Sonate literare

Serenela Ghiteanu | 19.11.2019

O plimbare pasionată prin Grădinile Literaturii, o plimbare lungă cât o viaţă de om, aşa s-ar putea rezuma volumul lui Mihai Vasile Sonatele lunii.

Pe aceeași temă

Compusă din cinci proze, cartea poate fi citită lesne ca un roman, pentru că există o unitate strânsă de tematică şi de stil, iar eroul principal pare a fi acelaşi.

Atunci când se numeşte Filip, eroul este un exilat român, scriitor, care cutreieră lumea, îl cunoaşte pe maestrul său spiritual, Borges, la Madrid, apoi pe Adolfo Bioy Casares, la Buenos Aires. Când vorbeşte la telefon cu prietenul său Massimo, de la Roma, acesta îl roagă să vină să se întâlnească la Lyon, în Franţa. O întâlnire neaşteptată cu prietenul său din tinereţe Radu Neveanu, în aeroportul din Lyon, îi modifică însă nu doar programul pe termen scurt, ci și viaţa, de-a dreptul, în mod şocant. Această primă proză se numeşte Sonatele lunii.

Secvenţele care surprind momente din peregrinările lui Filip de pe un continent pe altul alternează cu scene de-a dreptul de teatru din viaţa a şase femei de la Bucureşti, femei din generaţii diferite (Sidonia, Marta, Clara, Carolina, Miranda şi Tanţa), servite cu loialitate de bătrânul Albert. O atmosferă desuetă, dar rafinată şi cuceritoare. Marta de la Bucureşti se află într-o poză înrămată pe care Filip o poartă mereu în geamantan. Cele şase femei îşi petrec o parte din timp jucându-se de-a corespondenţa, improvizează un teatru pe care îl corectează pe măsură ce îl interpretează, iar tema acestuia, scrisorile, unele reale, altele inventate, reprezintă ceva esenţial pentru viaţa lor. Una dintre femei face referire directă la „surorile“ lui Cehov. Şi totuşi, nu avem în casa acestei familii rămase fără bărbaţi celebra melancolie de tip slav, ci una de tip latin. Doamnele acestea nu se lamentează, nu se lasă pradă unei singurătăţi care degradează şi duce la imobilitate, ci sunt inventive, creează „scene dramatice“, comunicând mult şi consistent şi întruchipând portrete expresive.

A doua proză - Cotrobăiala - are ca erou tot un scriitor, care s-a refugiat într-o capsulă aparţinând unui vehicul militar, care zace într-un cimitir de maşini blindate vechi, în centrul unui oraş de provincie. El bate periodic la uşa unei case unde crede că locuieşte „Dl Borges“, dar nimeni nu îi deschide. Vrea să termine o carte, dar nu reuşeşte. E prevenit de prietenul lui, Ben, şi de iubita lui, Crio, că autorităţile vor veni să caute în cimitirul de maşini de război ceva preţios, un obiect care ar ascunde un secret militar. Într-o zi, eroul îl găseşte în propria-i capsulă-locuinţă-refugiu pe Savant, unul dintre foştii lui profesori din facultate, care conduce echipa de căutători ai obiectului ascuns. Zona de blindate este bulversată în zadar, iar eroul va afla că iubita lui, care se internase pentru o operaţie, tocmai a găsit sub pernă, la spital, o cutiuţă albastră ciudată care pare a fi obiectul atât de căutat. Scena ritualică iniţiată de Doctor este mai asemănătoare cu o scenă din proza fantastică a lui Mircea Eliade decât cu una din Shakespeare, care e invocat de către Crio. În final, căutătorii misterului militar sunt pedepsiţi aspru nu se ştie de cine, iar păsările cu „penele ca de metal“ continuă să bântuie oraşul.

Scrisoarea devine un lait­motiv al autorului când reapare în proza numită Scrisoarea care trebuia trimisă până să devină literatură. O metaforă a scriiturii ca deopotrivă element al artei şi al vieţii. Proza Caietele Prinţului creează o atmosferă şi mai misterioasă decât în celelalte. Eroul se întâlneşte într-o gară cu un prieten din tinereţe, din vremea când au debutat ca scriitori amândoi. Dacă eroul a abandonat scrisul după aceea, celălalt, Cristian, a făcut o carieră literară destul de importantă. El îi dă acum eroului o valiză şi apoi dispare. Eroul devine buimac, la hotel, să constate că valiza conţine nişte caiete-manuscris, cu fragmente destul de greu de juxtapus şi de decodat. Apare Maria, o prietenă a lui Cristian, care îl conduce pe erou într-o casă somptuoasă, acolo unde de câţiva ani trăieşte Cristian. Biblioteca imensă a acestei case conţine manuscrise chiar şi din sec. al XVIII-lea, este în acelaşi timp o comoară, dar şi un univers în sine. Pare biblioteca visată de Borges! Ea trimite, apoi, prin conţinutul ei, la nişte citate din caietele lui Cristian. Acesta e bolnav de cancer, zace la pat şi vrea să se confeseze eroului, pentru că are de mărturisit un secret special.

Cristian îi încredinţează eroului nu doar un secret... cel puţin problematic, atât pentru el, cât şi pentru societate, am zice noi astăzi, dar şi rugămintea de a prelua o anumită misiune, şi ea problematică. Se lămuresc o parte dintre ciudăţeniile prezente în caietele lui Cristian şi se nasc alte întrebări, în schimb.

În ultima proză, Zidurile, reapare eroul din prima, Filip, dar textul este mai curând o schiţă de teatru expresionist decât o povestire propriu-zisă. Această afinitate cu teatrul îşi are explicaţia în faptul că Mihai Vasile lucrează de 30 de ani ca profesor de artă dramatică, montând peste 150 de spectacole de teatru, dans, teatru de gest, teatru de imagine, realizând chiar şi scurtmetraje. Când Teatrul Equinox din cadrul Palatului Culturii din Ploieşti a încetat să existe, în 2014, dintr-un motiv administrativ, Mihai Vasile a înfiinţat imediat Centrul Dramatic Mythos, unde continuă să lucreze, tot cu tineri, la montarea unor spectacole care îmbină mai multe mijloace de exprimare artistică.

Volumul Sonatele lunii este o declaraţie de dragoste făcută Literaturii. Proza lui Mihai Vasile combină un spaţiu şi un timp recog­noscibile în realitatea noastră contemporană cu secvenţe care la prima vedere par fantastice. Nu se întâmplă însă brusc ceva fabulos în aceste proze, ceva care să rupă firul realului, ci ne sunt descrise nişte imagini, nişte personaje şi nişte întâmplări care par uşor ireale, dar care fac parte din realitatea curentă în mod firesc. Ele nu sunt perceptibile pentru oricine, e nevoie de privirea unui artist, a unui scriitor, în speţă, în aceste povestiri, ca să fie evidente.

Nu doar teatrul este într-o formă sau alta inserat în acest volum de proză, ci şi arta cinematografică. Există un clin d’œil făcut, de exemplu, filmului lui Hitchcock, Păsările, prin stolurile de păsări cu aripi ca de metal, din Cotrobăiala sau vreunui film de Tarkovski, prin imaginea unei fetiţe cu o eşarfă roşie, care apare şi dispare la geamul scriitorului, ca o nălucă, în Scrisoarea... Anumite fragmente par mai degrabă părţi dintr-un scenariu de film. Filip, eroul primei proze, vrea să scrie un scenariu (după un roman al lui Bioy Casares), pe care să îl regizeze Massimo. Este evocat direct filmul Anul trecut la Marienbad, film-cult al anilor ’60, scris de Alain Robbe-Grillet şi regizat de Alain Resnais, dar inspirat de cartea Invenţia lui Morel a lui Bioy Casares.

Eroul din volumul Sonatele lunii este un scriitor care regretă iubiri pierdute, care îl evocă pe cel care se căuta pe sine la tinereţe, apoi pe cel care a ajuns la peste şaizeci de ani. Şi nu în ultimul rând, pe cel care ar mai putea să fie. Finalul uneia dintre proze e revelator în acest sens: „O oboseală grea, parcă fără sfârşit. Alunec încet, mă întind peste hârtii şi ele foşnesc primitor ca cearceafurile proaspăt aduse din frigul de afară de la uscat - mirosul ăsta de neuitat din vremea copilăriei -, mă răsucesc pe partea dreaptă, îmi strâng mâinile şi picioarele la piept şi-adorm aşa, ghemuit, ca şi cum cineva ar fi hotărât, peste voinţa mea, că mâine ar trebui să mă nasc orice s-ar întâmpla...“.

Există o simbolistică în aceste proze care e căutată, cum ar fi scrisoarea netrimisă, Borges pe post de zeu al Literaturii, dar care poate fi văzut pe stradă, de departe!, Castelul magic, anti-kafkian, din Caietele Prinţului, Cartea care poate fi un leac vital, dar firul conducător este ideea de călătorie iniţiatică. Prin această idee prozele se apropie, ca sens profund, şi de proza fantastică a lui Eliade, nu doar de realismul fabulos al scriitorilor sud-americani. Eroul celor cinci proze trebuie să parcurgă un drum la capătul căruia se află... Moartea. Cu misterul ei de nepătruns cu tot. Moartea e foarte prezentă în aceste proze, fie prin eroi care mor, fie prin eroi care sunt pe moarte. Iniţierea eroului trebuie făcută atât în Artă, cât şi în Viaţă. El depune mărturie fidel, onest, asupra stărilor lui mentale şi sufleteşti, care sunt complicate, impregnate de melancolie, şi ceva rămâne totuşi nespus, ceva ce ține de privat, care ţine de singularitatea fiecărui om de pe pământ.

Mihai Vasile propune, deci, un text care are o arhitectură ultramodernă, în care elementele disparate se îmbină de fapt, la o privire atentă, foarte coerent într-un întreg. Sonatele lunii este o carte de atmosferă, în care erudiţia şi tehnicile narative moderne şi postmoderne nu ştirbesc cu nimic din expresia unei sensibilităţi profunde a autorului şi care se transmite şi în creionarea personajelor sale. O carte despre dragostea pentru literatură, despre vise mari, despre cărţi (nescrise), despre iubiri pierdute, despre rătăciri (la propriu şi la figurat), despre Iniţierea în călătoria care înseamnă Viaţa. „Eşti la capătul călătoriei...“, îi spune - eliadesc - Maria eroului, în Caietele Prinţului. //

// MIHAI VASILE

// Sonatele lunii

//
Prefaţă de Minel Ghiţă‑Mateucă

// Ed. Mythos, 2019, 179 pag.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22