Pe aceeași temă
Dintre premierele mai vechi sau mai noi, merita mentionate cel putin trei din prima categorie, ucise in fasa prin aruncarea pe piata la-ntamplare, intamplarea facand ca locul sa fie cat se poate de nepotrivit pentru ele - Hollywood Multiplex, Bucuresti. E vorba mai ales de The Life of David Gale/David Gale (2002), de Alan Parker; si de Thirteen/Treisprezece (2003), de Catherine Hardwicke. Primul e cu Kevin Spacey si Kate Winslet, nu e una din capodoperele lui Parker (Pink Floyd The Wall, Birdy, Angel Heart), dar e un film ce ar fi meritat toata atentia; al doilea e un independent american, premiat anul trecut la Locarno cu Leopardul de Argint pentru cel mai bun prim sau al doilea film si cu Leopardul de Bronz pentru cel mai bun rol feminin (Holly Hunter), nici el o capodopera, dar, oricum, un film ce iese (ar iesi daca ar fi corect promovat) in evidenta in peisajul distributiei romanesti imbacsite cu film hollywoodian politically correct. La Thirteen - remarcabil finalul. Asa ca, daca le mai prindeti pe undeva (sali ori TV), nu le ratati!
Al treilea e un film francez de debut, cu un echilibru foarte bine pastrat intre haz si ton grav - Jeux d'enfants/Iubeste-ma daca poti (2003), de Yann Samuell. E, de asemenea, foarte incitanta ideea, exploatata din plin, a vietii, pana in cele mai grave aspecte ale ei, vazuta ca un joc de-a "te prinzi ori nu te prinzi". si aici finalul e de retinut, iar montajul - impecabil. Fureur/Furia din ring (2003) e tot al unui francez - Karim Dridi, care debutase destul de fulminant cu un film (Pigalle, 1994) remarcat la Venetia si nominalizat la premiile Cesar; si continuase nu tocmai rau, cu un altul (Bye-bye, 1995) remarcat la Cannes. Fureur e al patrulea lui lung metraj de fictiune si e o cadere fata de celelalte. Samuel Le Bihan e foarte potrivit in rol, Nan Yu nu e rea, miscarile de aparat ingenioase, filtrele de culoare bine gandite. Partea care scartaie e scenariul, neinspirat mai ales prin aceea ca incepe cu o repriza de box thailandez, facandu-te sa crezi ca e unul din acele filme cu 80% meciuri de box. Chiar daca nu-i cazul lui, Fureur nu rezista insa la capitolul poveste, plata si oarecare pana la a te face sa motai in sala.
Are mult mai multa verva Crime Spree/Oops! Am incurcat borcanele (2003), regia Brad Mirman, productie canado-britanica, in care o mana de borfasi parizieni ajung in Chicago pentru a da o spargere. Celebra incapacitate a francezilor de a se descurca intr-o limba straina face ca grupul format din Gerard Depardieu, Johnny Hallyday, Renaud, Saïd Taghmaoui si Stephane Freiss, sa faca o gafa de neiertat, dand spargerea acasa la seful mafiei locale (excelent Harvey Keitel). De-aici va imaginati ce urmeaza si ce dialoguri (foarte reusite) au loc intre cele doua tabere...
Trecand/ramanand peste Ocean, dam peste aeroportul JFK din New York, unde Tom Hanks e blocat pentru ca vine dintr-o tara care, peste noapte, nu mai exista pentru SUA. E premisa de la care pleaca Spielberg in The Terminal/Terminalul (2004), cu momente de-un umor nebun, dar si perioade in care filmul intra in picaj. Pentru umorul nostalgic-absurd, Spielberg pare sa se inspire direct din Chaplin, reusindu-i deopotriva profunzimea si partea bufa a lui Charlot. Antologica, printre altele, e scena strangerii carucioarelor de marfa, in urma careia ii raman cativa banuti lui Viktor Navorski, amaratul pe care nu-l vrea nimeni. Muzica are si ea o mare contributie in film si insasi povestea e construita in traditia tragi-comediei chapliniene, cu toate accentele de neverosimilitate si solutiile fortate. Fac parte insa dintr-o conventie pe care o accepti in cele din urma. Singura problema (serioasa) o reprezinta scaderile de ritm.
Alex Proyas (The Crow, Dark City) revine cu un film despre roboti - I, Robot/Eu, robotul (2004), cu un scenariu ce n-are nimic aparte, dar cu efecte spe-ciale remarcabile si o atmosfera pe masura celorlalte doua filme ce l-au facut celebru. Robotii lui Proyas (care de fapt sunt ai unei intregi armate de designeri) sunt aproape la fel de umani ca cei ai lui Spielberg din Artificial Intelligence. Cum de putine ori se-ntampla in astfel de cazuri, rabufnirile de constiinta ale robotului Sonny sunt atat de bine scrise, incat nimic nu e strident, te prind, esti de partea lui. Marele plus al filmului e Will Smith, despre care juri ca e rebelul din societatea robotizata a anilor 2035. Pentru copii - doua filme in ultimul timp.
Primul e cu animale vorbitoare in prim-plan si cu oameni mai putin vorbitori (in sensul ca dialogurile lor sunt mult mai putin importante) in plan secund. Se numeste Garfield (2004), e regizat de Peter Hewitt, nu e rau, dar nici nu exceleaza in vreun fel. Garfield e un motan gelos, care vrea sa-i faca vant unui catel naiv ce ajunge de curand in casa si pe care stapanul il copleseste cu atentia lui. Ajunge (Garfield) sa se-mbuneze si sa faca pace si cu catelusul, si cu toti vecinii ce-i dezaprobau comportamentul. Dialogurile/monologurile lui Garfield sunt destul de reusite, iar rautatile lui pe alocuri savuroase. Al doilea e o productie Disney, animatie, se numeste Home on the Range/O ferma trasnita (2004), scenariul si regia Will Finn si John Sanford. E o poveste moralizatoare, cu animale bune si oameni rai, intr-o ferma undeva in America, si nu iese in evidenta prin nimic. Se urmareste cu placere, dar nu cu entuziasm, si e o bucatica din acea masa de filme Disney, fara de care se poate. Printre voci - Judi Dench, Cuba Gooding Jr., Steve Buscemi.
