Revizuiri "adevarate"

Mircea Iorgulescu | 04.02.2002

Pe aceeași temă

Lectura fara parti-pris

Cand a murit, în 1977, victima a cutremurului de la 4 martie, Alexandru Ivasiuc înca nu împlinise 44 de ani (era nascut la 12 iulie 1933). Facuse cinci ani de puscarie politica (1956-1961) si doi de domiciliu obligatoriu. Eliberat în 1963, a debutat literar în 1964, iar prima carte, romanul Vestibul, aparuta în 1967, l-a situat dintr-o data printre cei mai importanti prozatori romani ai momentului. Avea sa mai publice înca sase romane, un volum de nuvele si doua culegeri de articole si eseuri. Cei care l-au cunoscut au pastrat amintirea unui om de o inteligenta neobisnuita, foarte cultivat, scanteietor în conversatie si bun vorbitor în public, dar si avand mereu nevoie de public si de auditoriu, personalitate demonstrativa si spirit paradoxal, mai mult fermecator decat convingator, nu foarte sigur pe înzestrarea lui literara, dar mizand pe o vocatie filosofica ramasa nedovedita sau care, poate, nu va fi fost decat o aspiratie bovarica. Fiindca volumele în care Ivasiuc si-a strans publicistica (despre unul dintre ele, Radicalitate si valoare, 1972, spunea ca este "cartea care ma reprezinta cu adevarat") nu mai prezinta astazi decat un interes pur documentar; mai mult, ele "uimesc tocmai prin putinatatea si, nu o data, platitudinea ideilor", noteaza Sanda Cordos într-o exceptionala mini-monografie* dedicata scriitorului.

Ramane de analizat literatura. De analizat sau, cu un cuvant care a facut mare cariera în publicistica literara si culturala de dupa decembrie '89, de revizuit. Sanda Cordos nu-l întrebuinteaza însa niciodata, iar aceasta rezerva - semn de seriozitate intelectuala - e pastrata si în privinta altor mofturi si mondenitati de mare consum în jurnalismul literar din ultimii 10-12 ani. Altele sunt preocuparile ei.
In perioada comunista, observa Sanda Cordos, scriitorii autentici, "de vocatie" cum îi numeste ea, au practicat un limbaj duplicitar. In manifestarile publice neliterare ei au preluat ori simulat "limbajul oficial al puterii", modelandu-l într-un limbaj al supunerii, limbaj care "a fost adesea mai mult decat expresia unei adeziuni, un limbaj imnic, de proslavire a regimului". Un limbaj ritualic, se poate adauga, tinand de un protocol al acceptarii. Concomitent, însa, în creatia lor, aceiasi scriitori au întrebuintat un "limbaj critic, de contestare (mereu între anumite limite) a doctrinei oficiale, mai ales a tezelor sale colectiviste si profund antiumane si de denuntare a realitatii instituite de acelasi regim".
Este de semnalat aici, în aceste afirmatii linistite, o radicala schimbare de perspectiva în privinta literaturii scrise în perioada comunista. Tonul de anatema sau de rechizitoriu a fost cu desavarsire abandonat, literatura de pana la rasturnarea regimului comunist nu mai este condamnata aprioric si mai mult sau mai putin integral. Este privita de sus, de la înaltimea si cu seninatatea constiintei, ca reprezinta un capitol definitiv încheiat, istorie, ce trebuie si poate fi studiat fara parti-pris. De sus, dar cu atentie si dorinta de întelegere. Abandonata este si sterila discutie despre "rezistenta prin literatura", poate fiindca în cuprinsul ei "literatura" a fost constant sacrificata în favoarea "rezistentei", indiferent daca pentru a-i sublinia sau contesta existenta. Desigur, examinarea elementelor de "rezistenta" politica din literatura nu este o operatiune inutila ori nesemnificativa, nici pentru perioada 1948-1989, nici pentru epoci mai îndepartate; atata doar ca o asemenea cercetare nu prea tine de critica literara.
Fiind cert ca Alexandru Ivasiuc "a folosit o mare parte din proza sa ca pe un spatiu de exprimare (adeseori de ilustrare) a adeziunii sale la regim, apropiind-o astfel primejdios de zona neartistica a literaturii de propaganda", întrebarea pe care si-o pune autoarea nu este daca el era sincer sau cinic, "daca scriitorul a îmbratisat marxismul din convingere sau doar din dorinta de a parveni în randul categoriei învingatoare, a celor care detineau puterea". Din punctul de vedere al judecatii de valoare, observa Sanda Cordos, raspunsul la aceasta întrebare aproape nu mai conteaza astazi. Pentru examenul critic de astazi, scrie decis autoarea acestei monografii în multe privinte exemplara, "marea problema a operei literare" a lui Alexandru Ivasiuc este separarea dintre partea viabila artistic si cea care nu e decat literatura de propaganda. Diferentierea valorica dintre cartile lui Alexandru Ivasiuc, mai precizeaza Sanda Cordos, tine de viziune. Mai exact, de "felul în care scriitorul concepe marea sa tema, raportul dintre individ si putere".
Aceasta tema fiind prezenta în toate romanele lui Ivasiuc, se pot distinge, dupa Sanda Cordos, doua "clase narative". Una grupeaza romanele "în care viziunea sta de partea individului si este în contra puterii, denuntand abuzurile, spaimele, în general agresiunile provocate de aceasta". Din aceasta "clasa" fac parte romanele Vestibul si Racul, "cele mai bune carti ale lui Ivasiuc". Racul, adauga Sanda Cordos, este "si unul dintre (nu multele) romane exceptionale ale literaturii romane postbelice". In cea de a doua "clasa narativa" stabilita de Sanda Cordos se afla romanele Interval, Cunoastere de noapte, Pasarile, Iluminari si nuvela Corn de vanatoare. Aici "viziunea slujeste fatis puterea, pe cei învingatori, marele mecanism sau, în general, autoritatea caruia individul trebuie sa i se supuna". Un alt roman, Apa, precum si nuvela O alta vedere, unde este vorba de "puterea familiei, a tribului", compun o sectiune aparte în cadrul aceleiasi clase.
Odata fixate aceste coordonate, analiza este condusa cu precizie si eleganta, într-o maniera ce aminteste adesea pregnant de stilul criticii lui Liviu Petrescu, unul dintre fostii "maestri spirituali" ai seriilor succesive de studenti ai Filologiei clujene din ultimele decenii, si el prematur disparut, la fel ca Ioana Em. Petrescu si Marian Papahagi. Ca si Liviu Petrescu, Sanda Cordos are ca tinta principala a demersului sau critic relatia ori sistemul definitorii pentru o anume viziune asupra omului si existentei. Ar putea subscrie, probabil, la ceea ce a spus Milan Kundera despre valoarea unui roman, ca "rezida în revelarea de posibilitati pana atunci ocultate ale existentei considerate în sine". Astfel, examinand romanele lui Alexandru Ivasiuc din cea de a doua clasa, ea identifica prezenta distructiva estetic a unei "ideologii a supunerii", concretizata în conturarea unei "lumi a necesitatii absolute", unde triumfa - sub privirea fascinata a prozatorului - indivizi ce învata si ajung sa se supuna orbeste ierarhiei de partid. Clisee dintre cele mai penibile ale propagandei de partid, inclusiv unele provenite din retetele realismului socialist din anii '50, altereaza estetic pana la caricatura aceste romane. Ivasiuc foloseste aici, observa Sanda Cordos, o poetica a necesitatii, sustinand prin naratiune "supunerea individului la deciziile puterii, fie ele cat de capricioase sau inumane", asta în vreme ce alti prozatori, retransati în ceea ce s-a numit "proza obsedantului deceniu, de dezvaluire a asa-numitelor erori ale puterii", se revendicau de la o poetica a adevarului.
O cu totul alta viziune aduc însa romanele Vestibul si Racul (ce ciudat! sunt romanele de la extremitatile scurtei cariere literare a scriitorului...). Aici, sustine Sanda Cordos, viziunea "privilegiaza si pledeaza fara tezism, dar cu pregnanta, în favoarea individualitatii, a diferentei, a unicului". Sunt "romane ale individului", marcate de tendinta de prezervare a unicitatii. Racul aduce chiar o schimbare totala a perspectivei asupra puterii; adulata în celelalte romane, aici i se denunta "caracterul ocult, opresiv si marcat antiindividualist". Un roman "exceptional", despre care Sanda Cordos scrie, cu justificat patetism, ca "literatura romana nu-si poate permite luxul sa-l ignore".

Revizuirea proletcultismului

Aceasta micro-monografie confirma de fapt vocatia de critic si eseist literar a Sandei Cordos, autoare aflata acum la a doua carte. Cea dintai, Literatura între revolutie si reactiune**, aparuta în 1999, propunea o interesanta paralela între literatura rusa si literatura romana sub comunism. Pornind, cam greoi si oarecum impropriu, de la o comparatie între realitatea si tema crizei în Occident si în Rasarit, cercetare ce s-ar fi cuvenit mai degraba tratata separat, Sanda Cordos pune fata în fata evolutia literaturii rusesti de dupa revolutia bolsevica din 1917 si cea a literaturii romane de dupa sovietizarea din a doua jumatate a anilor '40. Este, în literatura romana, o opera de pionierat, ce dinamiteaza cu falsa cumintenie o enorma cantitate de locuri comune, clisee si reprezentari provenind cel mai adesea din superficialitate sau pur si simplu ignoranta. In treacat fie spus, cu aceasta carte si-a început Sanda Cordos "revizuirile" (bune capitole despre Marin Preda, Augustin Buzura si D.R. Popescu, o excelenta analiza a discutiei despre "criza" din anii 1946-'47, unde sunt puse la punct intransigentele infantile ale Anei Selejan). Aici, în aceasta carte, a sugerat Sanda Cordos pentru prima oara caracterul aberant al folosirii termenului "proletcultism" pentru caracterizarea literaturii de propaganda scrise în Romania dupa instalarea regimului comunist; autoarea a revenit ulterior, într-un articol publicat în revista Apostrof (Proletcultismul n-a existat, Apostrof, nr. 7-8/2001), dar aparent fara mare ecou. Pe scurt, lucrurile stau asa: miscarea proletcultista din Rusia bolsevica nu a fost o creatie partidului comunist, nici nu a creat si impus doctrina realismului socialist. Organizatiile ruse ale scriitorilor proletari au fost toate desfiintate în 1932 (cei mai multi dintre conducatorii lor aveau sa fie arestati si executati), la 23 aprilie, cand Pravda a anuntat totodata ca prin aceeasi decizie a Comitetului Central se înfiinteaza o Uniune unica a scriitorilor sovietici. "Realismul socialist" a fost apoi lansat oficial în 1934 etc. Este, prin urmare, absurd sa se creada ca în 1948 sovieticii ar fi exportat în Romania ceea ce condamnasera (la propriu, vai!) la ei acasa, cu aproape doua decenii mai înainte. In realitate, ideea existentei unui "proletcultism" romanesc a fost lansata si apoi întretinuta de propagandisti ai partidului comunist roman, mai întai pentru a se alinia tezelor lui Jdanov, ulterior pentru a trece integral responsabilitatea dezastruoasei etatizari a literaturii din anii 1948-1962 în seama influentei sovieticilor, manevra ce avea si avantajul de a flata coarda nationalista. A spune ca în Romania a existat "proletcultism" este o dovada de analfabetism.

* Sanda Cordos - Alexandru Ivasiuc, monografie, Editura Aula, 2001
** Sanda Cordos - Literatura intre revolutie si reactiune, Biblioteca Apostrof, 1999

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22