Soarta lui Dumnezeu - o carte pentru oamenii singuri

Traian Ungureanu | 18.03.2002

Pe aceeași temă

Nici o barbarie n-a supravietuit esecului ei spiritual. Unele au sfarsit pe campul de lupta, altele au fost mistuite de cancer intern. Soarta lor era insa hotarata de la bun inceput de existenta unui ideal contrar, viu si activ in societati solidare. Povestea e veche si ne poarta in pelerinaj pe la mormintele barbariei, de la Marathon, alaturi de forta idealului grec, de la Poitiers, in 732, sub flamura lui Charles Martel, biruitorul sarazinilor, pana la, foarte aproape de noi, cei recenti, plajele Normandiei, sub privirile generalului Eisenhower. De fiecare data forta dezlantuita a acestor barbarii a fost zdrobita cu fier si foc. Ramas in picioare datorita puterii sale de a cuprinde prin deschidere si de a adanci prin reflectie, idealul occidental a invins de fiecare data monstrul alternativ. Ceva s-a schimbat insa in mersul lumii. Idealul "viu si activ in societati solidare" nu mai e in siguranta. Ce s-a intamplat sau, mai bine zis, ce se intampla sub ochii nostri?

Interioare noi

Mai intai o observatie simpla.
Vechile barbarii erau dusmanii din afara.
Ridicati din praful Asiei sau infasurati in mantia ultimului cult pagan, adversarii polisului grec, ai crestinismului si ai democratiei erau in mod vadit straini. Chiar atunci cand atacul a pornit, totusi, din spatiul european, cazul fascismului si al comunismului, barbaria era incarcata de simbolistica nationala. Atacul era, adica, lansat si in numele unui edificiu politic separat, al unui stat national "renascut", fie el german sau rus, dar, pana la urma, stat national.
Comparat cu tot ceea ce stim din cazierul tentativelor anterioare, noul asalt, lansat de la inceputul anilor '60, asupra valorilor care definesc modelul occidental de viata e de o noutate paralizanta. Nici una din trasaturile de acum cunoscute ale furiilor militare si ideologice antioccidentale nu e de gasit in portretul derutant al noii barbarii. In primul rand, atacul porneste de asta data dinauntru, din inima sistemului de valori occidental, nu din afara, nu sub drapelul unei puteri nationale si nici in numele unei idei venite de "nicaieri". Dimpotriva, noua barbarie e barbaria "noastra". Ea ne zambeste familiar, pentru ca vorbeste in concepte si idei ce ne sunt cunoscute, e acreditata de si propovaduita in spatiul academic, politic si economic occidental si, mai mult, si-a inaltat cetatea de scaun in lumea anglo-saxona, geografic vorbind, patria liberalismului clasic. Astfel deghizata, copil al lumii pe care o neaga, noua barbarie a reusit deja mult mai mult decat au indraznit sa viseze la vremea lor autorii tentativelor anterioare.
De la Bologna la Sorbona si (mai ales) de la Harvard la Berkeley, universitatile lumii noastre pregatesc minti tinere pentru lupta cu "minciunile" civilizatiei occidentale; mijloacele de comunicare in masa nu mai comunica nimic, ci pompeaza practic fara incetare spre "consumator" ideea unica dupa care singurul lucru insemnat in viata e sa te distrezi, "to have fun", prin orice mijloace, caci acum totul e permis, pentru ca totul e un "drept".
Dreptul de a face, propovadui, consuma sex, dreptul de a "experimenta", urinand pe Madona si de a fi apoi descoperit ca artist de critici de arta novatori. Dreptul de a declara omul o fiinta periculoasa pentru animale si de a impune ideea ca animalele au drepturi. Dreptul de a cere guvernelor sa dea bani celor ce nu au, adica atat celor de acasa care nu mai vor sa faca nimic, cat si celor de departe, din Africa in special, unde Occidentul ar trebui astfel sa plateasca pentru ororile sclaviei (desigur, tarile arabe si neamurile africane care au practicat, de asemenea, sclavia intr-o veselie nu trebuie aduse in discutie si nu au nimic de platit). Asta la suprafata. In adancul fiintei umane lucrurile sunt si mai grave, acolo nu se mai afla nimic altceva, in afara unui egoism vesnic flamand. Cultul placerii domneste cu lenea de a gandi, la dreapta, si ura impotriva ratiunii, la stanga. Vechiul principiu salvator al Occidentului, idealul viu si activ care impiedica prin simpla sa existenta caderea in barbarie, nu mai functioneaza.

Cum am ajuns aici?
De ce nimic nu mai pare destul de puternic pentru a opri caderea? Incotro mergem? Care e solutia?

Obiectii recente, obiectii grabite

Toate aceste intrebari trebuie puse. Pana acum, insa, ele s-au redus de prea multe ori la o vehementa polemica vecina cu disperarea si, in consecinta, nu ne-au fost de prea mare ajutor. Numai o cercetare (nu o diatriba), numai o istorie a ideilor ce ne inconjoara astazi (nu un pamflet) pot descrie credibil caderea omului recent, curatand oglinziile in care privim fara a ne mai vedea chipul. Avem acum aceasta carte. Ea ne spune povestea "Omului Recent" si mai mult. Horia-Roman Patapievici a scris cea mai importanta lucrare de istoria ideilor de la interbelici incoace. De ei Horia-Roman Patapievici se desparte limpede. Omul recent nu e opera unui traditionalist tarziu, a unui ortodoxist interbelic ratacit in mileniul 3, desi e posibil ca adversari vechi ai autorului sa ridice din nou aceasta obiectie. Omul recent a fost deja atacat si va mai fi atacat de omul recent in postura de critic, dar reactia era inevitabila si nu are de-a face cu disputa de idei. Religia postmodernismului, cultele reunite ale eco-bio-multiculturalismului, in numele carora a fost declansata campania, sunt biologii dogmatice care tind sa elimine orice organism diferit. Atacurile impotriva cartii lui H.-R. Patapievici sunt marturia nerabdarii teribile cu care e intampinat astazi orice gand mai adanc decat jocul de cuvinte, orice reflectie mai grea decat cliseul, orice filozofie care insista sa isi respecte definitia si refuza promiscuitatea teoriilor "multidisciplinare". Omul recent - o critica a modernitatii din perspectiva intrebarii "ce se pierde atunci cand ceva se castiga?" - e un tratat filozofic despre degradarea timpului, prima incercare superioara de acest fel in romaneste. Exista in aceasta carte darul, rar chiar printre intelectele critice care fac bibliografia cea mai aleasa a problemei, de a construi din obiectie o solutie, o propunere spirituala solida. Din acest motiv, Omul recent e si un tratat de teologie a modernitatii. Cartea despre care vorbesc e o opera analitica si o clarificare morala pentru viitor, o constructie profund "pozitiva" (cu un termen formal foarte la moda printre "recenti"). Aparitia Omului recent e unul din putinele motive de optimism in Romania zilelor noastre. Horia-Roman Patapievici promite, alaturi de Alina Mungiu-Pippidi si Sorin Antohi, alte doua minti stralucite afirmate deplin dupa 1989, o consistenta si moderna cultura critica romaneasca, in ciuda (sau poate tocmai din cauza) peisajului public si mental precar al lumii romanesti inconjuratoare.

Istoria unei separatii

Ce ne spune cartea lui Horia-Roman Patapievici? Exista doua "povesti", doua demonstratii in Omul recent. Mai intai e povestea aparitiei Omului Modern prin disocierea religioasa de Omul Vechi. Povestea se incheie cu esecul Omului Modern in postura de Om Recent, fiinta contradictorie de cultura irationala, gropar universal al culturii vechi, dar si a tot ce era cucerire legitima a spiritului modern. In acelasi timp, ascultam a doua poveste: drama despartirii de Dumnezeu, la inceput o vacanta partiala si timida, urmata de decretul care a sters granita intre umanism si huliganism ("Dumnezeu e mort!") si incununata de doctrina neagra a postmodernismului ("Dumnezeu e mort si trebuie sa ramana mort!") - optiune morala care da tot dreptul Postmodernismului la titlul de Postmortemism.
Povestea Omului Modern incepe devreme, inca din secolul XII, cu ganditori putin cunoscuti azi, ca Guillaume de Conches si Thierry de Chartres. Ei apar in istoria filozofiei spunand ca "tot ce poate fi explicat natural trebuie explicat natural, doar restul apartinand explicatiilor divine" (Omul recent, pp. 62-63). E prima limitare a atributelor divine, desi autorii acestor idei sunt, inca, cu expresia fericita a lui Horia-Roman Patapievici, "teologi seculari", o vocatie greu de inteles azi, ganditori in aceeasi masura fizicieni si oameni ai lui Dumnezeu. Ideea e totusi destul de puternica pentru a fi evocata cinci secole mai tarziu de Newton, care pastreaza totusi destule rezerve, daca nu cumva presimte grozavia ce s-ar putea naste la capatul acestei linii de gandire. Consecintele nu intarzie sa apara si diviziunea cercetarii propusa de teologii seculari devine ruptura: "Se poate afirma ca istoria omului este dramatic impartita in doua de un "mic" eveniment regional, petrecut in secolul XVII, undeva in Europa de Vest si de Nord: nasterea stiintei moderne din inversiunea atributelor tari ale fiintei" (p. 40). Altfel spus, succesul crescand al cercetarii autonome a naturii (stiinta) ii incurajeaza si ii convinge pe filozofi ca problema fundamentala a omului e o problema de cunoastere, ca lumea poate fi cunoscuta pana la capat, ca "restul" in care a fost arondat Dumnezeu va disparea inevitabil si ca, in consecinta, ne putem descurca si fara Dumnezeu. Fireste, treptat, "gandul ca "ipoteza Dumnezeu" ar putea fi inutila a inceput sa incolteasca tot mai temeinic in mintea oamenilor" (p. 76). Laplace atesta noua situatie intr-o vorba de duh catre Napoleon. "A uitat oare distinsul cosmolog sa-l plaseze pe Dumnezeu in teoria sa asupra lumii?" "Sire, n-am avut nevoie de o asemenea ipoteza!" Cu toate acestea, ne aflam inca intr-un soi de armistitiu tacit. Omul se poarta si gandeste ca si cum Dumnezeu nu ar exista. Dumnezeu e inca acceptat, desi plasat in paranteze, dar demiterea nu e departe.
Secolul XIX proclama evacuarea lui Dumnezeu - Gott ist Tot! -, desi nimeni nu mai are urechi de auzit pentru cuvintele pe care le murmura profetic imediat dupa asasinat Nietzsche: "Povestea mea este istoria urmatoarelor doua veacuri. Eu zugravesc ceea ce va sa vina, ceea ce nu se mai poate petrece altfel: instaurarea nihilismului". De aici inainte mergem alaturi de Omul Modern printr-o istorie ce ne e bine cunoscuta. Numim aceasta epoca "vremurile noastre" si in general suntem convinsi ca traim in cea mai buna din lumile posibile. Ceea ce nu e nici inexact, nici exact.

Omul Modern la Putere

La sfarsitul lui iunie 1836, Nathan Rothschild, poate cel mai bogat si mai influent om din Europa, pleca de la Londra spre Frankfurt, unde urma sa aiba loc nunta fiului sau Lionel. Dupa ceva mai putin de o luna, la 28 iulie 1836, Nathan Rothschild era mort. Unul dintre cei mai avuti oameni ai lumii murea la 59 de ani, inconjurat de cei mai celebri doctori ai Europei, neputinciosi in fata unei inflamatii care se vindeca azi in mod curent cu antibiotice. Aceasta istorie trista, povestita de istoricul si economistul american David Landes (The Wealth And Poverty Of Nations, 1998), spune totul despre ce ne-a adus modernitatea, despre ce am castigat datorita progresului stiintific. Atunci, ce e rau cu modernitatea, daca ea ne-a adus garantiile stiintelor medicale, binecuvantarea prosperitatii, foloasele fara sfarsit ale tehnicii? Nimic rau din acest punct de vedere. "Putem sa nu fim moderni? Raspunsul este, categoric, nu" (p. 455) - conchide fara dubii H.-R. Patapievici.
Castigurile modernitatii sunt limpezi, vizibile pentru toata lumea. Problema e, asa cum ne avertizeaza subtitlul cartii: "ce se pierde atunci cand ceva se castiga". Iar ce s-a pierdut odata cu castigurile modernitatii nu tine de ordinea vizibila. Acesta e si motivul pentru care suntem cel mai adesea neatenti sau de-a dreptul ignoranti in fata problemelor omului modern. Triumful stiintei e probabil cel mai productiv eveniment istoric in spatiul uman. Insa tot triumful stiintei a provocat si cea mai adanca ruptura in acelasi spatiu. E vorba in primul rand de consecintele a ceea ce H.-R. Patapievici numeste caracterul "negationist" (p. 443) al stiintei. "Obiectivitatea stiintifica exclude tot ceea ce nu presupune" (p. 70) scrie H.-R. Patapievici, demonstrand imediat afirmatia de mai sus prin exemplul cel mai important cu putinta: stiinta cerceteaza natura fara ipoteza "Dumnezeu exista" si, dat fiind ca reuseste sa cerceteze natura cu rezultate exceptionale, trage de aici concluzia ca "Dumnezeu nu exista". Aceasta situatie poate fi rezumata si altfel: pot cunoaste un lucru facand abstractie de alte lucruri (premisa epistemologica) si de aici ajung la incheierea ca alte lucruri nu exista (concluzie ontologica) (p. 450). Ontologia a fost astfel subordonata epistemologiei sau, mai simplu spus, Fiinta a fost subordonata Cunoasterii. Ce rezulta din acest raport inversat de modernitate? In primul rand, disparitia ordinii, a ierarhiei sus-jos, in care a trait lumea clasica si, in al doilea rand, declansarea timpului. Omul modern nu mai traieste cu certitudinea unei ordini universale de inspiratie divina, ci cunoaste, prin descoperiri care aduc "progresul" si marcheaza trecerea timpului. Omul modern are nevoie de nou, iar in ipostaza sa degenerata de om recent el dezvolta o dependenta trista de "va urma". El doreste in fiecare zi alta stire de senzatie, vrea sa fie in pas cu moda si in moda, si in stiinte, sa prinda urmatorul episod, sa consume ce vine si sa renunte la ideile sale de ieri numai pentru ca nu mai sunt de azi sau, si mai rau, pentru ca nu pot fi de maine. Dar frenezia isterica a consumatorului de timp nou nu e neaparat cel mai mare rau al timpurilor noastre. Lucrul cu adevarat grav in evolutia modernitatii a aparut in clipa in care modernitatea a recurs la o substituire extraordinara. Dupa ce a decretat moartea lui Dumnezeu, modernitatea s-a asezat pe locul ramas gol. A fi modern a devenit o valoare in sine, Valoarea Suprema. Noul Dumnezeu al omului a devenit Omul Modern cu Tehnica de-a dreapta si Ratiunea de-a stanga. Din acel moment, libertatea cucerita prin lepadarea de Dumnezeu a devenit un fond de premii la discretia omului, care n-a intarziat sa-si atribuie drepturi si puteri totale. Nationalizarea lui Dumnezeu a facut din Omul Modern cel mai mare proprietar al lumii. Va mai aduceti aminte istoria trista a lui Nathan Rothschild?

Anything goes!*

Ajuns la apogeu, Omul Modern a inceput sa se ocupe de administrarea proprietatilor sale fara sfarsit. El a luat in ultimii 100 si ceva de ani hotararile cele mai importante. Sa nu uitam ca in tot acest timp Omul Modern (mai bine zis, ipostaza ultima care e Omul Recent) a lucrat fara Dumnezeu, adica fara valorile fixe, fara permanentele pe care se bazeaza recunoasterea unei ordini superioare. Omul Recent a lucrat, adica, intr-o singuratate inzestrata (tehnica, stiinta, schimb economic aducator de prosperitate), dar a lucrat singur. El a avut totusi nevoie de repere si a inventat o proteza teologica, un substitut divin, si a elaborat in acest scop o teorie construita in jurul ideii ca nu exista decat lucruri care pot fi cunoscute, stapanite si transformate. Astfel, in lumea omului (post)modern, in cuvintele memorabile ale lui Horia-Roman Patapievici, "Totul este inventat, orice realitate este rezultatul unei constructii umane, nu exista nimic obiectiv, nu exista un adevar care sa fie independent (…) totul e joc de putere (…)" (p. 117). Corolarul acestui fel de a gandi despre lume impinge la concluzia dupa care, daca totul e construit de om, daca totul se datoreaza cunoasterii umane si nimic nu e dat, atunci nimic nu mai e "sfant" si, asa cum orice poate fi construit, orice poate fi la fel de bine distrus. Acest mod de a gandi, in varianta sa de catedra academica, se numeste azi postmodernism. Sub umbrela larga a postmodernismului au inflorit in universitatile vest-europene si americane curente si "discipline" de care ati auzit sau n-ati auzit din ziare si din carti - multiculturalismul, corectitudinea politica, ecologia militanta si drepturile animalelor, studiile culturale, studiile de gen (gender studies). Elementul comun al acestor tendinte e relativismul. Neexistand valori fundamentale, pentru ca totul e "construit", valorile sunt relative, egale si egal indreptatite. Deloc surprinzator, sub aceste premise antropologia a luat locul filozofiei si a devenit noua regina a stiintelor. Principiul metodologic al antropologiei, pentru care cultura e o suma de obiceiuri si datini, un mod de viata fara valoare pozitiva sau negativa, a fost preluat de toate stiintele, devenind, deci, principiu universal. Datoram aplicarii acestui principiu in arte, stiintele naturii, literatura si cateva din "descoperirile" cele mai poluate astazi in lumea academica si in opinia publica angajata. Astfel, opera lui Michelangelo nu e cu nimic mai "valoroasa" decat tatuajele papuasilor, omul nu e decat un animal mai norocos si mai rau, dar e pana la urma tot animal, romanul Ion al lui Rebreanu, de pilda, ar putea fi considerat o "constructie antifeminina" si, prin urmare, declarat o eroare care trebuie scoasa din programa. Si tot asa, spre nebunia geometrica a unei lumi in care orice e egal cu orice, dat fiind ca nu mai avem ierarhii de valoare. La capatul acestei viziuni se afla nihilismul pur, autodistrugerea. Ne putem amuza, desigur, observand ca, dupa preceptele postmoderne, articolele din Observator cultural, de pilda, nu sunt cu nimic mai "valoroase" decat cantecele bosimanilor (ceea ce, in definitiv, nu e imposibil). Problema cu adevarat grava e ca postmodernismul insusi poate fi supus propriilor argumente si declarat o valoare relativa, un fel de a gandi la fel de indreptatit ca orice alt punct de vedere. De aici incolo incepe, bineinteles, anarhia. "Orice referinta la universal devine imposibila" (p. 133) constata Horia-Roman Patapievici. Lumea e o suita infinita de fragmente, culturi autonome, omul e o vietate, orice poate fi afirmat sau pus la indoiala, nimic nu poate fi judecat, educatia prin programa de lectura a capodoperelor e un abuz impus de omul alb.
"Anything goes!"

Mecanismul democratic - mod de intrebuintare

Rezultatul acestei noi fundamentari filozofico/antropologice e un dezastru de proportii greu calculabile, in primul rand printre intelectuali, dar si in viata publica in genere. Astfel, intelectualul "recent" a devenit o sursa de "informatie", o minte care sufera de prea multe citate si de nici o viziune. In universitati, vocatia a fost inlocuita de cariera, iar construirea carierei a fost declarata vocatie. Paradoxal, "epoca moderna a realizat alfabetizarea ratand educatia" (p. 256). Cultul Internetului (un instrument formidabil) tine loc de pregatire. Informatia dezlantuita fara perspectiva a rezultat "intr-o forma mai inalta de ignoranta" (p. 254). E vorba de faimoasa nepricepere, de naivitatea fara fisura, pe care o intalnim azi adesea la tinerii recent absolventi ai celor mai inalte scoli. Omul recent, asa cum il vedem iesind pe portile Universitatii sau consumand MTV (respectiv Atomic TV), convins ca absoarbe cultura, e omul pe deplin eliberat si perfect pregatit pentru a fi parte a multimii in numele careia va fi impusa noua barbarie. Am ajuns la unul din punctele cele mai delicate ale cartii lui Horia-Roman Patapievici: critica democratiei denaturate.
Democratia nu poate fi aparata de o definitie pozitiva. Ea are valoare numai daca intelegem si acceptam definitia ei negativa - scrie Horia-Roman Patapievici, cu un gand care ar parea sa dea dreptate celor ce au vazut in el un retrograd, un traditionalist depasit de vremuri. In una dintre cele mai dense si curajoase sectiuni ale cartii sale (p. 368-'90), Horia-Roman Patapievici reia, intr-adevar, cea mai importanta intrebare a teoriei politice - care e cea mai buna metoda de guvernare a societatii? - si raspunde fara ezitare: democratia. Ce ne spune mai departe Horia-Roman Patapievici merita ascultat atentie si inteles cu exactitate. "Democratia - scrie Horia-Roman Patapievici - este incompleta. Ea nu poate furniza corpul politic, il poate doar reproduce sau intretine" (p. 368). In spatele acestei concluzii se ascunde o observatie veche, formulata de Hayek acum mai bine de 60 de ani: democratia nu e altceva decat un mecanism de schimbare a guvernelor, fara varsare de sange. Democratia e, deci, o metoda de eliminare a violentei din politica. In acesti termeni, si numai in acesti termeni, definitia democratiei e negativa. Ea nu propune ceva, ci impiedica ceva (sa ne amintim celebra remarca a lui Churchill, dupa care democratia e cel mai mic din relele posibile). Democratia are deci valoare maxima ca instrument, dar nu are valoare normativa. Cu alte cuvinte, democratia ne fereste de rau atata vreme cat slujeste ca instrument electoral, insa ar fi complet gresit sa tragem de aici concluzia ca o decizie (lege, actiune) e buna numai pentru ca a fost luata pe cai democratice. "Democratia nu are menirea de a institui binele, ci doar posibilitatea de a reduce efectele raului" (p. 377) - explica Horia-Roman Patapievici, sesizand si avertizand astfel asupra pericolului la care este expusa democratia atunci cand e gresit interpretata sau folosita ca paravan. Caci - scrie mai departe H.-R. Patapievici -, "cine accepta democratia ca pe o instanta de producere si ratificare a valorilor acela va trebui sa accepte ca pogromurile populare sunt juste. Sau, altfel, ca nu are nici un motiv democratic de a le respinge, chiar daca simte repulsie fata de ele" (p. 370). Nu am uitat nici o clipa, desigur, ca totalitarismele secolului XX au venit la putere prin democratie electorala ori au folosit ca justificare "vointa populara". Este, prin urmare, nazismul acceptabil, pentru ca reusit sa erupa din urna de vot? Si este cu ceva mai bun bolsevismul, pentru ca a pretins fara incetare ca reprezinta vointa maselor? Nu. Insa, exact in momentul in care reamintesc alegatorilor aceste lucruri, politicienii, mijloacele de informare in masa si politologii zilelor noastre sunt pe punctul de a transforma democratia intr-un fetis, abatand-o de la functia ei fundamentala. Aceasta aplecare spre sacralizarea festiva a democratiei e inca una din consecintele filozofiei (post)moderne care a aruncat la cos ierarhiile valorice.
Intr-un articol publicat acum 5 ani (The Rise of the Illiberal Democracy - Foreign Affairs, 1997), politologul american Fareed Zakaria face distinctia intre democratii liberale si democratii nonliberale (illiberal). Ambele tipuri de regim politic folosesc mecanismul democratiei electorale, dar promoveaza valori politice diferite (liberale, respectiv nonliberale). Putem intelege astfel mai usor ce anume continua sa desparta, de pilda, Rusia de Germania sau de Anglia si dupa ce guvernul rus a inceput sa organizeze alegeri libere. Democratia e, prin urmare, necesara, dar nu si suficienta pentru constructia unui regim "cu adevarat democratic" (cum ne-am obisnuit sa spunem, confundand caracterul democratic al alegerilor cu caracterul liberal al unui stat). Sanatatea regimurilor de stat e garantata in cele din urma de valori, si anume de acele valori care mentin demnitatea omului in ipostaza sa politica de cetatean. Or - scrie Horia-Roman Patapievici -, "adevarul nu se voteaza, el se accepta, fie prin demonstratie, fie prin revelatie" (p. 383). Adevarul nu poate fi fabricat prin democratie electorala. (Post)Modernitatea a izgonit insa de mult valorile imuabile din viata omului, pe care l-a lasat agatat de tehnica, de instrumente, de proceduri. Acest univers instrumental a devenit singurul bun in posesia omului recent si nu e de mirare ca el le-a transformat in valori. Asa se face ca la capatul acestui proces retorica a luat locul argumentatiei, citatul a inlocuit gandirea, opinia a inlocuit convingerea, iar, in politica, mecanismul electoral a devenit o proba in sine, despartita de continut, o performanta live pe care alegatorul e chemat sa o compare cu spectacolul oferit de contracandidati. Omul recent e nepregatit sa faca fata asaltului antidemocratic strecurat in masinaria democratiei electorale.

Bine in Sine

A doua poveste pe care o putem asculta citind Omul recent e drama despartirii Omului Modern de Dumnezeu. Aici, pe parcursul unei meditatii religioase adesea miscatoare, Horia-Roman Patapievici isi depaseste conditia de istoric al ideilor si devine autorul unei carti vizionare. Caci Horia-Roman Patapievici nu e un critic al modernitatii din resentiment sau inca un romantic regresiv de felul celor ce au umplut cultura interbelica si tin in sah o buna parte a mintilor tinere ale Romaniei de azi. Horia-Roman Patapievici nu a scris Omul recent pentru a se racori, ci pentru a gasi o cale de iesire de sub masificarea tot mai apasatoare a (post)modernitatii. Cu alte cuvinte, Horia-Roman Patapievici ne ofera o solutie. Putem sa o acceptam sau nu. Solutia e insa acolo in carte si nu ne cere sa renuntam la realism. Ea nu ne cere decat sa nu mai ignoram ceea ce altii au hotarat ca e de prisos.
Sa incepem cu inceputul, care e unul singur: cea mai importanta propozitie despre lume este "Dumnezeu exista". Aceasta propozitie a fost eliminata dintre propozitiile acceptabile pentru omul Modern. In locul ei a fost asezata fara remuscari propozitia "Dumnezeu e mort". Lumea a castigat in acest fel libertatea de a cuceri tot ce e orizontal, dimensiunea tehnica si instrumentala, dar a pierdut capacitatea sa minunata de a intra in relatie cu ceea ce nu se vede, credinta in ceea ce nu e palpabil, dar exista. Credinta insasi a ajuns astfel o "ocupatie" rusinoasa, care poate fi practicata, dar trebuie ascunsa in domeniul intim, "noaptea, in rand cu polutiile" (p. 390). Ramas doar in posesia ratiunii si a instrumentelor tehnice, Omul Modern a devenit un Manuitor fara Mantuitor. El a incercat totusi sa faca din ratiune un Dumnezeu nou, dar nu a reusit decat sa se indeparteze astfel de orice sansa de a da existentei un sens. Traim mai bine, dar nu stim ce traim. Nu are rost sa il compatimim pe Nathan Rothschild pe patul de moarte.
Ce putem face?
Raspunsul pe care l-au inaintat insistent toti criticii reactionari ai modernitatii a fost intoarcerea in trecut, la traditie, la epoca de aur, la radacini si autenticitate. Horia-Roman Patapievici nu repeta greseala, caci intelege prea bine un lucru: traditia nu poate fi impusa: "La lipsa de idealuri inalte a modernitatii nu se poate raspunde prin impunerea unor idealuri inalte. Impus, orice ideal inalt isi pierde eficacitatea asociata faptului de a fi superior" (p. 403). Si atunci?
Solutia gandita de Horia-Roman Patapievici e cucerirea credintei, afirmarea neta a existentei lucrurilor care nu se vad, redescoperirea dreptului de a gandi neinstrumental. Omul recent e o carte grea si ma tem ca nu am reusit sa explic bine gandurile autorului ei, mai cu seama solutia pe care ne-o propune aceasta carte, in definitv optimista. In 1943, marele istoric englez R.G. Collingwood a scris o carte tulburatoare, framantat tot de problema omului modern (The New Leviathan or Man, Society, Civilization and Barbarism). Cred ca exista un gand al lui Collingwood care descrie mult mai bine decat am reusit eu genul de incercare din care s-a nascut cartea lui Horia-Roman Patapievici. Collingwood marturiseste ca solutia pe care o imagineaza este o noua "teorie morala in care actiunile omului sunt bune nu pentru ca ele permit atingerea unui scop si nu pentru ca ele se conformeaza unei reguli, ci pentru ca sunt bune in sine".

* "Merge orice!". Titlul unui cantec al lui Cole Porter. Expresia a fost asezata emblematic de filozoful australian David Stove in dreptul relativismului stiintific promovat de Paul Feyerabend. Cartea lui David Stove (Against the Idols of the Age), aparuta postum in 1999, e una dintre revelatiile produse de un mic si necunoscut grup de teoreticieni antirelativisti australieni descoperiti si recuperati prin eforturile revistei The New Criterion si ale editorului ei, Roger Kimball (e vorba de Keith Windschuttle - The Killing of History, 1997, si Roger Sandall - The Culture Cult-Designer Tribalism and Other Essays, 1999).

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22