Repetiție pentru o lume mai bună

Repetiție pentru o lume mai bună este titlul unei recente premiere de la Teatrul Național din București. E după un roman cu același titlu de  Mihai Radu, dramatizat de Ionuț Sociu alături de autor și transpus scenic de regizorul Radu Afrim. N-am citit romanul. Am fost tentată să citesc înaintea vizionării scenariul pe care mi l-am procurat, dar nu. Am mers la spectacol fără bibliografie și cu puține date din piața media care anticipează publicitar de obicei greșit evenimentele culturale.

Cele trei ore ale reprezentației, multe, puține, greu de spus, cu siguranță au darul să producă o anumită stare oricărui spectator. O emoție.  În primul rând, pentru că Radu Afrim e un regizor–poet. Lucrează cu imaginile și cu afectul, trimițând asupra ta, pe multe căi, semnale de… împrietenire cu conținutul. Atmosfera, iureșul mișcării, volumetria, golurile și plinurile, prim-planurile, video sau audio, surpriza cu care se produc răsucirile semantice se supun unei pulsiuni interioare care transmite  tulburare, comunicată decisiv, dar cu măsură  și cu știință a compoziției scenice. O scenă de sex, o alta de exorcism prin dans, lângă exhibițiile unor personaje caricaturizate bonom, cada, spălatul pe cap prin care fiul își manifestă grija față de un tată respingător pentru trecutul lui murdar sunt scene ce par a nu fi compatibile în cadrul aceleiași estetici, dar care dau împreună farmecul neliniștii de care vorbeam, strecurându-se în sufletul privitorului. Aparent fără intenție și ținte clare.  Un lucru e sigur: trăim cu toții, de o parte și de alta a rampei, aceeași viață.

Când facem însă un pas în spate, încep întrebările. Ce aplaudăm, de fapt, la acest spectacol despre destinul de ratat al unui bărbat la mijlocul vieții dimpreună cu o societate care-i  favorizează ratarea, dacă nu cumva o și provoacă? Adevărul individual al acestui personaj vulnerabil, incapabil să‑și deseneze și să urmeze o traiectorie existențială, tribulând între introspecții și mediile marginale descrise de autor cu patetism local? Sau eșuarea morală a noastră, a tuturor, toleranți cu istoria și cu morala din care face parte și cazul acestui tată care-și abuzează fiica vitregă maculând viitorul întregii familii?

Din oricare unghi ai privi, concluziile sunt la fel de triste, iar această repetare a faptelor vinovate despre care literatura, filmul și, iată, și teatrul contemporan ne povestesc cu zel nu e sigur că funcționează ca purgatoriu pentru o viață mai bună. A celorlalți, a noastră, a generațiilor care vin. A eroului însuși care părăsește în final scena, lăsând să fluture a pustiu perdeaua în fața unei ferestre larg deschise, să intre aerul curat. El pleacă după o ultimă confruntare cu tatăl decedat, după demascarea funestă pe care acesta nu o mai aude.

E corectarea, redresarea posibilă pentru acest înfrânt al sorții? Asemenea unei karme apăsătoare, imaginea mamei ucise la propriu de acest trecut  persistă undeva, în câmpul nostru vizual. Actrița-interpretă e menținută în scenă ca odinioară femeia moartă dintr-un spectacol de Aureliu Manea cu Rosmersholm, piesa lui Ibsen. 

Să ne întoarcem cu mintea la începutul spectacolului. La acea imagine–șoc, când Paul, cu înfățișarea răvășită a lui Marius Manole, care se identifică covârșitor cu eroul, e alergat de umbra pereților uriași ai fundalului gata să-l ajungă și strivească. Când sărind peste releele de lumină care-i amenință echilibrul ar vrea să poată măcar să-și aprindă țigara pacificatoare.

Între acest început memorabil și finalul la fel de subjugat crizei de conștiință, se întinde mâzga unei vieți de tribulații sentimentale și comportamentale cu puține șanse de redresare. Ratarea vieții de familie, lângă o femeie bântuită și ea de idealuri de neatins (Mirela Oprișor, cu violoncelul ei pe care-l poartă ca unic punct de reazem, joacă în forță drama acestei femei), experiențele sexuale (Crina Semciuc, Julieta din spectacolul lui Kordonsky e acum o „târfă cu respect”– din galeria personajelor lui Sartre), obligațiile cotidiene legate de acel tată bătrân, bolnav, capricios, cu creierii spălați, anturajul de gang, micile afaceri cu iz infracțional nu aduc prea multe noutăți unui peisaj socio-uman devenit tipic  pentru  imaginarul colectiv, pe cale de a se împământeni, când vine vorba despre lumea trecutului regim.

Radu Afrim, preocupat intens de această realitate explorată în atâtea spectacole cu blocuri comuniste în fundal, își ia drept aliat tot mai insistent literatura generației sale, cărțile, poemele care redau nu atât o realitate, cât nevoia de a o cunoaște și depăși.

Adeseori întrebați despre anii aceia, foarte mulți dintre cei care acum au în jur de 50 de ani răspund cam așa: „Am avut o copilărie fericită. Părinții mei m-au ferit de necazuri. Făceau tot posibilul să am de toate să nu simt frigul, foamea, frica, neajunsurile din jur”.

Adevărul căutat acum, care în alte spectacole ale lui Afrim are   coloratura comică (vezi Pasărea retro… prima și a doua parte... Om-câine, câine-om ) e tratat cu gravitatea urgenței. E tragicomic.

Gradul de subiectivitate e de luat în calcul de asemenea, pentru că între acest adevăr și redarea lui se interpune fatalmente imaginația artistului (scriitor, regizor, actor), pe care, în anumite cazuri, situația obiectivă a vârstei îl împiedică la o cunoaștere directă. E mult material documentar, ce-i drept, pe piață, sunt multe reconstituiri, sunt cărți și arhive adunate în atâția ani, dar și mult bruiaj mediatic. Ce minte lucidă și lipsită de patimă le poate rândui corect ?

În ceea ce-l privește, Radu Afrim simte, din fericire, adevărul acestei lumi și acest lucru pare a fi cel mai însemnat ghid. În plus, privește totul dintr-o perspectivă existențială mai largă. Iar teme ca moartea, care e una dintre  supratemele povestirii, au doar un singur sens, nu? Cu flerul lui special de a se include cu propriile trăiri în operă, făcându-i și pe ceilalți din echipă să-l urmeze, regizorul nu cade în capcane partizane. Un fel de sinceritate aspră a mărturisirii domină discursul scenic ajungând repede la spectator. 

Repetiție pentru o lume mai bună conține multe argumente în această direcție. Când Natalia Călin (mama) intră în scenă trăgând din greu la căruța trecutului ei, respectiv decorul pe șine, reprezentând casa cu odăile în succesiune (excelente alternanțele de plinuri și goluri, ca și întregul decor al Irinei Moscu), știm la ce să ne așteptăm. Regizorul o păstrează pe această mamă fantomatică în chip de efigie a trecutului pe tot parcursul spectacolului, semn că acest a fost odată… nu e chiar un basm. Transformarea rolului infirmierei într-un personaj de referință e de asemenea o contribuție importantă în opera de descoperire a adevărului fiecăruia. Dintr-un profesionist rutinat și pragmatic, personajul interpretat de minunata Raluca Aprodu devine un posibil argument al faptului că repetiția aceasta nu e degeaba. Infirmiera Ralucăi Aprodu se exprimă dansând sălbatic, învață să se privească în oglindă, iar la plecarea din casa bolnavă are și o replică năucitoare, chemându-și la telefon mama. Splendidă rezolvare din perspectiva acestei lumi de contraste. Nu mi l-aș fi închipuit vreodată pe Marius Bodochi integrabil într-o distribuție de Radu Afrim. Tatăl, în interpretarea lui, e însă neașteptat de veridic, în  toată micimea lui sufletească și intelectuală de fost funcționar la Ministerul de Externe, tachinat de nevastă cu apelativul „Titulescule!”. Un pandant comic al acestui bătrân fără calități creează Emilian Mârnea, care-l interpretează, într-o compoziție pitorească, pe Dl Cordoș, bătrânul fugit de la azil.

Când spectacolul se mută în afara pereților casei cu probleme, regizorul se folosește de imensitatea scenei Naționalului pentru a vorbi despre singurătate, pustiu sufletesc, viermuială umană măruntă, comunicare distorsionată. Scene de gen care nu mai au nevoie de evidențierea detaliilor cu ajutorul camerei video adesea folosită în spectacol, cearta cu un fost iubit al nevestei (Istvan Teglas, aici într-o ipostază inedită de afectare comică) sau altele fabulând în jurul pasiunii pentru un patruped (Ștefan Iancu) îmbogățesc tabloul morfologic al acestui peisaj uman. La fel, exterioarele filmate, care surprind personajele în mediul lor natural, lărgind cadrul discuției, aducând noi chipuri expresive, precum al actrițelor Irina Movilă și Cătălina Mihai. (Responsabil de reușita video a spectacolului e același Andrei Cozlac, care îmbracă și de astă dată spectacolul lui Radu Afrim într-un fluid de imagini cu potențial poetic, metaforic alături de Cristian Șimon, autorul designului luminilor).

Ritmurile în care curge spectacolul trist al ratării din Repetiție pentru o lume mai bună, asupra căruia se apleacă Radu Afrim, mizează meșteșugit pe contrapunct, capitol la care se cuvine să menționăm contribuția actorilor Emilian Oprea și Ciprian Nicula, într-un moment de umor rezultat din deviațiile comportamentale și nu numai ale celor doi fanți de obor care cotropesc exhibiționist scena și casa lui Paul. Momentul lor e urmat în aceeași cheie delirantă de episodul în care aceeași excelentă Natalia Călin, acum pe post de primăriță- antreprenoare dubioasă, se dedulcește la farmecele acestora. Sunt scene care amintesc prin savoare și semnificație de filmul Am văzut țigani fericiți produs în țara vecină și prietenă pe vremea când se numea Iugoslavia.

Problema care se pune în fața acestor incursiuni semnificative în  mentalul neaoș e a felului în care ajung ele la public, atunci când sala de teatru nu e populată cu cunoscători și fani ai genului care exultă de bucurie, chiar și când tristețea acestei lumi îndeamnă la tăcere. Vor băga  în seamă  miza reală a regizorului? Și, în cele din urmă, ce putem face pentru ca viețile noastre să nu se destrame precum  ale celor de pe scenă?

Vom afla, probabil, într-un alt spectacol de Radu Afrim. //