Pe aceeași temă
Dawn of the Dead/Dimineata mortii (2004), regia Zack Snyder, e un remake dupa filmul cu acelasi nume, din 1978, al lui George A. Romero, regizorul care a creat tipologia zombie si unul din maestrii filmului de gen. Titlul spune cam tot despre actiune si despre film, care e unul de serie B, cu morti care invie si-i ataca pe cei vii (inca nemorti, adica). Zombii din remake sunt mult mai agresivi decat cei din filmul lui Romero, iar atmosfera mai putin lucrata. Filmul din 2004 are insa meritul de a fi cam cu 40 de minute mai scurt decat gumilaxul original, care nu se mai termina! Variatiuni pe aceeasi tema si-n Resident Evil: Apocalypse/Resident Evil 2: Ultimul razboi (2004), regia Alexander Witt, cu o imagine mai cautata, dar un film la fel de oarecare. Exorcist IV: The Beginning/Exorcist: Inceputul (2004), regia Renny Harlin, ne spune povestea inceputurilor seriei de exorcizari ce au marcat cinematograful de gen al ultimelor decenii. Poveste peste care cinematograful de gen ar fi putut foarte usor sa treaca fara nici o pierdere...
King Arthur/Regele Arthur (2004), de Antoine Fuqua, e mai degraba un film sangeros decat unul istoric. Accentul cade pe bataliile violente ale epocii mitice si mai putin se acorda atentie reconstituirilor istorice. Tot istoric e si Alexander/Alexandru (2004), unul din cele mai slabe filme ale lui Oliver Stone. Superproductie despre viata gigantului antic, nici prea adanca psihologic, nici prea explicativa istoric si nici prea ingenios filmata. In ciuda catorva scene cu amprenta O.S., filmul aduce pe ecrane un Alexandru extrem de anemic... Open Range/Lupta in camp deschis (2003) e un western semnat Kevin Costner, nu rau, care te tine (e adevarat ca are scaderi) in ciuda celor 139 de minute, amenintatoare la-nceput. E o poveste cu justitiari ce vor sa elibereze un sat de teroarea in care-l tine un bogatas influent, protejat de serifii locali. Si, ca-n orice western, planul celor buni reuseste. Printre actori - Robert Duvall si Costner insusi. Un film corect, fara ceva remarcabil. Cu mult sub corect e De Lovely/Povestea lui Cole Porter (2004), de Irwin Winkler, despre care titlul ne spune multe si, pentru cine cunoaste viata cantaretului, chiar totul. De Lovely e, din pacate, acel gen de sirop biografic despre care ai senzatia ca nu se mai termina, trasand liniar si monoton viata unei vedete, fara sa scoata in evidenta vreuna din fatetele existentei ei. Oarecum la polul opus e House of Sand and Fog/Casa de nisip si ceata (2003), regia Vadim Parelman. E o poveste nu exceptionala, dar interesanta, un film cu lacrimi, dar destul de discret pentru a nu fi lacrimogen, o tragedie care se poate intampla oricui. Cel mai mare atu al filmului e rolul atasant pe care-l face Ben Kingsley. Nici printre comedii nu e vreuna care sa se remarce, chiar daca Bridget Jones 2/Bridget Jones: La limita ratiunii (2004), regia Beeban Kidron, a fost mult asteptata si a facut sali pline. Parca tot mai simpatica fusese prima parte, dar lucrurile nu debuteaza tocmai rau nici in aceasta parte a doua. Cand ajung in Thailanda insa, totul se rupe. Si nu prea se mai repara...
Taxi/New York Taxi (2004), regia Tim Story, e un remake nu prea tamp, dar nici care sa iasa in evidenta, dupa seria franceza, pentru americanii care au probleme cu citirea subtitlurilor, iar Grand Theft Parsons/Marea rapire (2003), regia David Caffrey, e poate comedia cea mai atipica din ultimul timp. Plasata in anii '70, e vorba despre moartea muzicianului Gram Parsons. Prietenul lui cel mai bun ii promisese acestuia ca, in cazul in care moare (Parsons a murit de o supradoza in 1973), ii va arde corpul in desert. Cadavrul e transportat insa la morga inainte ca prietenul lui sa puna mana pe el, iar tatal lui Parsons vine sa-l ia. Prietenul fura cadavrul pentru a-si tine promisiunea, iar de aici tot umorul negru al filmului. The Girl Next Door/Fata din vecini (2004), regia Luke Greenfield, si White Chicks/Doua pupeze albe (2004), regia Keenen Ivory Wayans, sunt comedioare de duzina, cu oarece umor de situatie si de limbaj, iar Dodgeball/Pazea la minge! (2004), regia Rawson Marshall Thurber, una cam prea didacticista. Ben Stiller nu face un rol rau ca personaj meschin, dar Vince Vaughn e parca picat din cer si nu reuseste sa se dezmeticeasca tot filmul. E genul de film care pledeaza pentru nediscriminarile de nici un fel (blegi si grasi, in cazul de fata) si-n care (auto)ironia joaca un rol important.
The Whole Ten Yards/Cat imi dai ca sa impusc din nou? (2003), regia Howard Deutsch, e continuarea lui The Whole Nine Yards, de acum 4 ani, comedie nu rea, cu o serie de incurcaturi pe care un dentist le are cu niste mafioti, de unde si umorul. Bruce Willis juca si acolo si revine in The Whole Ten Yards, dar continuarea de fata isi pierde orice urma de umor. Nu neaparat ca The Whole Nine Yards ar ramane in memorie atata timp si ca nu ai mai avea surpriza descoperirilor. The Whole Ten Yards e nesarat in sine - umorul e rasuflat, poantele fara haz, iar situatiile ridicol de banale.
Nu o parte a doua, dar cam in aceeasi cheie e si After the Sunset/Hot de diamante (2004), regia Brett Ratner. E vorba despre o ultima spargere pe care un hot de diamante (Pierce Brosnan) vrea sa o dea asa, doar pentru ambitia lui, nu ca n-ar avea dupa ce bea apa. Si despre cursa pe care urmaritorul de o viata (Woody Harrelson) i-o intinde. Partea cea mai buna din film e insa Salma Hayek... Cam la fel se-ntampla si cu The Last Shot/Ultima secventa (2004), regia Jeff Nathanson. Pentru a prinde un mafiot, unui agent FBI ii vine ideea sa insceneze o filmare. Umorul vine din faptul ca echipei FBI ii place prea mult pe platourile de filmare pentru a nu mai vrea sa plece odata ce mafiotul a fost prins. De fapt, umorul nu vine, ci ar trebui sa vina, iar asta e marea problema a filmului - o comedie in care astepti umorul si acesta nu mai vine...
