Razboiul civil in literatura

O carte amar-polemica este Tentatia risipirii* de Augustin Buzura. Amaraciunea este a omului si a scriitorului, dar polemica nu-l implica doar pe autorul ei si pe literatii, cativa mai mult in treacat numiti, carora le riposteaza direct: priveste, de fapt, ambianta literara si culturala din Romania de dupa decembrie 1989. Sa fie acesta motivul pentru care, daca nu ma insel, cartea pare sa fi fost escamotata?! Lipsa ei de ecou ramane oricum greu de explicat si are aerul de a fi fara legatura cu importanta in sine a volumului. Chiar de ar fi o scriere nula, Tentatia risipirii tot merita atentie: Augustin Buzura nu este un oarecine, iar in publicistica literara autohtona nu s-a ajuns la acel utopic nivel de chinezerie a pudorii in virtutea caruia cartea proasta a unui scriitor de renume sa fie consensual trecuta sub tacere.

Mai degraba, este de presupus, aceasta carte incomodeaza. Nu atat prin cele nu totusi multe, dar dupa mine oricum regretabile, duritati verbale despre cativa scriitori care l-au atacat, si e putin spus, pe autor, cat prin curajul lui de a diagnostica, fara a folosi insa si expresia ca atare, starea de razboi civil in care se afla literatura romana de la 1990 incoace. Tentatia rispirii este cartea unui om adanc ranit, marturia unei victime, nicidecum a unui combatant, activ ori fost. Nu se ia partea vreunei cauze, nu se invoca vreo baricada, autorul a scris-o in nume propriu, nicidecum de pe pozitiile vreunui front ideologic ori literar sau si de un fel si de altul. Limbajul ei este de altfel unul pur civil, terminologia paramilitara si accentele ofensiv-mobilizatoare, ca si desemnarea de inamici si tinte de zdrobit lipsesc din paginile ei cu desavarsire.

De aceea cred ca Augustin Buzura a facut o eroare nereprimandu-si integral pornirea de a raspunde cu aceeasi moneda unora dintre cei care l-au hartuit publicistic ani de-a randul (mentionati sunt Gheorghe Grigurcu, Paul Goma, Dumitru Tepeneag, Dan Petrescu). O tripla eroare. Cea dintai tine de domeniul nedreptatilor evidente: nici Gheorghe Grigurcu, nici Paul Goma, nici Dumitru Tepeneag, nici Dan Petrescu nu sunt autori insignifianti literar, cum da de inteles Augustin Buzura. Cel dintai este un eminent critic literar si un poet deloc neglijabil, al doilea este un prozator ce a substituit vindicativ imaginatiei o memorie parjolita de traume si singuratate, despre Dumitru Tepeneag e chiar un moft sa afirmi ca este un autor minor, iar Dan Petrescu este un eseist remarcabil cand gaseste justul echilibru intre o eruditie meticuloasa de colectionar si o mare vocatie satirica. Imprejurarea ca dupa 1990 ei s-au ilustrat, fiecare in felul sau, si printr-o publicistica violenta si agresiva, nu justifica insa minimalizarea lor ca scriitori, fie si in registru pamfletar. Cu atat mai mult cu cat lui Augustin Buzura acest registru ii este interzis. Cuvantul lui are greutate si gravitate, apasa si ramane, fiind insa incompatibil cu usuratatea volatila a pamfletului. Este a doua eroare, cu cat ai pumnul mai greu cu atat lovesti mai rar si cu mai multa grija. Si-apoi, a treia eroare: prezenta acestor cu totul colaterale replici ofera posibilitatea, foarte mica, dar care putea fi evitata, ca intreaga carte sa fie socotita o replica.

Si nu este. Este diagrama unui calvar, reconstituita de cel care l-a indurat, dar in datele careia se regasesc ori se pot regasi foarte multi dintre scriitori romani de azi - inclusiv cei pe care Augustin Buzura ii desemneaza ca detractori ai sai, fiindca razboaiele civile fac doar victime si invinsi, nu au niciodata cu adevarat invingatori. De aceea si este Tentatia risipirii o carte incomoda si dificila : pentru ca obliga la un examen de constiinta literara, culturala si nu numai. Se cuvine sa recapitulam.
Scurt timp dupa 22 decembrie 1989, cand e rasturnat prin forta regimul comunist de dictatura si, odata cu el, se prabuseste si sistemul care-l zamislise, Augustin Buzura devine o tinta de doborat. Literatura lui e taxata ca desueta, moarta odata cu timpul istoric in care fusese scrisa. Condamnarii estetice i se adauga stigmatizarea morala. Pana atunci un scriitor ale carui carti fusesera ori cu totul interzise si se aflau pe liste oficiale de punere la index, ori nu puteau fi comentate decat prin sinuoase parafraze, aparusera intotdeauna greu, se vindeau pe sub mana, erau multiplicate si circulau in regim de scrieri subversive, Augustin Buzura va fi acum calificat drept un autor diversionist, care a scris cu voie de la politie. Fixarea lui in rol de victima sacrificiala, de injunghiat in piata publica sub aplauzele multimii intaratate de vederea sangelui intelectual, avea sa fie intarita in scurta vreme de doua atitudini care aveau sa furnizeze ani de zile cele mai lesnicioase pretexte de linsaj publicistic : Augustin Buzura a fost numit, si a acceptat, sef al unei institutii culturale nou create (Fundatia Culturala Romana), iar concomitent a refuzat sa se angajeze in devastatoarele confruntari si violente ale unei tranzitii careia nu i-a lipsit mult sa se prefaca, la propriu, intr-un pustiitor razboi civil.

Pacate capitale, iar in epoca toate pacatele, chiar si cele imaginare, de nu mai ales acestea, nu puteau fi decat capitale - pentru a se ingadui executiile de asemenea voite capitale. In cultura, consecintele au fost nimicitoare pentru toti, indiferent de tabere, pozitii, baricade si fronturi. Nimeni nu a fost crutat, chiar daca nu toata lumea s-a lasat in voia necrutarilor. Si nu exista vinovati, doar un imens, poate si ireparabil, dezastru colectiv. Tablourile generale si fictiunile artistice au insa insusirea de a lasa in plan secund suferinta individului concret, drama persoanei reale, iar Tentatia risipirii nu este nici o carte de senina, abstrasa analiza retrospectiva a unui timp al destramarilor, nici una de literatura. E marturisirea indurerata a unui om care a fost la un pas de moarte si a supravietuit miraculos. Nu voi spune (nu o spune nici el) ca Augustin Buzura a trecut printr-o operatie pe cord deschis aproape lipsita de sperante din cauza oribilelor atacuri dezlantuite impotriva lui. Intr-un fel, teribila incercare l-a fortificat, de aici puterea de a scrie aceasta carte, careia ii sunt anexate si cateva interviuri. Doua sunt acuzatiile care l-au afectat in chip special. Cea dintai - ca si-a scris cartile cu autorizatie de la oficialitati, sau, cum s-a spus brutal si mimandu-se o amalgamata judecata estetico-morala, ca romanele lui au fost curajoase cu voie de la politie.

Augustin Buzura evoca intr-un chip memorabil, fiindca depaseste pudorile obisnuite in asemenea situatii, gherila de unul singur a unui scriitor angajat intr-o lunga si surda confruntare cu sistemul si cu autoritatile, de la viclenii si complicitati utile pana la solidaritati partiale si circumstantiale. Povestea scrierii si aparitiei a doua dintre marile lui romane, Fetele tacerii si Vocile noptii, intra in subteranele unei lumi prea adesea reprezentate, chiar si de cei care au cunoscut-o direct, dupa cele mai convenabile canoane propagandistice ale prezentului. Augustin Buzura nu imparte lumea in buni si rai (paginile despre fostul inalt demnitar comunist Gogu Radulescu, acesta l-a sprijinit in momente grele, sunt proba unei onestitati fara fisura), nu falsifica trecutul din perspectiva evenimentelor ulterioare pentru a-si construi o stralucitoare imagine de martir si erou totodata. Scriitor cu o sensibilitate la social cum nu sunt multi in toata literatura romana, Augustin Buzura are indrazneala de a cere o judecata mai nuantata despre amarata lume a minerilor, chiar daca seriile succesive de violente in care a fost implicata vreme de un deceniu i-au adus acesteia un discredit compact si durabil. Nu e prea corect politic, poate, dar e o dovada de cinste intelectuala.

Cum este si felul in care Augustin Buzura scrie despre fostul lui foarte bun prieten clujean Mircea Zaciu, de care a fost nedespartit in lungi si grei ani, dar in al carui Jurnal si-a descoperit un portret caricatural si nedrept. Aici ar fi insa de facut doua observatii: ca publicarea de jurnale inainte de trecerea unui anumit ragaz de timp este intotdeauna o foarte delicata si riscanta decizie, uneori cu efecte de bumerang, si ca nici un jurnal nu poate fi luat drept oglinda adevarului absolut. Cel al lui Mircea Zaciu nu face, nu avea cum, exceptie de la aceasta regula, cand am scris despre el am notat modul complet defectuos si inexact in care este descrisa intalnirea unui grup de scriitori cu Nicolae Ceausescu, in martie 1981, ultima intalnire de altfel a dictatorului cu scriitori, cand a inteles, asa cum a putut el, dar in mod cert, ca este un mediu pentru care era deja condamnat. Atunci si acolo, Augustin Buzura i-a spus ca in satele din Romania nu exista decat doua institutii care prospera: Postul de militie si Bufetul. Afirmatie neconsemnata in Jurnalul lui Mircea Zaciu, dar a carei gravitate nu i-a scapat dictatorului, auzind-o Ceausescu s-a chircit si s-a strambat de parca fusese lovit in plex. Acesta e adevaratul Buzura, scriitorul in ale carui carti Florile raului romanesc (aici parafrazez titlul unei antologii de proza ruseasca postsovietica, Les fleurs du mal russe) din anii comunismului sunt infatisate in toata sumbra lor psihopatologie.

* Augustin Buzura - Tentatia risipirii, Editura Fundatiei Culturale Romane, 2003.