Pe aceeași temă
Sectanții, y compris cei descriși de Vasile Ernu, aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.
Sectele au presă proastă, în general. Bisericile majoritare nu le acceptă, nu pot fi de acord cu „ereziile“ conținute în mesajul lor sau comportamentul membrilor comunităților. Raționaliștii și liber cugetătorii nu le iubesc prea mult nici ei. Excesele teribile ale anilor 1990 (sinuciderile colective ale Templului Solar din Canada și Elveția, atentatul cu gaz sarin al AVM Shinrikyo) sau practici medicale (transfuzia) nu au favorizat nici ele o apropiere cât de cât neutră față de problematica lor. Din acest punct de vedere, Sectanții, cartea inoxidabilului Vasile Ernu (mai departe, V.E.) constituie o ruptură binevenită.
Puțină sociologie a diferenței
După cum aflăm chiar din primele pagini, V.E. spune povestea unei secte fondate de un negustor din Transilvania în regiunea Bugeacului basarabean, la cumpăna dintre secolele XIX și XX. Bugeacul, acest veritabil melting pot de populații, religii, stiluri de viață. Evenimentul fondator al conversiunii îndepărtatului strămoș, pe lângă contactele cu rușii rascolnici și molocani, coloniști germani și elvețieni cu forme radicale de protestantism și enigmaticii evrei mesianici, a fost constituit de gestul extrem al unei comunități de bezpopovți (fără preot), o ramură a mai vechilor rascolnici. Aceasta refuză net un recensământ țarist și aleg nici mai mult, nici mai puțin decât să se îngroape de vii în mormântul săpat chiar de ei. O mică paranteză foarte personală: în perioada în care pregăteam teza de doctorat, frecventam intens presa religioasă interbelică. În ea se găseau numeroase astfel de relatări din „necunoscuta“ și excentrica Basarabie, care tocmai se adăugase României Mari. Astfel de gesturi provocau stupoare, milă, incapacitate totală de a înțelege. Plus sentimentul de mulțumire că „noi“, ceilalți, de dincolo de Prut, nu cunoaștem astfel de excese.
Volumul lui V.E. verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni diferite ale sfârșitului lumii. Un eschaton diferit. O minoritate de fideli a avut mereu sentimentul că sfârșitul lumii este aproape, iar „purificarea“ trebuie realizată urgent, indiferent de mijloace. Majoritatea (citiți „bisericile oficiale“) plasează Judecata finală la o distanță rezonabilă. Ea încurajează o atitudine moderată, cultivă credincioși respectuoși; nu-i plac extremele de niciun fel. Mai mult, în cazul Ortodoxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.
Sectanții, y compris cei descriși de V.E., aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală. Dincolo de stigmatul care rezultă astfel (și resentimentele asociate, care lasă urme adânci în viața individuală, când este părăsit coconul protector al comunității), dincolo de practicile religioase percepute ca „exotice“ de majoritate, ia naștere o teribilă eficacitate în funcționarea sectei. Printr-o utilizare rațională a Timpului, printr-o altfel de etică a muncii și prezenței în lume – sau, mai prozaic, în cazul descris de Ernu, abstinență și eliminarea alcoolului, flagelul Basarabiei – se ajunge rapid la o logică antreprenorială. Sectanții lui V.E. au vrut și au știut să facă bani indiferent de regimurile pe care le-au traversat, cu toate că „nu citiseră nici Weber și nici Marx (sic!)“ – Ernu dixit. Ei se găsesc însă într-o profundă dilemă față de acumularea de capital – autorul vorbește de „disprețul profund față de banii adunați“. Într-un cadru mai larg, cei plasați în exteriorul sectelor simt o anumită „dorință de acumulare“, senzația ciudată că se intră într-un mod de funcționare negustoresc, străin religiei. Acest spirit antreprenorial a putut fi pus la lucru fără opreliști după căderea comunismului. V.E. nu ne mai spune cum percep acum membrii comunităților acumularea de capital. Dar mi-ar fi făcut plăcere să o aflu. Libertatea „deplină“ are un preț, chiar și spiritual.
Una dintre cele mai interesante dimensiuni ale cărții este relația cu Ortodoxia (Biserica Pravoslavnică, după cum o denumește V.E.). De fapt, nu dispunem de prea multe priviri din partea „celuilalt“ asupra ei. V.E. scoate în evidență lipsa de educație religioasă, generalizată, iar nivelul de incultură religioasă al „pravoslavnicilor“ îl „îngrozește“. Ierarhia complicată, compromisul ridicat la rang de artă și, mai ales, „flexibilitatea morală“ apare și ea ca fiind „înspăimântătoare“. Interesante sunt și considerațiile despre diferențele dintre „ortodocșii români“ și „pravoslavnicii ruși“. Primii „plutesc pe suprafață grațios“, în timp ce pravoslavnicii neagă totul, radical și „se aruncă în adâncuri învolburate cum numai ei știu“. Știu să ce? – îmi permit eu să adaug nedumerit.
// VASILE ERNU |
Firul fragil al conviețuirii cedează atunci când vine vorba de cimitir, locul confruntării interconfesionale finale. A vorbi despre moarte, rituri de înmormântare, practici corporale funerare nu este un exercițiu prea plăcut, odată ce ieși din sfera specializată a antropologiei. În Ortodoxie există canoane stricte cu privire la cimitir, acest spațiu incert, sacralizat al spaimei de Dincolo. A șterge totul din condei, după cum face V.E., arătând că „locul sectanților“ din cimitirele Basarabiei a fost controlat de „legionari“ mi se pare un exercițiu de bungee jumping memorial destul de imprudent.
Puțină istorie a Basarabiei
Benedict Anderson a legat sentimentul de apartenență națională de existența unor frontiere imaginate, compuse din valori, ritualuri sau practici politice cu ajutorul cărora națiunile se disting unele de altele. Particularitatea comunității de tip sectă este aceea că se implantează pe un teritoriu național, dar nu împărtășesc valorile acestuia. Au altă „imaginație“, ba chiar contestă legitimitatea – „Leviathanul“ apare des citat de V.E. Tocmai această distanță critică dată de neapartenență provoacă numeroase reacții de ostilitate. Secta și sectanții apar ca o „forță de ruptură“; ea dinamitează consensul implicit la societății, adeziunea la valorile comune devenind „facultativă“. Cred că în descrierea acestei „rupturi“ stau de fapt forța și slăbiciunea cărții lui V.E. Am mai afirmat acest lucru, dar mă văd nevoit să o repet: cunoaștem (puțin!) istoria Basarabiei, dar deloc memoria ei. V.E. cultivă ruptura, se plasează deasupra acestei falii de comunicare și livrează, în stilul său, mai multă informație pe care noi nu vrem să o primim sau o trece sub tăcere. Mozaicul etnic și confesional al Imperiului Țarist a lăsat urme adânci, eliminându-i pe alocuri pe „bunii moldoveni“ ai lui Ștefan cel Mare. Un sentiment al spațiului infinit și al apartenenței imperiale, greu de înțeles de românii de la București. Pogromul de la Chișinău, consecințele sale dramatice. Antropologia politică a sectelor, care se pare că l-a inspirat pe Lenin în perioada de cucerire a puterii, via etnograful V.D. Bonci-Burevici.
Dar cea mai evidentă problemă de comunicare memorială din carte se găsește în referințele la Basarabia interbelică, atunci când aparținea României Mari. Trei imagini revin obsesiv. Prima este cea a „jandarmului român“ și a durității sale excesive. A doua este calitatea școlii românești, rămasă în memoria colectivă cu expresia „am făcut patru clase la români“. În fine, ultima și cea mai delicată este cea referitoare la „legionarii“ români, cei care le-au pus cele mai mari probleme sectanților. Personal, întâlnesc aici o mare problemă de interpretare. În perioada statului național legionar, regiunea nu mai aparține României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăși nu poate fi vorba de o administrație „legionară“. Am avut încă o dată sentimentul că marele sociolog francez M. Halbwachs, părintele sociologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată singuri, ci doar prin „cadru de memorie“ – părinți, bunici, manuale, filme, cărți etc. Iar „cadrele memoriale“ în care s-a format V.E., manuale școlare în care rumânski = fascistî, s-au dovedit a fi mai puternice decât... decât ce oare, aici nu pot găsi cuvântul potrivit. Cultivarea cu orice preț a diferenței, a „rupturii“ despre care vorbeam mai înainte, se întoarce în acest caz și asupra autorului, și a cititorului.
Puțină viață cotidiană
Comment j’ai vidé la maison de mes parents (Cum am golit de lucruri casa în care au locuit părinții mei – traducere extinsă) a franțuzoaicei Lydia Flem (2004) este unul dintre cele mai tulburătoare studii de psihosociologie care s-au scris vreodată. Ce facem cu amintirile copilăriei? Le păstrăm, le oferim, le vindem sau le aruncăm la pubelă. Sau le reciclăm în literatură, cum a făcut V.E. La fel ca și în Născut în URSS, se simte fiorul psihanalitic al copilăriei și adolescenței, dificultatea trierii. Abacul tatălui, fizgarmonia veche de 120 de ani a familiei (un instrument ciudat, nici pian, nici acordeon), vechi caiete cu imnuri religioase. Grafia îngrijită de altădată, dispărută astăzi, în epoca tabletelor. Portretul bucolic al Basarabiei, cu vinul și viile sale, inconfundabilul balkanski dîmoc (fum balcanic) al resturilor vegetale arse toamna prin grădini. Rolul esențial al femeilor în comunitate, respectul arătat bătrânilor și celor neputincioși. Ritualurile (nuntă, înmormântare) și instituția vornicelului, cel care dădea tonul și ritmul nunților moldovenești, cele care durau două zile și două nopți. Toate sunt prezentate și ele în balkanski dîmoc, contururile sunt estompate, sunt aproape și departe, concomitent. Stilul bolovănos, cu fraze scurte și puțin căznite al lui V.E., devine, paradoxal, un avantaj atunci când vine vorba de trecut. Nu însă și derapajele kitsch, de genul „ce este veșnic în lumea aceasta? Nici măcar veșnicia!“, presărate ici-colo prin volum.
Epilog
Ce rămâne după lectura acestui volum insolit? Sentimentul că Vasile Ernu, inclasabil activist cultural și ideologic, a început să fie „îmblânzit“ de trecerea timpului. Faptul că Basarabia și basarabenii sunt atât de aproape și de departe. Lumea închisă și fascinantă a sectelor, cei care se încăpățânează să fie diferiți de majoritate.
„Noi toți am murit și vom muri fericiți pentru că am trăit și am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veți mai avea și nu-l veți înțelege niciodată“, o spune Dedea Sașa, una dintre rudele autorului, exilat de bunăvoie la Sulina, la capătul Dunării și al lumii. Dar care Rai? Al inocenței pierdute a copilăriei? Al „vârstei de aur“ a credinței? Al „gloriosului“ URSS? Eu, unul, nu am înțeles. Poate vom fi mai bine lămuriți în viitoarele două volume ale trilogiei. Mă îndoiesc însă. Și sper din toată inima să mă înșel.