything, Redmayne îl interpretează pe fizicianul britanic Stephen Hawking, imobilizat complet din cauza sclerozei laterale amiotrofice, iar în Still Alice Julianne Moore este o profesoară universitară care descoperă că are Alzheimer timpuriu. Ambii sunt buni în rolurile respective, dar am o problemă cu premiile acordate pentru performanţe preponderent fizice (în cazul lui Redmayne) – din punctul meu de vedere, e mult mai greu să joci credibil un om normal decât să atragi atenţia în roluri care te fac de nerecunoscut. La Julianne Moore mi se pare că e un premiu absolut meritat, mai ales că e primul Oscar pe care îl obţine, deşi are o carieră impresionantă.
Ultimul premiu actoricesc de la ediţia de anul acesta a mers la J.K. Simmons, pentru rolul secundar din Whiplash. Aşa cum scriam în numărul trecut, era un pariu sigur, dată fiind performanţa solidă în rolul tiranicului profesor de jazz.
Polonia-Rusia: 1-0
La categoria Cel mai bun film străin a câştigat Ida, pelicula poloneză cea mai premiată din ultimii ani (mai primise o nominalizare la Oscar pentru imagine şi fusese deja recompensată cu un premiu BAFTA, pe lângă multe alte distincţii la festivaluri). Filmul regizat de Paweł Pawlikowski se petrece în Polonia anilor 1960 şi spune povestea unei novice catolice de la o mănăstire care, înainte de deveni călugăriţă, află că e evreică şi că familia ei fusese asasinată în timpul ocupaţiei naziste. Filmat în alb-negru, cu o imagine poetică centrată pe figura senină a tinerei protagoniste, Ida e mai degrabă un film psihologic de artă decât unul istoric. Probabil că la succesul de la Oscaruri a contribuit, pe lângă calitatea imaginii, şi minutajul (sub o oră şi jumătate), având în vedere că principalul contracandidat, Leviathan-ul rusului Andrei Zviaghinţev, durează cu o oră mai mult. Din punctul meu de vedere, Leviathan ar fi trebuit să câştige, pentru că, dincolo de calităţile artistice, este de un realism crunt: un mecanic auto dintr-un orăşel situat dincolo de Cercul Polar duce o luptă surdă cu autorităţile corupte care vor să-l exproprieze forţat, în beneficiul unor dezvoltatori imobiliari. Subiectul ar fi trebuit să rezoneze în rândul membrilor Academiei Americane de Film, pentru că a fost inspirat dintr-un caz petrecut în SUA, unde un mecanic auto a intrat cu buldozerul într-o primărie din Colorado după ce a fost expropriat. Leviathan n-a fost să fie de Oscar, dar are în spate un palmares impresionant, printre care Globul de Aur pentru cel mai bun film şi un premiu la Cannes pentru scenariu.
Oscarizatele pe ecranele româneşti
Marea majoritate a filmelor nominalizate sau câştigătoare la Oscaruri au fost distribuite şi în România, iar multe dintre ele (inclusiv marele laureat Birdman) mai sunt încă în sălile de cinema. Leviathan a fost deja la festivaluri şi va fi distribuit pe scară largă în luna martie. Singurele care nu au fost anunţate pentru ecranele noastre sunt Selma (despre Martin Luther King Jr. şi segregarea rasială din SUA, nominalizat la categoria Cel mai bun film), Foxcatcher (povestea ciudatei turnuri pe care o ia cariera unui sportiv după ce e intră sub influenţa unui magnat dubios – cinci nominalizări la Oscar, inclusiv pentru actori şi regizor), Wild (despre călătoria izbăvitoare a unei femei după mai multe nenorociri personale – două nominalizări pentru actriţe) şi Still Alice. Măcar acesta din urmă ar merita distribuit şi la noi, pentru că Julianne Moore face un rol de excepţie.
