Pe aceeași temă
Cele mai importante evolutii din acest an ale Festivalului International de Film Transilvania au fost duplexul Cluj-Sibiu (organizat cu ocazia Capitalei Culturale Europene - Sibiu 2007), numarul inca si mai mare de filme (160) fata de editiile din anii trecuti si, cum era foarte usor de prevazut, numarul extrem de mare de spectatori: 42.000 la Cluj si 13.000 la Sibiu. Atat de mare, incat la multe din proiectii nu puteai intra in sala. Iar asta nu doar la proiectiile de gala sau la filme foarte asteptate, ci chiar la foarte multe din proiectiile obisnuite.
Aceasta e, de altfel, o problema la care si organizatorii, dar mai ales autoritatile vor trebui sa se gandesca pentru anii viitori, caci in 3-4 editii Clujul va fi deja depasit cu cele 3 cinematografe centrale, in care se desfasoara in prezent TIFF, plus spatiul din aer liber de la Echinox si salita foarte mica de la Spitalul de Urgenta.
La un nivel constant, inca de la prima editie, se mentine selectia filmelor, echilibrata intre cele care atrag mai ales cinefilii si cele comerciale, intre filme foarte asteptate, premiate la festivaluri mari, si altele cvasi-necunoscute, dar incitante.
Selectia pentru Competitia oficiala a fost si ea echilibrata, dar nu si premiile. 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, al lui Cristian Mungiu, premiat cu Palme d’Or la Cannes, a fost proiectat in deschiderea festivalului si inclus in competitie, caci e al doilea lung-metraj al regizorului (conform regulamentului TIFF, Competitia oficiala e deschisa primelor doua filme din filmografia unui regizor). Selectia filmului la TIFF s-a facut inainte de premiul obtinut la Cannes, iar regulamentului Cannes-ului cere ca un film premiat cu Palme d’Or sa nu mai intre in competitia altui festival. Asa ca organizatorii, juriul si Cristian Mungiu au decis sa retraga filmul din competitia TIFF. E destul de corect asa, caci altfel filmul ar fi plecat din start cu un avans considerabil de imagine in comparatie cu celelalte filme din competitie.
Si Sibiul a avut parte de o deschidere oficiala, cu filmul Cocosul decapitat, al lui Radu Gabrea, ecranizare (prea) clasica a romanului omonim al scriitorului transilvanean Eginald Schlattner.
Filmele nordice si hispanice au dominat competitia, iar stampila "socant" pusa pe unele din ele nu mai e de mult o noutate la TIFF, ci un obicei. Asta nu inseamna ca atrag mai putin public - la Ex Drummer, de exemplu, al belgianului (flamand) Koen Mortier, au ramas pe-afara mai multi spectatori decat erau in sala. Filmul e un delir vizual, putin cam lung si obositor de la un punct incolo, dar debordant de imaginatie si provocator ca limbaj si situatii. Cum era de asteptat, filmul a fost destul de controversat, dar un lucru e sigur: (film) gratuit sau nu, regizorul e un maestru al crearii unei lumi, al atmosferei.
Din acelasi punct de vedere te captiveaza filmul argentinian La Antena/Antena, regia Esteban Sapir. Daca ar fi fost realizat in anii ’20, Antena ar fi fost considerat astazi o capodopera a expresionismului... argentinian. Cum in anii 1920 Argentina cu greu avea cinema, cu atat mai putin un curent expresionist afirmat, capodopera vine 80 de ani mai tarziu. Antena e al doilea lung-metraj al regizorului si e, in primul rand, un omagiu adus expresionismului german. Inspirat puternic din Metropolis-ul lui Fritz Lang (de unde extrage nu doar conceptia asupra unui oras futurist, dar si imagini intregi legate de experimentele care au loc acolo), cu trimiteri la Dr. Mabuse cu multii sai ochi, cu o Luna adorabila aproape copiata din Georges Méliès, filmul e fascinant, una dintre acele rare mostre de cinema pur. Meritul major al filmului/regizorului e ca reuseste sa te introduca si sa te mentina intr-o alta lume, intr-un univers paralel, cu mijloace extrem de simple, aproape rudimentare, cu efecte speciale la nivelul anilor 1920 (chiar daca realizate, poate, computerizat)! Povestea e simpla, cu un conflict puternic si bine conturat, ca la maestrii expresionismului. Imaginea in alb-negru e superba, imaginatia regizorului debordanta - pe acestea se bazeaza efectul pe care-l are filmul asupra spectatorului. Fara indoiala, bijuteria TIFF-ului de anul acesta!
Trofeul Transilvania, pentru cel mai bun film aflat in competitie, i-a fost atribuit chilianului La Sagrada Familia, regia Sebastián Campos. Drama de familie, trasata scenaristic ca o trimitere la cateva teme din Hamlet, filmata cu camera in mana (o imagine obositoare), filmul i-a impresionat probabil pe jurati prin referintele shakespeariene, caci in rest nu are ceva prin care sa se evidentieze.
Tot drama de familie este Börn/Copii, al islandezului Ragnar Bragason, dar cu o imagine (alb-negru) foarte buna si cu o atmosfera (apasatoare) care te face sa plonjezi in lumea personajelor. A obtinut Premiul de regie.
Un singur film din competitie chiar nu ar fi meritat sa fie selectionat, cu atat mai putin premiat - Cover boy: L’ultima rivoluzione, al italianului Carmine Amoroso. E povestea unui tanar roman - Ioan, foarte prost jucat de Eduard Gabia, fara sa fie neaparat vina lui, ci mai degraba a regizorului, care-si alege un actor neprofesionist - Gabia e coregraf, nu actor -, nestiind sa-l indrume. Baiatul pleaca in Italia, in anii 1990, ca sa scape din infernul romanesc. Aici are mai multe incercari de a-si gasi de munca, locuieste intr-o garsoniera cu un italian - Michele (Luca Lionello - Premiul pentru cea mai buna interpretare) - la Roma, apoi intalneste o tipa careia ii pozeaza pentru o agentie de fotomodele. Are o aventura cu ea si, cand isi da seama ca ea se foloseste de el, pleaca inapoi la Roma sa-si gaseasca prietenul italian si sa se intoarca in Romania cu el, sa-si deschida impreuna o afacere. Doar ca in noaptea in care Ioan se indreapta spre Roma, Michele se sinucide... Cu un astfel de scenariu e greu sa nu cazi in sabloane, iar regizorul nu rateaza aproape nici unul. Pe langa interpretarile proaste, filmul are mai ales hiba stangaciilor regizorale si a cliseelor la tot pasul.
O Mentiune Speciala a Juriului a obtinut AzulOscuroCasiNero /AlbastruinchisAproapeNegru, al spaniolului Daniel Sánchez Arévalo. E unul din acele filme care vorbesc despre lucruri grave intr-un mod care starneste in permanenta rasul; un ras dulce-amar sau, mai dregaba, amar-dulce, dar totusi ras. Filmul se inscrie intr-o anume traditie a comediei amare spaniole si, inainte de orice, e foarte bine facut. Exista aici bric à brac-ul din filmele spaniole de profil, de toate pentru toti, moravuri de toate felurile si pentru toate gusturile, legate intre ele prin doua-trei personaje principale traind in acelasi bloc sau in apropiere. Povestile se impletesc si fac ca personajele sa se intalneasca, sa se desparta, sa se iubeasca sau sa se urasca...
Filmele din afara competitiei au fost grupate in sectiunile obisnuite (Supernova, Umbre, Fara limite, 3x3...) si in altele noi (Ce s-a intamplat, documentarule?, Pas in doi sau Balkaniada...).
Unul dintre filmele incitante (din sectiunea de documentare) a fost Grizzly Man, al lui Werner Herzog. Pasionat dintotdeauna de explorarea limitelor mintii umane si celebru pentru colaborarea lui cu Klaus Kinski in cinci filme care au marcat istoria cinematografului, Herzog se indreapta, de catia ani, spre documentar pentru a-si continua explorarile din anii ’70-’80 din filmul de fictiunie. In Grizzly Man face portretul unui personaj fascinant - Timothy Treadwell, obsedat pana la patologic de viata ursilor grizzly din Alaska. Ecologist militant, cercetator, rebel, Treadwell e in primul rand un singuratic si un inadaptat care uraste lumea oamenilor si incearca sa-si gaseasca o alta lume in care sa traiasca. Herzog il analizeaza din aceasta perspectiva si tocmai aici e punctul tare al filmului. Personalitatea lui Treadwell e observata, aproape psihanalitic, in partile ei cele mai labile, cu scopul de a gasi explicatii pentru comportamentul acestuia. Herzog speculeaza foarte bine atractia aproape morbida, patologica a lui Treadwell pentru lumea salbaticiunilor din Alaska, mergand pana la dorinta de se identifica cu ele, de a deveni un urs grizzly imitandu-le comportamentul. E o lume directa, oarecum simpla, pe care Treadwell o priveste idilic, in contradictie cu lumea ipocrita a oamenilor. Dar e totusi o lume dura, cruda, cu legi primare - cel puternic il mananca pe cel slab. Parte pe care Treadwell o ignora voluntar, se preface ca nu exista, de unde si socurile pe care le sufera cand o descopera in mod regulat. Desi permanent constient de pericolul la care se expune, Treadwell nu renunta, merge mai departe si revine in fiecare vara pe teritoriile ursilor. Pana intr-o buna zi, cand inevitabilul se produce...
O alta sectiune a festivalului, existenta de cativa ani deja, e Ziua Filmului Maghiar. Chiar daca numarul de filme proiectate e mic, in comparatie cu productia maghiara din fiecare an, Ziua Filmului Maghiar de la TIFF are cel putin un merit major: acela de a ne face constienti de deosebirile inca foarte mari dintre cinematografiile romana si maghiara. Asta pentru ca, in ciuda succeselor internationale ale filmului romanesc din ultimii ani si a incontestabilei schimbari in bine din peisajul cinematografic romanesc, Ungaria sta, in continuare, mult mai bine la capitolul productie onorabila, adica film de nivel mediu-bun, care nu neaparat sa obtina Palme, Ursi sau Lei, ci sa mearga pentru consumul intern, la care sa nu-ti fie jena sa te uiti. In Romania exista, in general, varfuri (filme foarte bune, premiate la o groaza de festivaluri internationale) si filme jenante, de neprivit. Si-n Ungaria exista filme foarte proaste si filme de exceptie (asa cum a fost Taxidermia, anul trecut), adica extreme. In afara de acestea insa, Ungaria produce si multe filme de nivel mediu sau bun-spre foarte bun, asa cum au fost Friss levegö, de Kocsis Ágnes, sau mai ales foarte proaspatul Egyetleneim, de Nemes Gyula. Ele sunt mult mai numeroase decat cele prezentate la TIFF, inclusiv filme foarte comerciale, bine facute. Chiar si asa insa, cu 2-3 filme pe an, Ziua Filmului Maghiar de la TIFF iti ofera o imagine despre diferentele inca mari dintre cinematografiile noastre. Si, poate, o concluzie de tras...
