Politica si insulta

Poate fi utilizarea insultei in politica un obiect de cercetare istorica la fel ca oricare altul? Jena intelectuala (daca nu chiar simpla pudoare) in fata unei categorii de manifestari ce par secundare si dizolvante pe terenul politicii nu este unicul obstacol in calea acestui tip de investigatie. Reconstituirea semnificatiilor mai mult sau mai putin obscure ale insultelor din trecut, a etimologiilor, imaginilor, fragmentelor de memorie asociate acestora, a relatiei dintre formele orale, gestuale sau scrise in care sunt proferate, iata doar cateva dintre dificultatile previzibile. Vine sa ne-o arate un volum colectiv publicat de Universitatea din Dijon care demonstreaza ca progresele facute in Franta de cateva decenii incoace in studiul istoric al vocabularelor si reprezentarilor politice permit si o analiza elaborata a specificului insultei in context politic. Autorii volumului nu se ocupa numai de spatiul francez si nu sunt toti francezi. Exemplele de utilizare a insultei politice sunt culese, de-a lungul ultimelor doua secole, si din Spania, Marea Britanie ori din tarile Americii Latine. Astfel, lectura volumului ne poarta de la caricatura antinapoleoniana din Anglia primilor ani ai secolului al XIX-lea la insulta antiamericana din presa comunista franceza si de la barocele invective antispaniole din timpul razboaielor de independenta sud-americane la relatia dintre libertatea de expresie, insulta si spectacol public in faimosul Speaker’s Corner din Hyde Park.
Proliferarea si varietatea inepuizabila a insultei politice sunt strans legate in spatiul european de aparitia politicii de mase. Din aceasta perspectiva, insulta ca instrument sumar de identificare a adversarului si ca vector al violentei politice apare ca un formidabil mijloc de politizare a maselor urbane si rurale din Europa, incepand cu Revolutia Franceza si terminand cu Razboiul Rece. Largirea sferei insultei politice este o caracteristica a secolului al XIX-lea, de la presa care forteaza, treptat, limitele cenzurii, la incintele parlamentare, care se inmultesc pe harta Europei. Efectele sunt dintre cele mai diferite: de la tribuna Adunarii Legislative, Victor Hugo denunta cu o formula memorabila - “Napoléon le petit” - pericolul pe care presedintele celei de a II-a Republici il reprezinta pentru libertatile politice (Thomas Bouchet - Napoléon le petit). “Insulta, instrument al violentei la indemana deputatilor, era oare indispensabila pentru evolutia (societatii franceze, n.n.) catre laicitate?”, se intreaba, pe de alta parte, Frédéric Hojlo si Jacques-Antoine Verset in finalul textului pe care-l consacra evolutiei limbajului ofensator al parlamentarilor francezi la adresa crestinismului si Bisericii intre 1850 si 1905. Problema relatiei dintre insulta si formarea sau afirmarea identitatilor politice traverseaza toate manifestarile injurioase - antibonapartiste, anticlericale, xenofobe, antisemite, antiamericane etc. - analizate de autorii volumului. Alunecarea, in lumea satelor - spatiu prin excelenta al insultei cotidiene -, de la ofensa apolitica traditionala la cea politica sau investirea celei dintai cu un rol politic constituie unul din revelatorii modernizarii politice a lumii rurale franceze in secolul al XIX-lea, fenomen de care s-au ocupat istorici renumiti, ca Maurice Agulhon sau Eugen Weber. Daca politica burgheziei franceze a devenit politica taranului francez, acest lucru s-a datorat si efectelor “delocalizarii” insultei politice din mediul urban in cel rural, in primul rand prin intermediul presei, arata in studiul sau Insultes au village tanarul istoric François Ploux. De aceeasi maniera, violenta verbala la adresa imigrantilor care se raspandeste in randurile muncitorimii franceze la sfarsitul secolului al XIX-lea, devenind un ingredient important al unei “culture ouvrière” in formare, sugereaza ca intrarea in politica nationala a acestei categorii s-a facut nu doar sub semnul “luptei de clasa”, ci si sub cel al xenofobiei. Concurenta fortei de munca straine (italieni, polonezi) intr-o tara in care, dupa infrangerea din 1870, cuvantul “prusian” este o injurie, iar cainii sunt botezati cu numele de “Bismarck”, transforma insulta xenofoba intr-un instrument popular de stigmatizare cu valente politice. Ne mira mai putin, dupa lectura studiului lui Laurent Dornel - L’insulte xénophobe en France au XIXe siècle -, faptul ca ascensiunea lui Le Pen in anii 1980 s-a datorat in buna masura votului electoratului dezamagit de comunistii francezi si ca acestia din urma s-au intalnit de curand cu Frontul National pe platforma respingerii prin referendum a Constitutiei Uniunii Europene. Serge Wolikow si Christian Beuvain subliniaza, pe de alta parte, functia de coagulare identitara a masei militantilor si simpatizantilor pe care-o joaca insulta comunista incepand cu Lenin. Comunismul genereaza si propaga “o cultura a insultei” (Christian Beuvain) pe care, in treacat fie zis, s-au straduit sa o faca uitata cei ce au aniversat in 2004 centenarul ziarului L’Humanité. Stigmatizarea adversarului politic este cureaua de transmisie omniprezenta dintre teoria si practica politica vazute ca instrumente ale unei rupturi revolutionare cu societatea “burgheza” si valorile ei. Cultura comunista a insultei se internationalizeaza in vremea lui Stalin in jurul unui vocabular de baza rigid - “deshidratat” ar fi spus Arthur Koestler -, iar functia practica a invectivarii este impinsa la limita ultima. Teoria “ascutirii” luptei de clasa pe masura construirii societatii socialiste “legitimeaza din punct de vedere doctrinar repertoriul de insulte a caror violenta anunta si banalizeaza in acelasi timp sentinta finala (contra adversarilor politici, n.n.). Insulta face parte din procesul de discreditare care legitimeaza apoi lichidarea fizica” (Serge Wolikow).
Registrul insultelor antisemite este mai putin prezent in volum si merita remarcata originalitatea analizei lui Jean Vigreux asupra resorturilor combinate, antisemite si sexiste, ale feminizarii insultatoare a imaginii lui Léon Blum atat in presa franceza de extrema-dreapta, cat si in cea de extrema-stanga. “Omul cel mai insultat din Franta”, cum se desemna Blum insusi, i-a facut sa-si dea mana pe caricaturistii fascisti si comunisti atunci cand acestia l-au infatisat ad libitum in ipostaza de femeie de moravuri usoare, de mireasa, de femeie fricoasa etc. “Secretara lui Stalin” pentru unii, antiteza lui Dolores Ibarruri pentru ceilalti, aceasta reprezentare ofensatoare se hraneste din multiple surse, intre care cea mai putin importanta nu este feminismul politic al lui Blum - cel dintai prim-ministru evreu al Frantei si primul care include in guvernul sau femei. Analiza insultei in politica va trebui intreprinsa si la noi ca parte a unei istorii a vocabularului si reprezentarilor politice romanesti din ultimele doua secole si nu doar pe terenul, e drept extrem de fertil in injurii, al actualitatii postcomuniste. O astfel de istorie, printre precursorii careia se numara si regretatul Vlad Georgescu, a inceput, din fericire, sa prinda contur in ultimii ani, insa procesele de aculturatie politica, de crispare identitara, de manipulare a memoriei colective ar fi altfel luminate de inventarele si analizele de insulte politice care asteapta sa fie facute.

Th. Bouchet, M. Leggett, J. Vigreux si G. Verdo (ed.) - L’insulte (en) politique. Europe et Amérique Latine du XIXe siècle à nos jours, Editions Universitaires de Dijon, 2005.