Realitatea şi Umbra. De ce e diferit Andrei Cornea

Realitate şi Umbra, o carte însumând 70 de articole, majoritatea publicate de Andrei Cornea în revista 22, reprezintă una dintre cele mai bune colecţii de texte politice apărute în România după ‘90.

De regulă, un text politic are viaţă scurtă, tratează personaje, teme şi fapte derizorii. Valoarea sa tinde spre zero a doua zi. Ori­cât de mare ar fi flama unui scandal po­litic, ce ne mai spune el pes­te o lună, un an sau cinci? Mai nimic, dacă ne pironim ochii în flamă. Da­că nu găsim ceva dincolo de scandal şi derizoriu. De ce textele lui Andrei Cor­nea rezistă, cum de trec totuşi testul timpului? Toc­mai pentru că autorul gă­seşte acel ceva. Nu se lasă furat de jocul de lumini şi umbre din politica românească, intră în acest joc doar pentru a înţelege mai bine realitatea.

„Cred că a avea Puterea înseamnă în fond a-i face să creadă pe alţii că numai în măsura în care ei te ascultă fără să crâcnească vor avea şi ei putere asupra altora, şi tot aşa mai departe. Paradoxal: sluga «eroului» se simte devenind el însuşi «erou», şi cu cât e mai slugă, cu atât mai «erou» devine faţă de alţii mai mici! Puterea acţionează prin con­ta­giune: supunerea necondiţionată a unuia confirmă puterea şefului, dar totodată creează un exemplu pe care încep să-l ur­meze şi alţii. Ca un magnet, Puterea nu doar atrage, dar îşi şi transmite forţa din aproape în aproape, magnetizându-i pe rând pe cei din proximitatea sa, care devin surse secundare de putere mag­netică pe care o transmit la rândul lor al­tora şi aşa mai departe (...) Cât timp stă­pânul era stăpân, valetul era stăpân şi el. Dar când Puterea dispare, se vede cum stau de fapt lucrurile: valetul e nu­mai valet, iar stăpânul - un nimenea. Pu­terea s-a stins subit ca o lampă, iar flu­turii strânşi în jurul ei s-au răspândit imediat în noaptea şi în neantul din care, de fapt, am ieşit cu toţii...“ (Pu­te­rea, 2004, pag. 41-42)

Adevărurile de mai sus s-au tot confirmat din 2004 încoace. Andrei Cornea scrie despre Pu­tere, despre politicieni mici şi mari, despre faptele lor im­por­tante sau derizorii, dar o face cu un scop precis: acela de a ajunge la esenţe, de a înţelege imposibilul, anume mecanismele po­liticii româneşti, de a identifica regula de funcţionare a unei ţări cam haotice de felul ei, de a propune remedii.

În textele lui Andrei Cornea apare, uneori, Dumnezeu. Când nu mai înţelege mare lucru din sforăriile unui Hrebenciuc, din gândirea copy-paste a unui Ponta, din flic-flacurile politice ale unui Antonescu sau din rafinamentele intelectuale ale unui Băsescu, Andrei Cornea apelează la pu­te­rea supremă. Imaginează dialoguri cu Dum­nezeu, cu filosofi, în caz că Dum­ne­zeu e mai ocupat, în fine, discută cu etaje superioare. Pesemne că această tehnică inedită l-a ajutat să vadă în viitorul altfel cam greu de ghicit al politicii. Andrei Cor­nea a avut intuiţii remarcabile. Unele din­tre profeţiile sale se adeveresc până la detaliu. Iată ce scrie într-un text intitulat Vestea cea bună, publicat în 2006 (pag. 62):

„Mă tem, de aceea, că, repede după 1 ia­nuarie 2007, Monica Macovei va fi con­cediată: «Maurul şi-a făcut datoria, ma­urul poate să plece!»“. Exact asta avea să se întâmple.

Andrei Cornea se ocupă une­ori cu pamfletul, deşi aproape toate textele sunt străbătute de ironie co­ro­zivă. Uneori se dedică însă cu totul acestui dificil stil gazetăresc, pamfletul, iar când o face rezultă texte pre­cum Guvernul de pe sticlă, publicat în 2006 (pag. 65).

„Soluţia e să preia presa ţara. Să con­ducă ei, ca atare, ca guvernanţi. Totul să se facă în direct la televizor - şedinţe, aia, tot! Să fie interactiv şi cu premii! (...) Să vina Cristoiu preşedinte, că a facut filosofia, şi de la Platon se ştie că filosofii trebuie să conducă. Cristian Tu­dor Popescu să fie la Interne, că e fiară. Sorin Roşca cu serviciile, că are ex­pe­rienţă vastă acolo (...)“

Vestea oarecum proastă ar fi că Andrei Cor­nea a avut dreptate şi când a crezut că scrie doar pamflet. De pildă, presa lor, pre­sa politicienilor, chiar conduce astăzi ţara. Ce nu apare „pe sticlă“ nu există. Ade­văratul guvern conduce din studiourile lui Voiculescu, Ghiţă şi alţi moguli cu ambiţii politice.

Peste toate, autorul se distinge în peisajul publicistic prin clar­i­ta­tea gândirii. Această claritate se bazează pe logica elementară apl­icată impecabil în exerciţiul retoric şi pe o bună interpretare critică a faptelor. Filosofii scriu mai complicat, mai încâlcit, când se apucă de comentarii po­litice. Andrei Cornea vede clar acolo unde aparent este multă ceaţă, apelează la ora­litatea exprimării pentru a fi mai con­vin­gător, se ceartă în absenţă cu inter­lo­cu­torii săi, spune mereu ce are de spus cu maximă onestitate.

Obţine această claritate operând cu ca­te­gorii simple, bine şi rău, şi stăpânind ad­mirabil tehnicile de argumentaţie. Cornea invocă des binele şi răul, zice chiar aşa - asta e bine, asta nu e bine, asta e rău sau foarte rău. Recomand Cearta standardelor universitare, un text care a generat po­le­mici aprinse în 2006. Textul este - pe lân­gă fondul valoros de idei pus în circulaţie - o capodoperă de argumentaţie în sus­ţi­nerea unor reforme în spaţiul uni­ver­sitar.

Pe Andrei Cornea l-am descoperit cu mulţi ani în urmă, la BBC, impresia lăsată atunci fiind cea a unui publicist de o luciditate agresivă. Există şi categoria lucizilor co­n­templativi, resemnaţi sau fricoşi din fire. Aceştia din urmă nu-mi plac deloc. Vă spun însă de ce-mi place luciditatea agre­sivă a domnului Cornea.

În general, nu te aştepţi de la filosofi să fie prea lucizi când vorbesc despre politică, des­pre delirul cotidian, despre presă şi jur­nalişti. Nu te aştepţi să fie chiar atât de atenţi la detalii. Andrei Cornea nu doar că e lucid, dar abordează realitatea, cum spu­neam, de pe poziţii ofensive. Este, dacă vreţi, specia rarisimă în România de fi­losof implicat în treburile cetăţii.

Mai e un motiv pentru care-mi place scrisul său. Andrei Cor­nea face parte din generaţia evoluată. Mulţi ziarişti, scri­i­tori, filosofi din generaţia evoluată au ceva în comun. Tot evoluând, ajung la concluzia că orice tentativă de în­dreptat lumea e inutilă, că nu se mai poa­te face nimic, că ţara asta nu are vi­itor, că poporul e stricat. Cam acestea sunt ade­vărurile supreme la care ajungi spre ca­pătul evoluţiei. De la un moment al evo­luţiei încolo, să nu-i zic vârstă, cei care se ocupă cu scrisul îţi transmit o stare de lehamite, de oboseală. Îţi vine să caşti într-una citindu-i.

Andrei Cornea nu e deloc aşa. Şi-a păstrat o remarcabilă vigoare a spiritului. Nu a obo­sit să creadă că se mai poate face to­tuşi ceva, că nu e chiar inutil să te agiţi, că merită să lupţi pentru viitor, deşi este conştient, revăzându-şi propriile texte, de „eterna reîntoarcere a asemănătorului“. Luciditatea sa nu invită la abandon şi dis­perare, dimpotrivă: „Eu cred că intel­ec­tualul public e dator să intervină (...) să se facă «avocatul din oficiu» şi al ca­uzelor care nu-l privesc numai direct şi personal, a căror soluţionare nu-i afec­tează nemijlocit confortul propriu. Dacă n-ar face aşa ceva (...) am mai avea drep­tul să-l numim «intelectual pu­blic»?“ (Idoli şi Idolatri, pagina 187)

Andrei Cornea scrie dintr-un fel de da­torie de a ne ajuta pe noi toţi să înţelegem ce e bine şi ce e rău. Scrie cu un fel de înţelepciune jucăuşă care te scuteşte de sentimentul neplăcut pe care ţi-l dau cei care ţin predici şi lecţii.

Politic vorbind, Andrei Cornea este evi­dent publicist de dreapta, cum se şi au­to­proclamă, deşi se mai răsfaţă cu idei de stânga. Gândeşte independent şi critic, pri­veşte deseori dincolo de micul nostru ţarc balcanic spre Europa sau SUA. Crede în va­lori aproape conservatoare, în ceea ce cons­titutie baza democraţiilor occidentale. Detestă conformismul european şi co­rec­titudinea politică, manifestă oroare faţă de moda antiamericană a stângiştilor de tot soiul. Citez dintr-un text: „dar noi nu mai avem curajul să spunem lumii non­europene că liberalismul, federalismul, democraţia parlamentară, secularismul, egalitatea femeii cu bărbatul, toleranţa religioasă sunt valori superioare con­fu­cianismului, Shariei, ortodoxiei slavofile şi animismelor africane“. Scriitor de ma­ximă onestitate intelectuală, autorul volu­mului Realitatea şi Umbra încarnează spe­cia rară de publicist care are curajul să spu­nă mereu, în faţă, fără ezitare, cam tot ce gândeşte. //

// ANDREI CORNEA

// Realitatea şi Umbra // Editura Humanitas, 2013