Sfârșitul Bătrânului Continent?

Pornind de la maxima lui Orwell potrivit căreia „cel care controlează trecutul con­trolează viitorul“, James Kirchick con­clu­zionează, în The End of Europe. Dictators, Demagogues and the Co­ming Dark Age (Sfârșitul Europei: dictatori, de­ma­gogi și reîntoarcerea Evu­lui Mediu întunecat), că memoria istorică contribuie la criza Europei. Memoria pre­supusei nevinovății (în cazul Rusiei și al Ungariei), dar și vinovăția reală (Ger­mania), sub diferitele ei for­me, subminează viitorul con­tinentului. Dorința lui Putin de a avea o sferă de influență extinsă se bazează pe presupusa generozitate a Uniunii Sovietice și a țarismului („Nu putem permite ni­mă­nui să impună un sentiment de vină asu­pra noastră“). Această fugă de res­pon­sa­bi­litate este propulsată prin diversele po­li­tici revizioniste ale Kremlinului - prin hăr­țuirea savanților sovietici onești, revi­zui­rea curriculumului școlar, reabilitarea lui Stalin, de la „fanaticul care a săvârșit crime în masă“ la un „state-builder care ocazional era hiperagresiv“. Totodată, în reflectarea impresionantă a unui nou me­morial controversat al Holocaustului din Budapesta, recunoaștem modul în care guvernul premierului Viktor Orbán evită intenționat recunoașterea vinovăției și a complicității maghiare în Shoah. Re­con­strucția inocenței istorice este esențială pentru astfel de lideri. O veritabilă îm­pă­care cu trecutul ar crea un patriotism su­ficient de autocritic și modest încât să re­ziste ispitelor iliberale.

Germania de după război cu greu poate fi acuzată de căutarea ino­cenței. Toată lumea aplaudă ală­turi de Kirchick „asumarea ones­tă a trecutului istoric“. Dar Vergangenheitsbewältigung - „accep­tarea trecutului“ - poate degenera. Stația terminus este o Germanie mult prea te­mă­toare de propria sa putere, marcată de un pacifism idealist rupt de noile și peri­cu­loasele realități globale. O vinovăție isto­rică neorientată în mod corespunzător poa­te să devină o „aspirație de a obține pa­cea prin excluderea oricăror altor con­siderații - precum libertatea, atât pentru si­ne, cât și pentru vecini“.

Sfârșitul Europei tratează și câteva ame­nințări subtile la adresa Bătrânului Con­ti­nent. Documentează simpatia pentru Ru­sia pe care o au elitele de business și de stânga ale Germaniei, care vor o „cale de mijloc între Vest și Est“, după modelul oferit de Ostpolitik în timpul Războiului Re­ce. Acest lucru a fost cel mai bine exem­plificat de fostul cancelar Gerhard Schrö­der ca angajat al Gazprom, acționând „ca un avocat entuziast al Kremlinului“ și al apropierii de Rusia. Schröder este departe de a fi un excentric în Partidul Social De­mo­crat. Actualul președinte german Frank-Walter Steinmeier a fost unul din­tre susținătorii controversatului proiect Nord Stream II și a numit exercițiile re­cen­te ale NATO din Polonia drept „incitare la război“.

Un alt fenomen explorat de Kirchick este si­nuciderea politică a Partidului Laburist britanic. O mișcare care a donat cândva Me­nora din fața Knessetului israelian dez­văluie sub leadershipul lui Corbyn o pre­zență alarmantă a accentelor antisemite. Combinată cu agenda sa economică, ve­dem un laburism discreditat și o „dreaptă care va rămâne la putere mulți ani de acum îna­in­te... oferindu-le conser­va­to­rilor cea mai ușoară opo­ziție cu care s-au con­frun­tat din secolul al XIX-lea pâ­nă astăzi“. Fragilitatea laburiștilor este specifică so­cial-democrației din Eu­ropa. Confruntându-se cu un flanc stâng radicalizat de criza financiară, politica identitară și cu o bază tradițională a clasei muncitoare tot mai preocupată de nivelul ridicat al migrației, de comerțul liber și de integrarea europeană, democrația so­cială europeană riscă un exil politic per­manent. Și, având în vedere rolul pe care l-a jucat cu democrația creștină în cons­truirea Europei postbelice, vorbim despre o tendință periculoasă.

Autorul excelează în critica sa privind răs­punsul clasei politice europene la criza re­fugiaților. Kirchick reamintește multele în­trebări legitime despre imigrație, iden­titate și Islam respinse de politicienii eu­ropeni și de intelectualii publici - în spe­cial în Suedia și Germania - ca fiind „mo­tivate doar de rasism și isterie anti­isla­mică... [abandonând] astfel [problemele] celor mai lipsite de scrupule și deza­grea­bile forțe politice“. Pe fondul globalizării, al automatizării, presiunilor existente asu­pra statelor sociale și al șomajului existent în rândul tinerilor, Kirchick consideră ca neconvingătoare ideea că un nivel ridicat al migrației oferă „mână de lucru tânără și ieftină pentru a revitaliza economia apa­tică a continentului“. Alienarea față de valorile fundamentale ale Occidentului nu se limitează doar la un mic procent de tineri seduși de jihadism. Kirchick exa­mi­nează un studiu recent asupra musul­ma­nilor britanici realizat de Trevor Phillips, un scriitor progresist care a popularizat termenul de „islamofobie“ în urmă cu 20 de ani. Astăzi, Phillips - care studiază ati­tudinea comunității față de homo­se­xua­litate, rolul femeilor - se teme de for­ma­rea unei „națiuni în cadrul unei națiuni“ de către un segment substanțial din po­pu­lația musulmană a țării.

Totuși, Sfârșitul Europei nu-și atinge potențialul. În unele pri­vințe, Kirchick - americanul ca­re trăiește în străinătate în Eu­ropa, marcat de conștiinta re­cen­tă a importanței UE și a parteneriatului transatlantic - suferă de „zelul con­ver­ti­tului“, mai dedicat unei credințe decât ur­mașii originali. În deconstrucția îmbră­ți­șării multiculturalismului clasei politice eu­ropene și a refuzului măreției diplo­ma­ti­ce și militare, Kirchick dezvăluie narațiu­nile pe care Europa postbelică le spune des­pre sine. Dar în privința celorlalte „mi­turi fondatoare“ ale Uniunii – atitudinea paternalistă față de Estul postcomunist și față de periferia sudică subdezvoltată, vir­tuțile euro și ale liberalizării economice, precum și înțelepciunea evidentă a in­te­grării -, Kirchick rămâne un true belie­ver. Capacitatea lui de a contesta pozițiile ortodoxe se pulverizează și, împreună cu ea, puterea de a înțelege și de a răspunde populismului de astăzi. De exemplu, as­cen­siunea populismului FIDESZ în Ungaria și a partidului Lege și Justiție în Polonia sunt tratate ca evenimente aproape ex ni­hilo, care apar cel mult din demonii ca­re per­sis­tă în psihicul național. Ceea ce lip­seşte din această narațiune maniheistă este modul în care și alți actori - inclusiv UE - au con­tribuit la ascensiunea lor. Mul­te dintre for­țele politice pro-UE și-au dis­trus cre­di­bi­li­tatea și imaginea publică (scan­dalul înre­gistrărilor a compromis Plat­forma Civică în Polonia, iar Ferenc Gyurcsány aproape a distrus opoziția în Ungaria).

Incapacitatea lui Kirchick de a discuta în pro­funzime cazurile Greciei, dar și cel al Eu­ropei de Est arată limitele Sfârșitului Europei. Deși dezvăluie superficialitatea demagogilor europeni sau campania mul­tifațetată a Kremlinului de a paraliza Occi­dentul, Kirchick nu reușește să formuleze pe deplin o pledoarie pozitivă pentru Uni­unea Europeană, considerată „cel mai mare experiment în cooperarea politică din istoria omenirii“. Iar acest lucru este cel mai evident în capitolul despre Brexit, unde preferă expunerea goliciunii lui Ni­gel Farage sau a lui Boris Johnson decât să răs­pundă avocaților serioși ai taberei Leave. El nu reușește să răspundă vocilor serioase ale stângii sau ale dreptei care, deși rareori sunt pentru sfârșitul propriu-zis al Uniunii Europene, se simt însă alar­mați de direcția în care merge aceasta și cer o reîntoarcere la democrațiile națio­na­le ca loc preponderent al deciziei politice și al elaborării politicilor publice. La dreap­ta îi găsim pe Pierre Manent, Roger Scru­ton și Philippe Bénéton, care cred că doar statele naționale democratice pot să ins­pi­re solidaritatea și virtutea civică necesare unui polis autentic. Și având în vedere absenţa unui adevărat demos european, o „Europă unită“ ar facilita depolitizarea so­cietății, cu binele comun definit mai puțin printr-o deliberare publică viguroasă, cât impus de imperativele pieței, drepturilor omului și ale tehnocrației. La stânga, Chris Bickerton, Alan Johnson și Wolfgang Streeck critică modul în care UE - îm­preună cu liderii politici naționali care se tem de electoratele mai puțin atașate de globalizare și de economia liberală - limitează capacitatea țărilor individuale de a-și construi o politică publică apro­piată intervenționismului și obiectivelor social-democrate.

Probabil că marile provocări pe care UE le pune asupra su­ve­ranității merită să fie temporar plasate într-un plan secundar, pe fondul nevoii de a ne con­cen­tra întreaga atenție asupra urgențelor mo­mentului - amenințarea putinismului și a mișcărilor populiste continentale. Din moment ce niciunul dintre partidele euro­sceptice nu propune un suveranism res­pon­sabil fie de stânga sau de dreapta, oare cri­ticii nu ar face mai bine să se alăture Bru­xellesului într-un mare „front re­pu­bli­can“ împotriva „barbarilor de la porți“ (Le Pen, Wilders etc.)? Riscul este cel al distrugerii unui „bun imperfect“ care ar pu­tea fi înlocuit nu de Europa descen­tra­lizată și vibrantă a națiunilor, visată de ge­neralul De Gaulle, ci cu un continent mar­cat de războaie tarifare, stagnare și dezin­tegrare instituțională în Est și Sud.

Kirchick și ceilalți apărători ai UE au un rol esențial în a ne ajuta să ne imaginăm al­ternativa. Însă chestiunile fundamentale ale suveranității, cetățeniei și echității nu pot fi ignorate la nesfârșit. Victoria lui Ma­cron nu va putea amâna momentul ade­vă­rului. Intuiția lui Aristotel rămâne validă: omul este fundamental o „ființă politică“. Și chiar dacă politicienii și intelectualii eu­ro­peni mainstream refuză să răspundă aces­tor chestiuni, atunci o vor face po­pu­liștii. În verdictul final al istoriei, vina pentru re­­venirea „vremurilor întunecate“ de ca­re se teme Kirchick o vor purta eli­te­le main­stream - nu Putin, Le Pen sau Orbán.