Pe aceeași temă
Revenirea lucidă la Salon și ieșirea din mirajul curatorial ar reda arta artiștilor și ar elibera publicul de servitutea unor intermedieri aberante. Dar cine are nevoie de libertate, când prizonieratul este atât de bine capitonat?
A expune la Salon a devenit o corvoadă pentru artiștii progresiști. În întreaga Europă modernă, Saloanele erau cândva piața unde artiștii își etalau în mediu concurențial producțiile, vizitați fiind de la vlădică la opincă, glorificați de un Diderot sau Baudelaire, cumpărați de un Napoleon sau altul și terfeliți de un Daumier, dacă nu erau pur și simplu ignorați de mulțimea de gură-cască dedată noului divertisment public: plimbarea prin grădina tabloologică. Saloanele aduceau artiștilor glorie sau scandal (cam același lucru, privit din unghiuri diferite), dar mai ales clienți, bani, comenzi. Și artiștii respinși de juriile saloanelor tot salon își organizau, Salonul refuzaților. Dreptul artistului la Salon părea unul fundamental - Marcel Duchamp deschidea robinetul artei contemporane prin încercarea de a expune un pisoar (cumpărat din magazin) tot la un Salon, iar o întreagă mișcare artistică berlineză, după primul război mondial, aspira la democrație prin saloane fără juriu (Juryfrei).
Muzeul-de-Arta Credit Norbert Ianko
Estetica salonului era frustă: fiecare artist expune ce-l taie capul, alături de mii de alți artiști, orbiți de un singur țel, acela de a fi văzuți și avuți. Bogăția vizuală a modernității e un Salon ticsit cu marfartă, fapt vizibil și-n muzeele actuale. Salonul, pe cât era de ecumenic, pe atât era de autist: artiști de orice factură expuneau, cot la cot, lucrări care nu aveau nimic în comun, în afara faptului că-și dădeau coate. Sarcina de a se descurca cu acest puhoi de artă era pusă pe umerii publicului, care săpa tone de steril căutând valoare, frumos, morală, inovație.
După cel de-al doilea război mondial, treptat, Saloanele intră în desuetudine, înlocuite cu expozițiile tematice, în care artiști înrudiți (stilistic, conceptual) erau expuși împreună de către noul star - curatorul, cel care schița povestea, dar, mai ales, insinua sloganul: Acesta nu este un Salon! Expozițiile curatoriate nu aveau, pasămite, iresponsabilitatea veselă și vulgară a Salonelor, unde arta se da-n stambă. În ele arta nu mai vocifera babelic, în limbi sparte, ci depăna elitar idei în limba curatorisită a comunicării. Publicul era servit nu doar cu artă, ci era eliberat (privat?!) de sarcina de a săpa după valoare și sens, dându-i-se cazmaua și sfecla deodată. Mesajul masa mintea maselor, convinse tot mai mult că arta nu trebuie să sară-n ochi, ca reclama, ci să devină amvon pentru bunii tribuni ai cauzelor nobile. Arta postbelică se profesionaliza, obscurizând concurența sub convergența întru sens.
În mai retrasa Românie, până în anii ’80, Saloanele (naționale, anuale, regionale) continuau să (pre)ocupe scena artistică - la Republicane artiștii își expuneau picturatura ca s-o cenzureze dictatura (cu o achiziție-două). Șocul curatorial după 1989 a fost însă puternic: în vara Mineriadei din 1990, după Târgu Mureș și alte patimi naționale, marea expoziție Filocalia oferea noua direcție. Salonul popular lăsa locul unei colectivități elitiste, cu un program (populist) asumat artistic (și tacit politic), acela neo-ortodoxist. Contra regresivității acestora s-au ridicat alte expoziții, curatorisite și ele, dar progresist, experimentalist, socio-video-digitalist, precum 0101010 și celelalte întreprinderi de inginerie estetică ale CSAC. Blajinele Saloane pentru toți (Salonul de graficuță, de sculptură mică, de picturică) s-au prăfuit și au devenit Saloane pentru tonți, pentru cei ce nu accedeau într-unul dintre discursurile de forță.
După anul 2000 însă, aceste discursuri conflictuale au început să scârțâie sub povara consumismului dezlănțuit. Artiștii, altădată mari revoluționari, au ajuns mici biznisari, cu ediții limitate de opere protestatare, serii mici de mari provocări, remake-uri autentice, manifeste de colecție și alte artificii trecute prin case de licitații, pentru a reveni, pocăiți, la statutul de producători de marfă (căci și marfa care spune că nu e marfă tot vinde ceva - forma criticii). Duduind estet-economia, s-a multiplicat și forța de muncă artistică, iar piața de artă a fost invadată de bunuri vizuale, așa cum noile hipermarketuri inundau viața cu bunuri de consum. Și atunci a reapărut, salvator, Salonul.
Timco Credit Ovidiu Micsa
Salonul e singura formă de expunere care reflectă la scara 1:1 hipermarketizarea vieții: e locul în care arta e multă, diversă, copleșitoare, bună-de-coș. Problema ultimilor ani a fost tocmai aceasta: cum să re-inventăm Salonul după ce timp de decenii acesta a fost imaginea stagnării? Anii de exercițiu curatoricesc au lăsat însă urme adânci asupra Saloanelor zilei. Niciun Salon actual nu s-ar recunoaște drept Salon, adică (doar) locul în care mulți artiști își expun lucrările laolaltă. Prezumția de sens prealabil (una dintre cele mai grave tare ale artei curente) impune travestiul. De aceea Salonul de acum prezintă zeci de artiști de-a valma, dar are și curator și titlu. E și popular și elitar. Se numește fie Omul împotriva vieții, fie Aparență și esență, fie Râs și uitare (ediția de toamnă a saloanelor anului 2015). Proiectita CSAC a deprins lumea artei cu poetica scrisorii deschise, cu mimarea retorică și similiresponsabilă a angajamentului și profunzimii, uitând că a împinge arta la bine nu e un bine în sine, ci un rău (propagandistic), abil drapat. Intenția (lăudabilă) de a aduce acum în fața publicului cât mai multă artă este coruptă de aspirația de a o unifica abuziv sub nimbul (progresist) al unei semnificații date. Acum, când ruinele întregului sistem cultural avansat arată cât de cinică și ineficace a fost instrumentalizarea (politică) a artei, cât de puțină înțelegere a lumii au adus marile angajamente pe care și le-a asumat, a pretinde că artiștii exprimă, la unison, o poziție, este nu doar un fals, ci și o culpă, aceea a diversității unice.
Salonul curatorisit (o struțo-cămilă precum un hipermarket ascetic) exprimă mai bine decât orice drama artistului ajuns proletar al revoluției permanente, la cheremul mesajelor stridente emise de o elită a sensului în derivă. Reunind zeci de artiști, unii dintre ei onorabili, cu lucrări demne de atenție, tentaculara manifestare pusă sub grotescul generic Omul împotriva vieții, sindrom metastatic al proiectitei CSAC, pretinde că „este un proiect cu angajament social/politic declarat, un proiect manifest, cu caracter protestatar. Problematicile majore la care se referă protestul, semnalând şi acuzând potenţialul distructiv declanşat permanent împotriva întregii realităţi, naturale, sociale, culturale, are ca ţintă/scop mobilizarea conştiinţei membrilor societăţii, de la nivelul deciziei politice, şi militare, la cel al tuturor instanţelor de formare, de manipulare a atitudinii şi a conştiinţei civice, şi de mobilizare a generaţiilor care îşi asumă prezentul şi pregătesc viitorul existenţei sub toate aspectele de manifestare“. Rară, o asemenea acumulare tenebroasă de lemnărie semantică, care deplânge „o lume depeizată (sic!) de suporturile elementare ale dezvoltării“, pretinde, apocaliptic, că „escaladarea tensiunilor politice şi interconfesionale, interrasiale şi etnice cu suport militar sistematic şi diseminat de tip terorist, degradarea relaţiilor sociale, ca şi distrugerea mediului natural impun culturii, cu toate instrumentarele sale, asumarea unei atitudini explicite, iar arta cu forţa sa de impact şi-a dovedit mereu eficienţa provocatoare şi capacitatea de orientare a opiniei publice şi de a impune modele“. Toate aceste pietre de moară retorice sunt atașate unei notabile inițiative a UAP de a reîmprospăta (tacit) Salonul anual, grevată însă de credința că fără vorbe mari arta n-are vizibilitate.
Răcnetul Carpaților răzbate însă până departe, în Banat, acolo unde a fost montat un prim Salon al (supra)stilaților, nume mari sau magnificate ale artei actuale, puse într-un shaker de Timiș și servite la rece (fără apă, curent, căldură), sub auspiciile (la fel de bombastice) ale „conceptului“ Aparență și esență, atât de dâmbovițean în avatarul său curatorial austro-german de Bega, preocupat de „artiști care aparțin într-un fel culturii române și își au unele rădăcini în aceste sfere (sic!) datorită originii, limbii sau referințelor artistice. Artiști care trăiesc și lucrează în România și în străinătate. Vom aborda un punct de vedere arheologic. Privind din exterior și căutând elementele esențiale, dar și încercând să facem vizibil acest conținut imanent“. Conceptul curatorial, în care vidul urla ca viforul, se reflecta în Salonul nemărturisit la care era adusă (sau redusă) acea inițiativă remarcabilă de a prilejui o „întâlnire“ vie cu arta (nu o întrevedere protocolară cu piața).
Timco Credit Norbert Ianko
Mai bine organizat și structurat în timp, Salonul internațional patronat de ARCUB, Râs și uitare, este, și el, o colecție de nume angajate în „variațiuni pe temele menționate mai sus, integrându-se unui context politic și social, bazându-se pe evenimentele anterioare într-o manieră polifonică, unind elementele eterogene într-un întreg“. Tema este însă pură fantezie curatorială - aducerea la artă și la zi a Cărții Râsului și a uitării de Milan Kundera, sub umbrela căreia stau lucrări total divergente, precum (biblio)instalația Exquisite Pain de Sophie Calle (un imn monocord obsesional, în care experiența intimă este dezbrăcată de intimitate, până la astenia și paroxismul unui reality show), înconjurată de (video)instalații convenționale despre imigranți, granițe, ghetouri. Competența acestor mostre de pretențioasă tehnocrație corectă politic poate fi măsurată exact cu incorectitudinea lor gramaticală, ca în cazul lucrării lui Dan Acostioaei, dedicată „progromului (sic!) de la Iași“.
E drept, Saloanele de altădată nu spuneau nimic ca expoziție, lăsând toți artiștii să-și (s)pună toată arta. Expozițiile curatoriate însă nu doar filtrează și digeră arta, ci o și fac dependentă. Arta Saloanelor risca să fie proastă, dar arta curatoriată riscă să devină flască, academism criticist de rutină. Revenirea lucidă la Salon și ieșirea din mirajul curatorial ar reda arta artiștilor și ar elibera publicul de servitutea unor intermedieri aberante. Dar cine are nevoie de libertate, când prizonieratul este atât de bine capitonat?